Am fost întrebat adeseori: de ce nu s-a dezvoltat în România o mișcare disidentă similară cu cele din Polonia, Cehoslovacia ori Ungaria? Cum se explică fragilitatea disidenței românești și lipsa unui impact profund în rândul populației? Sau, chiar mai tranșant, de ce nu a apărut în România o personalitate de anvergura lui Václav Havel?
Aș prefera să încep respingând ideea unei societăți amorțite, în care nimeni nu a îndrăznit să protesteze împotriva dictaturii. Să-l menționăm, din capul locului, pe Paul Goma, care a încercat, în chip eroic, să construiască și în România un grup asemănător cu Carta 77. Paul Goma a fost însă izolat și arestat, iar împotriva lui s-au purtat campanii imunde. Ar trebui amintită aici rezistența deschisă a doamnei Doina Cornea, cu ale sale scrisori adresate lui Ceaușescu, adevărate lecții de moralitate și demnitate.
Au existat grupul de la Iași și grupul de scriitori germani din Timișoara. A existat Géza Szőcs. Au existat Valea Jiului și Brașovul. A existat SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România), lichidat rapid de Securitate. Au existat acțiunile unor disidenți precum Gabriel Andreescu, Radu Filipescu, au existat desigur și scrierile antidictatoriale ale unor Mihai Botez și Vlad Georgescu (acesta din urmă, după ce a ajuns în SUA, a și publicat un studiu intitulat Disidența română și ideile ei). A existat Dorin Tudoran cu al său eseu despre condiția intelectualului român în anii ’70 și ’80 („Frig sau frică”).
Acestea fiind spuse, nu s-a coagulat în România o mișcare disidentă ca efort coordonat: pe de o parte, regimul era mult mai represiv decât în alte state sovietizate. Era capabil de a anihila deopotrivă opoziția radicală și disidentă (distincțiile se pot discuta separat) pe căi de o mare perversitate. Pe de altă parte, o premisă a dezvoltării disidenței este legată de tentative reformatoare chiar în interiorul nomenclaturii.
Soljenițîn a publicat nuvela O zi din viața lui Ivan Denisovici cu permisiunea lui Hrușciov. În Cehoslovacia, în ianuarie 1968, liderul stalinist Antonín Novotný a fost înlocuit de un tânăr activist, Alexander Dubček. Acesta a declanșat o mișcare reformatoare cu consecințe majore pentru destinul comunismului. Era vorba de încercarea de a reconcilia socialismul de stat cu democrația, un proces care a generat entuziasm în rândul intelectualilor și studenților, dar care a panicat birocrațiile senile din statele Pactului de la Varșovia.
Primăvara de la Praga a fost zdrobită, în august 1968, de tancurile celor cinci state ce se pretindeau „regimuri frățești”. Václav Havel (care nu a fost niciodată membru de partid ori marxist) a fost unul dintre cei mai activi intelectuali în perioada respectivă. După 1969, când Gustáv Husák a impus așa-numita „normalizare” (în fapt, restaurarea stalinismului), el a jucat un rol-cheie în acțiunile de opoziție critică. Dubček și mulți dintre foștii săi suporteri au fost excluși din partid sub acuzația de revizionism și „oportunism de dreapta”. Nu puțini au semnat Carta 77 și au suferit consecințele prigoanei anti-disidente. Existența unui curent reformator (chiar dacă înfrânt) în partidul comunist a permis, la un moment dat, deschiderea unor spații de rezistență care nu au existat în România. Cu alte cuvinte, a existat o premisă, ori o preistorie a disidenței antitotalitare, chiar anticomuniste, în faptul că unii lideri și o serie de intelectuali marxiști (Leszek Kołakowski, Karel Kosík) înțeleseseră că vechiul sistem și vechile dogme erau definitiv compromise. Deziluziile au jucat un rol crucial în destrămarea dominației ideologice a sectelor leniniste.
Acest lucru nu s-a întâmplat în PCR, un partid cu foarte puțini „idealiști” marxiști. Întâlnindu-mă la un moment dat cu un cunoscut istoric român, acesta voia să știe care au fost întrebările la care am căutat să aflu un răspuns în volumul de dialog cu Ion Iliescu (Marele șoc din finalul unui secol scurt). Ar fi multe de spus, dar măcar una dintre aceste teme o voi pomeni aici, anume, de ce nu a existat un asemenea curent revizionist în PCR.
Poziția mea am exprimat-o în Stalinism pentru eternitate. Ceea ce recunoștea Ion Iliescu era faptul că mai întâi Dej, apoi Ceaușescu, au anexat tema independenței naționale pentru a supraviețui politic și a evita destalinizarea. Anti-sovietismul de paradă a generat, la un moment dat, un consens național de care nomenclatura a profitat în chip abuziv și duplicitar. Ceaușescu a condamnat invazia Cehoslovaciei, însă nu a manifestat niciun fel de solidaritate cu idealurile Primăverii de la Praga. Opoziția sa față de agresiunea Pactului de la Varșovia era doar expresia fricii că ar putea fi el însuși răsturnat prin intervenție extremă. O propagandă frenetică a fost pusă în funcțiune pentru a crea mitul identității între popor, partid și lider. România nu a avut un Havel și pentru că nu a avut un Dubček. A lipsit, așadar, o tentație eretică similară celei care i-a transformat pe un Imre Nagy sau Dubček în partizani ai unui socialism democratic.
Facebook Forum