Dialectica dezamăgirii: De la Dubček la Gorbaciov  

Putem astfel vorbi despre o dialectică a deziluziei care își găsește începutul în revolta marinarilor de la Kronstadt („Soviete fără comuniști” era lozinca lor), înecată în sânge din ordinul lui Lenin și Troțki în martie 1921. Nu pot fi uitate criticile de la stânga ale experimentului bolșevic, de la socialiștii revoluționari (eserii) la menșevici și la ceea ce s-a numit „opoziția muncitorească” în raport cu birocratizarea statului comunist și abandonarea minimului democratic tolerat în primele luni ale sistemului.

Efortul (naiv, o știm astăzi) de a umaniza leninismul a fost catalizat de Raportul Secret al lui Nikita Hrușciov din februarie 1956, prezentat în fața unui public amuțit și siderat de activiști care își trăiseră viața în mistică adorație a „părintelui popoarelor”, sociopatul Djugașvili–Stalin. Rezistența inițială fusese zdrobită prin acțiuni de o sălbăticie fără margini. După moartea lui Stalin însă, s-a coagulat un nou val anti-totalitar în statele numite antifrastic și pleonastic „democrații populare”. Primele semne ale respingerii dictaturii au venit odată cu revolta proletară din Berlinul de Est. Au urmat în 1956 greva de la Poznan, apoi Octombrie-le polonez și Revoluția maghiară, cu al său program de recucerire a independenței naționale și de reafirmare a suveranității poporului. Cum a spus-o Arthur Koestler, nu putem sublinia îndeajuns rolul intelighenției critice în acea glorioasă renaștere a spiritului democratic. Tema angajării politice a intelectualilor de partea forțelor anti-totalitare a constituit un laitmotiv în reflecțiile morale și estetice ale Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca.

Dialectica deziluziei, a despărțirii de idolatria perioadei staliniste, a însemnat detectarea originilor Răului în chiar inima utopiei bolșevice. Un Imre Nagy, de pildă, în ale sale Însemnări de la Snagov (apărute la Polirom), scrise în perioada detenției de după revoluție, contrapunea linia marxismului deschis direcției autoritar-polițienești, ultra-dogmatice, din mișcarea comunistă. La Varșovia, se producea o scindare a conducerii comuniste între facțiunea revizionistă și cea a susținătorilor socialismului de cazarmă. În Cehoslovacia, mai ales după 1961, când Hrușciov a pornit o nouă ofensivă antistalinistă la Congresul al XXII-lea al PCUS, intelectualii critici îl redescopereau pe Kafka drept o sursă de inspirație în demascarea ororilor comuniste și naziste. Ajuns în fruntea partidului comunist în ianuarie 1968, militantul slovac Alexander Dubček (1921–1992) se alia rapid cu intelectualitatea aflată într-o crescândă stare de revoltă anti-sistemică. În mai 1968, vorbind la aniversarea a 150 de ani de la nașterea lui Karl Marx, Čestmír Císař (1920–2013), secretarul CC însărcinat cu ideologia, se refera critic la spiritul îngust și închistat al bolșevismului. Pravda și Neues Deutschland ripostau furibund, câtă vreme Scînteia ignora subiectul. Pentru intelectualii revizioniști, problema era însă mai adâncă: izvorul totalitarismului se afla în chiar sâmburele socialist al proiectului marxist, în încercarea nesăbuită de a reclădi natura umană și în demonizarea proprietății private. Se producea astfel o reabilitare a subiectivității, era revendicată o legalitate opusă conceptului și practicii „dictaturii proletariatului” ca domnie a arbitrariului total.

​Așa cum a demonstrat politologul britanic Archie Brown, autorul unei biografii fundamentale a lui Gorbaciov, multe din ideile pe care acesta avea să le adopte după alegerea sa ca secretar general al PCUS în 1985 erau direct legate de concepțiile revizioniste ale intelighenției de la Praga. Două au fost sursele principale care l-au influențat pe Gorbaciov. Mai întâi, propria sa relație de prietenie cu Zdeněk Mlynář (1930–1997), secretar al CC în timpul Primăverii de la Praga, unul din principalii autori ai „Programului de acțiune” din aprilie 1968 și fostul său coleg de cameră, la începutul anilor ’50, în timpul studiilor la Universitatea Lomonosov din Moscova. Ar merita tradus în românește volumul de convorbiri despre destinul socialismului dintre Gorbaciov și Mlynář. Apoi, trebuie notat impactul avut de ideile reformatorilor cehoslovaci asupra unui grup de redactori ai revistei Problemele păcii și socialismului ,cu sediul la Praga. Între aceștia, Gheorghi Șahnazarov, Anatoli Cerniaev și Ivan Frolov, ideologi ai perestroikăi și campioni ai politicii de glasnost.

Gorbaciov a fost în egală măsură un copil al Congresului al XX-lea și al Primăverii de la Praga. A știut să-și camufleze opiniile vreme de aproape două decenii, pozând în activist disciplinat. Discuțiile purtate cu Mlynář în anii ’50 și ’60, ca și influența grupului pe care l-am numit intelighenția de partid, au dus la remodelarea formei sale mentale. Treptat, Gorbaciov a ajuns să renunțe la bolșevism și să îmbrățișeze tezele reformismului social democrat, propuse cândva de Eduard Bernstein. Toate acestea țin de fenomenologia apostaziei, de lupta continuă dintre Inchiziția comunistă, pe de o parte, și direcțiile eretice care au distrus, în cele din urmă, falsa Biserică marxistă.