Femeie bătută: Mi-a dat un pumn de față cu mama, iar ea nu mi-a spus să-mi scot certificat IML

Violența în familie afectează neștiut de multe persoane în România. Într-o societate în care „bătaia e ruptă din rai” rămâne regula, este mai rușinos să fii victimă, decât agresor. Săptămâna aceasta, Parlamentul a votat legea prin care agresorii sunt cercetați penal și în lipsa plângerii, dar victimele rămân în continuare vulnerabile.

„Spun lucrurile acestea în speranța că se va schimba ceva măcar pentru fetița mea care are 13 ani și jumătate”, mărturisește Elena (am folosit un pseudonim pentru a proteja identitatea femeii).

Are acum 44 de ani și, privind în urmă, la experiența ei, își dă seama cât de greu i-a fost să iasă din relația care s-a dovedit, ulterior, a fi una toxică și violentă. Elena s-a căsătorit, la 23 de ani, cu cel despre care credea că îi va fi alături toată viața, cu toate că, chiar înainte de căsătorie, relația a fost una cu suișuri și coborâșuri.

„Am avut zero experiență de viață când am început această relație toxică și am intrat cu capul înainte, fără să știu nimic”, spune ea. „Noi ne certam foarte des și înainte să ne căsătorim și după. El nu ținea cont de punctul meu de vedere, mă inferioriza continuu și nu eram suficient de bună pentru el nici în vorbe și nici în fapte. Și, da, mi-a dat o dată o palmă la restaurant de față cu prietenii lui. Nimeni nu a reacționat”.

Și ea a trecut peste acest incident, însă calvarul din viața ei era abia la început.

A terminat facultatea de Comunicare, înainte de căsătorie, într-o perioadă în care relația lor era pusă pe pauză. Spune că doar în perioadele acestea de pauză reușea să se pună în valoare. În paralel, lucra și la o firmă de relații publice.

După ce s-a născut copilul, am devenit mai responsabilă, mi-am găsit vocea

După căsătorie, totul s-a schimbat. El i-a propus să demisioneze și să pună pe picioare, doar ei doi, o firmă pe care ea o înființase împreună cu niște prietene, mai ales că, la momentul respectiv, firma nu mai avea activitate. A acceptat – el a devenit acționar cu 80%, ea cu 20%. A renunțat la job și a rămas angajată la această firmă.

Apoi s-a născut fetița lor. Dar nici acest eveniment fericit nu le-a schimbat relația. Ea a făcut o depresie post-partum, se simțea foarte singură și lipsită de sprijin, iar certurile continuau. La primul Crăciun pe care trebuiau să îl petreacă în trei, după o ceartă, el a plecat de acasă o săptămână.

„După ce s-a născut copilul, am devenit mai responsabilă, mi-am găsit vocea și am înțeles că trebuie să pun pe tapet niște lucruri pe care trebuia să i le pun dinainte [de căsătorie, n.r.]. Lucruri care erau grave în relația noastră și pe care trebuia să le rezolvăm astfel încât copilul să nu aibă de suferit. Când am început să i le spun, a început să plece de acasă sau să mă lovească”, mărturisește ea.

„Mi-a dat una și de față cu mama mea, iar ea nu a fost capabilă să spună stop sau să îmi spună să mă duc să îmi scot certificat de la IML (Institutul Național de Medicină Legală, n.r.). Altă dată mi-a spart timpanul și eu nu am știut să mă duc să îmi scot certificat medical. Noroc că s-a refăcut timpanul”.

Când fetița avea aproape 3 ani, a amenințat-o că divorțează dacă nu îi cedează lui firma în totalitate. A cedat. Apoi, în speranța că vor fi mai fericiți, s-au mutat din apartamentul pe care îl aveau în oraș, la o casă în afara orașului. Dar fericirea nu a venit nici aici.

