Într-o sală înghețată a Universității din Iași, în 1988, profesorul american de literatură David Hadaller făcea o scurtă pauză de gândire în timp ce studenții săi luau notițe cu mănuși pe mâini, din cauza frigului.

Tema prelegerii sale era Henry Thoreau și rugămintea autorului din secolul al XIX-lea adresată americanilor de a „simplifica, simplifica, simplifica”.

La fel ca majoritatea românilor din anii 1980, studenții lui Hadaller îndurau greutăți mari și care împingeau societatea la limită.

„Acești tineri trebuiau să stea la cozi doar ca să cumpere pâine, iar eu vorbeam despre Thoreau care spunea: «simplificați-vă viața»”, și-a amintit Hadaller pentru RFE/RL, care acum locuiește în statul New York.

„M-am oprit la jumătatea acelei prelegeri și le-am spus să vorbim despre ce înseamnă «simplificare» pentru ei, pentru că spuneam multe prostii”, contemplează el asupra pauzei respective.

Hadaller sosise în România în octombrie 1987, cu o bursă Fulbright prin care să predea literatura americană și engleză.

A rămas în România până în mai 1989, cu doar câteva luni înainte ca țara să explodeze în Revoluția care l-a înlăturat în cele din urmă pe dictatorul comunist Nicolae Ceaușescu.

Avea atunci 33 de ani și a fost unul dintre puținii occidentali care au asistat la ultimele luni ale socialismului autoritar din România și, în calitate de fotograf amator, unul dintre singurii oameni care au surprins viața de zi cu zi în imagini color.

Fotografiile făcute de Hadaller sunt acum încărcate pe o pagină de Facebook, numită My Fulbright Year in Romania, care are peste 10.000 de abonați, în mare parte români. Ei deapănă adesea în comentarii amintiri personale stârnite de fotografiile americanului.

Hadaller spune că imaginile pe care le postează - mai ales din Iași și din București - ating o coardă sensibilă în rândul românilor, în parte datorită naturii monotone a ceea ce a documentat.

„Într-adevăr, am fotografiat doar viața mea de zi cu zi și nimeni altcineva din România nu a fost dispus să irosească atunci filmul color cu asta”, a explicat el. „Chiar și filmul alb-negru era greu de obținut în România”.

Această fotografie a fost postată pe Facebook pe 18 ianuarie și are deja peste 4.000 de reacții. O româncă a fost una dintre zecile de oameni care au postat amintiri reînviate de poza americanului.

„Am avut propriul nostru [casetofon] când eram mici, obișnuiam să ascultăm basmele lui Grimm”, a scris ea. „Partea proastă era că, atunci când basmul se termina, trebuia să oprim [casetofonul], un efort mare pentru un copil adormit”.

Într-un comentariu la această fotografie din ianuarie 1988 cineva a remarcat: „Îmi amintesc acele scări rulante roșii, nefuncționale de atât de mult timp încât murdăria se înghesuise în caneluri și erau practic doar scări fixe”.

Persoana respectivă a adăugat că, după Revoluție, „a fost aproape magic să le vezi funcționale din nou – ca și cum ar fi fost risipită o vrajă”.

Un alt român a scris însă că scările rulante „nu funcționează nici acum și nu mai funcționează de cel puțin câțiva ani”.

Viața lui Hadaller în timpul anului petrecut în România lui Caușescu a fost relativ confortabilă.

Spre deosebire de majoritatea localnicilor, el avea acces la „magazinele cu dolari”, de unde putea cumpăra salam, vin și băuturi alcoolice cu valută străină.

Dar nu putea scăpa de umbra supravegherii statului, care întuneca chiar și cele mai inofensive interacțiuni personale.

După ce a găzduit câteva petreceri în apartamentul său din Iași, Hadaller spune că „a ajuns la urechile rectorului”, prin informatori: „Hadaller aduce studenți în apartamentul lui și le dă vin!”

A conștientizat repede că Securitatea, temuta rețea de poliție secretă a României, forța probabil studenții să raporteze autorităților tot ce au auzit.

Să facă fotografii pe stradă, în România acelor ani, a fost ca un joc de-a șoarecele și pisica pentru Hadaller, care era sub o supraveghere permanentă.

A folosit un aparat Pentax K1000 SLR pe care îl ținea ascuns sub jachetă când nu făcea fotografii și o cameră Vivitar suficient de mică pentru intra în buzunar. „Mă furișam practic. În consecință, aproximativ 30% dintre fotografiile mele au fost neclare”.

Multe lucruri erau pur și simplu prea riscante să fie fotografiate de tânărul american. „Peste tot unde m-am dus, mai ales în gări sau stații de autobuz, erau semne cu o cameră cu o linie și scria «INTERZIS»”.

Nu era clar care ar fi putut fi pedeapsa dacă Hadaller ar fi văzut făcând fotografii. „Nu am vrut să-mi confiște camerele pentru că cine știa ce poate face un polițist de stradă, habar n-aveam”.

Hadaller a scos filmele din România într-o valiză diplomatică, pe care vameșii nu aveau voie să o deschidă.

El a părăsit țara în mai 1989 și a urmărit din Statele Unite, câteva luni mai târziu, în decembrie, știrile despre revoluția violentă din România.

Americanul s-a reîntors în România în martie 1990, imediat după Revoluție și la timp pentru a asista la alte mișcări care au continuat să zguduie țara. S-a căsătorit cu logodnica lui, o româncă pe care o cunoscuse în timp ce preda literatură la Iași.

În cele din urmă, când și-a accesat dosarul său de Securitate, Hadaller a descoperit că, în timp ce fotografia pe ascuns România, agenții comuniști îl fotografiaseră, tot pe ascuns, pe el și pe viitoarea lui soție.

Articol preluat de pe pagina RFE/RL.