Primul concert National de France a debutat cu Mazeppa (1815) unul dintre multele poeme simfonice scrise de Liszt, inventatorul acestui gen romantic de inspirație literară, într-o singură mișcare. Acesta e, cu siguranța, unul dintre cele mai bombastice. Și care se potrivește mănușă temperamentului lui Emmanuel Krivine, dirijorul ansamblului simfonic francez care a evoluat aseară în ciclul ”Mari Orchestre” de la Sala Palatului.
Mazeppa spune povestea unui nobil polonez legat de coada unui cal fugărit în stepă, consecință a unui adulter negustat de soțul conte al doamnei în cauză, care va fi salvat de cazacii cu care rămâne și luptă împotriva lui Petru cel Mare, devenind un mare erou. De unde se vede că pentru romantici nerespectarea fidelității conjugale, în conjuncție cu eroismul și predestinarea, nu era întotdeauna o idee atât de rea. Lui Emmanuel Krivine, muzician care are și origini poloneze, îi place emfaza și mai ales să o conducă în temele grandilocvente, ce descriu suferințele romantice ale personajului principal, catastrofa și triumful final. Tromboni, mult timpan, corzi avântate pe care dirijorul le vrea categorice și impunătoare.
Fizic, doar fizic, dirijorul îmi amintește cumva de Mengelberg, ca tehnică de dirijat poate de un Stokowski mai agitat, mișcarea mîinii drepte e un zigurat ce trimite la arcușul unui violonist – da, Krivine a studiat vioara cu Henryk Szering, unul chiar bun care a câștigat numeroase competiții pînă să devină șef de orchestră.
Poemul simfonic se termină foarte bombastic, e o combinație de marș triumfal cu tema lui Mazeppa, eroul stă altfel pe cal acum, n-a fost rău, cam multă emfază și volum, deși chiar Liszt a pus mult forte & fortissimo în partitura care e o transcripție orchestrală încărcată a studiului transcendental cu același nume.
Al doilea Liszt din programul francezilor îl aduce în sală pe mult așteptatul virtuoz rus. Da, publicul a venit special pentru el și asta se vede din căldura aplauzelor. Kissin intră țeapăn în scenă, e înalt, palid, cu cearcăne și coafura neschimbată. A mai îmbătrânit, dar poartă o insignă cu cheia sol la reverul sacoului, ca pe vremuri un elev la liceul de artă. Reverențele sale respectuoase în fața unei săli care îl aplaudă de la bun început ca pe un star arată că știe bine că e iubit aici, la București. Pianistul rus a ales pentru această ediție de Enescu, Concertul nr.2 de Franz Liszt.
Paradoxal, deși a cântat cam tot ce se poate din repertoriul solo al marelui romantic, abia la începutul anului acesta și-a introdus în repertoriu concertul 1, în Mi b Major, acum la București cântând în premieră acest luminos La Major. Începutul pianului, după tema melancolic aerată enunțată de orchestră, e filigranată delicat de Kissin, cu ochii țintă la dirijor. Arpegiile introductive, superb cîntate, ne previn că vom fi în fața unei capodopere interpretative. Orchestra se dezlănțuie cam mult în prima temă pasională, Kissin țintuieste cu o privire glacială dirijor și ansamblu și își vede de treaba iar Krivine intervine amenințător. Sub degetele lui, sensibilitatea delicată și pasională a romantismului e minunată.
Tema a doua, introdusă cald de un solo cello, e preluată calin de pianist. Cântul lui Evgeny Kissin e emoțional și pasional, transpunând publicul într-o stare de aproape catalepsie. Muzicianul se transformă, figura lui trăiește intens toate notele, cu ochii închiși, cu gura dechisă, de parcă ar vrea să solfegieze în paralel toate notele, cu corpul contorsionat, măsură de măsură. Oboiul anunță schimbarea peisajului, pianistul brodează continuu, într-un crescendo incredibil, allegro deciso, dirijorul e prezent și dedicat, chiar face eforturi să-și calmeze orchestra înaripată de starea pe care o induce solistul din fața lor. Degetele sale nu mai pot fi urmărite, virtuozitatea e doar un cuvânt, acum e momentul când poți să înțelegi de ce creatorii lui Tom & Jerry au ales muzica lui Liszt pentru celebrul desen animat cu duo-ul rapsodic și foarte simpatic. Kissin plachează triumfal, în contrapunct cu ansamblul, măsurile care prevestesc marziale impresionantul final încă din partea treia.