„Nu veneau prietenii mei acolo, era prea departe. Eram total izolată, nu veneau nici ai mei acolo. (...) Continua să spună că nu sunt bună de nimic și eu trăgeam de el să petreacă timp cu noi, să stea cu copilul. El se dădea lovit și pleca la birou de fiecare dată când erau de făcut lucruri”.

Apoi, inevitabilul s-a produs. A urmat divorțul, intentat tot de soț. Elena și-a dat seama atunci că nu are nimic: casa era cumpărată pe firmă, deci nu o putea cere la partaj, fostul lor apartament era vândut, iar salariul ei la firma lor era doar minimul pe economie. „Nu aveam unde să mă duc. Si nici job nu aveam”. A stat o perioadă acasă la mama ei, și-a căutat un job și între timp, încerca să obțină de la fostul soț un apartament în care să se poată muta cu fetița. „Până la urma a acceptat și a cedat. Ne-a dat bani de două camere unde suntem și acum, de șapte ani”.

Ăla nu fusese primul pumn în cap de când ne mutasem la noul domiciliu

Între timp, el și-a refăcut viața și s-a căsătorit cu o femeie care avea, la rândul ei un copil și cu care a rămas în casa din afara orașului. „După ce s-a căsătorit cu femeia aia, mi-a intentat proces ca să îmi ia copilul”, cu toate că aveau custodie comună. Fetița lor mergea la casa unde tatăl ei locuia cu noua sa familie, însă venea înapoi acasă fie cu nasul spart, fie arsă de soare, fie nu avea un program de somn clar și se întorcea foarte obosită.

„Dacă am văzut ca nu are grijă de ea, i-am zis că nu i-o mai dau. Atunci a trimis Protecția Copilului și executorul judecatoresc acasă. Eu am cerut monitorizarea interacțiunii și cei de la Protecția Copilului au venit o dată pe săptămână timp de o lună și jumătate. Erau de față când venea el aici și vorbea cu copilul. Și copilul a prins curaj și a spus că nu îi place să meargă la cealaltă casă, că nu vrea să aibă de-a face cu familia aia pe care a adus-o acolo, că nu vrea decât să fie cu el dacă vrea să o ia. În momentul acela, s-a ridicat, mi-a dat un pumn în cap de față cu Protecția Copilului și a zbughit-o pe ușă. Dar ăla nu fusese primul pumn în cap de când ne mutasem la noul domiciliu”, își amintește Elena.

Deși depusese plângere și anterior, când pumnul a venit doar când era copilul de față, nu s-a întâmplat nimic. De această dată, mai ales că erau drept martori și cei de la Protecția Copilului, Elena a cerut ordin de protecție. Amenințările au continuat la telefon și prin mesaje, iar ca o ultimă soluție au mers la psiholog pentru a încerca să repare relația dintre ei și copil. Nu a funcționat. În cele din urmă instanța a decis ca tatăl să își viziteze copilul trei după-amieze pe săptămână, că o poate lua cu el o dată la două weekenduri și, la fel, și în jumătate din vacanța de vară.

Acum, Elena încearcă să consolideze relația cu fiica ei, care, mai bine de jumătate din viața ei, a trăit în teroarea certurilor și violenței dintre părinți, oricât de mult ar fi vrut mama ei să o protejeze. Găsirea unui echilibru se dovedește dificilă. „Suntem ca două surori orfane”, mărturisește ea.

Celorlalte femei care trec printr-o situație similară le spune că ar trebui să nu lase capul plecat și să învețe să spună „nu” și crede că este important să existe programe de educație emoțională, sexuală și juridică pentru tinerele fete și femei, în special. „Educația este primordială (...) Să li se spună drepturile lor de femei, de cetățene, că au dreptul să spună „nu”, că au voie să se plângă, să lupte pentru ele și că ar fi bine să se facă educație emoțională, care să fie obligatorie, înainte să apuci să te căsătorești, să ai o relație serioasă sau să faci copii”.

De aceea, crede și că legea care tocmai a fost adoptată de Parlament, prin care urmărirea penală poate fi declanşată din oficiu în cazurile de violenţă domestică, iar împăcarea părţilor nu mai înlătură răspunderea penală, este un pas înainte pentru femei care trec printr-o situație de violență domestică.

Legea reparatoare și o controversă juridică

„Noi eram, până la aprobarea legii de către Parlament, în situația în care foarte multe femei își retrăgeau plângerea după ce o depuneau”, spune, pentru Europa Liberă, deputata liberală Adriana Săftoiu, inițiatoarea proiectului de lege. În acest caz, agresorul nu mai era cercetat, astfel că rămânea „mai alb ca nufărul”.

Îți mai recomandăm

Lege: Violenţa domestică poate fi anchetată şi în lipsa unei plângeri

Practic, legea modifică un articol din Codul Penal, în sensul în care este eliminată sintagma de împăcare, în sens juridic, adică retragerea plângerii, care până acum ducea la oprirea cercetării penale.

„Există infracțiuni ușoare, caz în care dacă nu ai depus plângere, nu se sesizează nimeni. Și mai sunt faptele grave, unde procurorul merge pe oficiu. În cazul acesta, faptul că exista în lege precizat expres că împăcarea elimină răspunderea penală, dosarele de violență domestică se opreau. Ce înseamnă împăcare? Plângere penală. Nu e vorba de împăcare teoretică, ci juridică. Prin faptul că legea acum nu mai face acea precizare expresă, în momentul de față ei chiar dacă se împacă, cercetarea merge mai departe”, explică Adriana Săftoiu, care punctează că, astfel politițștii sau procurorii „nu mai sunt apărați” de prevederea legată de împăcare și sunt obligați să ducă cercetarea mai departe.

Pe de altă parte, unii juriști spun că această modificare nu va avea efectele așteptate. Asociația Voci pentru Democrație și Justiție (VeDem Just), formată din juriști, atrage atenția că modificarea făcută „nu are nicio legătură cu intenţia iniţiatorilor”.

VeDem Just explică faptul că parlamentarii și-au dorit ca, în momentul în care victima a formulat plângere pentru agresiune în familie, organele judiciare să continue procesul chiar dacă ea îşi retrage plângerea, dar acest lucru ar fi însemnat și modificarea reglementărilor privind plângerea prealabilă a victimei. „În schimb, parlamentarii au votat ca atunci când procesul pentru agresiuni în familie începe din oficiu, eventuala împăcare să nu fie luată în considerare, adică au modificat reglementările privind altceva decât plângerea”, spun ei.

De aceeași părere este și avocata Giulia Crișan, consultantă pentru Asociația ANAIS, care are proiecte pentru stoparea violenței în familie. Avocata ne-a explicat că, în acest moment eistă două tipuri de sesizări: din oficiu și la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Cum împăcarea este legată doar de sesizările din oficiu „procesul nu mai încetează în cazul împăcării, nu în cazul retragerii plângerii. Sunt două aspecte juridice diferite. Una este împăcarea pe care o poți face în cazul unei sesizări din oficiu și alta este retragerea plângerii pe care tu o faci. În cazul împăcării, procesul merge mai departe, dar în cazul retragerii plângerii, procesul se stopează”.

Avocata argumentează că această modificare „nu este un pas suficient, este atât de mic încât nici nu îl sesizăm” deoarece în cazurile de violență domestică, foarte puține sesizări sunt din oficiu, adică prin autosesizarea organelor de urmărire penală. În schimb, ponderea mare a sesizărilor vine drept consecință a plângerii prealabile a persoanei vătămate.