Pianul plutește, în cadențe luminoase, deasupra orchestrei, Kissin nu ratează nici o notă, totul e perfect și, mai ales însuflețit, ca o declarație de iubire a unui om fericit. Cadența solo de final, cu o melodică de baladă chopiniană, e superbă, dialogul cu flautul o transformă într-o bijuterie de o sensibilitate aproape bolnăvicioasă. Ce incredibil pianissimo! Da, Kissin e un geniu, fără îndoială și nu doar pentru că asta a spus Karajan despre el. Subito, pianistul brodează perlatura uvertură a finalului, orchestra revine într-un crescendo de data asta admirabil, virtuozul e la el acasă, într-un contrapunct alert, pian și alămuri se duc împreună spre climaxul concertului, un tutti impresionant, solemn și impunător! Aplauze, o mare de aplauze!
Pianistul se înclină, e din nou țeapăn și ceremonios în gesturi, diferența e acum însă zîmbetul larg și fericit de pe toata figura. Ca un copil mare, extrem de fericit, îl îmbrățișează pe dirijor.
Emmanuel Krivine e grozav de mândru, rotindu-și mâinile cu încîntare de pe podiumul său. Aplauzele nu se opresc, zâmbetul lui Kissin e și mai fericit, vor fi două bisuri, Grand Vals op.34 no 1 de Chopin și o nebunie de tango dodecafonic scrisă chiar de el, pe care vă invit să o ascultați dacă ați ratat aseară întâlnirea cu acest geniu al pianului:
După pauză, National de France aduce în scenă Tablouri dintr-o expoziție de Mussorgsky-Ravel. Eu aș fi preferat o lucrare franceză, dacă nu Debussy măcar un Ravel, pentru că anul trecut ansamblul francez a scos la Erato sub bagheta lui Emmanuel Krivine un cd extraordinar cu ”La Mer” și ”Images”, două capodopere care se ascultă cu plăcere pură. Mare amator și de muzică rusă, Krivine preferă pentru noi acest șlagăr simfonic, interpretat din nou cu emfază, cu solo-ul introductiv al trompeteie fără tihnă, neașezat, grăbit de la bun început.
E o altă versiune, mai alertă și mai dezordonată, à la francaise, nu neapărat rău, ci pur și simplu altceva, cu dese subito-uri pe finalul frazelor ample, care nu lasă muzica să plutească deloc, cu teme scurtate de gestul energic și economicos al dirijorului . N-am o problemă cu chixurile, chiar dacă ele au existat, cusurgii și cei complet nemulțumiți ar trebui să se gândească dacă și câte orchestre pot scoate perfect această partitură, deloc ușoară, pe care una e s-o asculți într-o înregistrare de studio, cu totul altceva live.
Directorul muzical al celei mai importante orchestre simfonice din Franța trăiește intens partitura, cu respirații sonore înaintea atacului, cu un vârtej gestual, cu dans – dansul puișorilor ieșiți din găoace, voilà! – și multă fizicalitate agitată. În ciuda staturii mărunte are o prezență impresionantă, cu aer autoritar de dirijor de școală veche, țanțoș și ceremonios, un șef absolut în fața căruia orchestra e doar instrument supus, în care nimeni nu mișcă în front. Pe scenă, în cazul de față, Krivine e la el acasă. La bis, lipsit de imaginație, dirijorul repetă un fragment din aceeași lucrare, tot Dansul puișorilor ieșiți din găoace. Merci, monsieur!
Astă seară National de France are al doilea simfonic la Sala Palatului, sub bagheta românului Ion Marin de această dată, într-un program Enescu, Debussy și Ravel, concertul pentru pian în Sol Major cu Alexandra Dăriescu.
Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului George Enescu
Facebook Forum