„Avem [o lege n.r.], dar nu avem tot ce ne trebuie. Noi am avut foarte multe victime care și-au retras plângerea penală, din diverse motive, din cauza amenințărilor partenerului sau a familiei extinse, fie din cauza dependenței, a șantajului, inclusiv emoțional al agresorului asupra victimei”, spune avocata, punctând că eliminarea completă a plângerii din partea victimei ar fi ușurat acest proces.

„Puține femei depun o plângere de la prima palmă”

Datele oficiale arată că, în 2019, au fost trimiși în judecată pentru infracțiuni de violență în familie 1.459 de inculpaţi. Potrivit raportului de activitate al Ministerului Public pe 2019, aproape jumătate dintre aceste acte de violență domestică au avut loc între soți, fie că a fost vorba de vătămare corporală sau chiar omor.

„Cred că sunt foarte puține femei, eu nu cunosc niciuna, care să depună o plângere după prima palmă. De cele mai multe ori, când o femeie sau un bărbat, nu este exclus acest lucru, ajunge să depună o plângere pe violență domestică, lucrul acesta venea după foarte multe bătăi, iar retragerea plângerii venea tot ca urmare a unor amenințări. Ceea ce mie mi se pare incredibil este că am putut să acceptăm o asemenea situație în România. Nu cred că un agresor ar trebui să rămână nepedepsit doar pentru că plângerea dispare”, explică deputata liberală.

De aceeași părere este și Irina Sorescu, președinta Centrului Parteneriat pentru Egalitate, parte a Coaliției pentru Egalitate de Gen, care subliniază că numărul cazurilor care ajung măcar sub formă de plângere la poliție este mult mai mic decât numărul femeilor agresate în familie.

Victimele violenței domestice, în proporție de peste 90% femei, ajung cu greu să depună o plângere. Le este teamă că ar putea rămâne singure, fără niciun fel de susținere în fața acestei probleme și atunci, victimele nu fac plângere „de la prima palmă”, unele ajung la poliție chiar după ani de zile, spune, pentru Europa Liberă, președinta Centrului Parteneriat pentru Egalitate, parte a Coaliției pentru Egalitate de Gen. „Pot să ajungă să depună plângere după 5 ani, 10 ani, după ce cresc copiii sau în alte momente din viața lor, aletele pot avea un impuls să facă o plângere, pe care ulterior o retrag”.

De altfel, un astfel de indicator poate fi numărul ordinelor de protecție. Doar anul trecut au fost emise aproape 15.600 de ordine de protecție și ordine de protecție provizorii, cele din urmă acordate în cazul în care viața victimei este pusă în pericol, scrie Newsweek, potrivit unor date ale Inspectoratului General al Poliției Române (IGPR) trimise la solicitarea centrului Filia.

„Noi, organizațiile care susținem victimele și lupta împotriva violenței domestice, cerem de multă vreme lucrul acesta, tocmai pentru că se întâmplă să fie multe plângeri retrase de victime la presiunea agresorului și a familiei și a tuturor celor care ar putea să facă vreo formă de presiune asupra lor și atunci ele își retrag plângerea, agresorul scapă și repetă fapta”, spune Irina Sorescu.

Irina Sorescu subliniază cât le este de complicat victimelor în condițiile în care agresorul lor tinde să își schimbe comportamentul după perioada de violență extremă.

„Agresorul, după ce ajunge la zona aceasta extremă de violență, trece la perioada aceea de lună de miere, în care vine și își cere iertare, spune că nu vor mai face niciodată acest lucru, că le pare rău, că le iubesc, că au copii, familie împreună. După care tensiunile se acumulează din ce în ce mai mult și izbucnește din nou un episod de violență. Și după ce izbucnește episodul, se reia ciclul”.

Avocata Giulia Crișan subliniază că există riscul ca, puse în fața situației în care partenerul de viață ar fi cercetat penal, victimele să se teamă, cel puțin la început să facă un asemenea demers. Pe de altă parte, Irina Sorescu crede că „asta nu înseamnă că nu trebuie să mergem mai departe, să se facă dreptate”.