Frica de spital | Cealaltă față a sistemului medical. Familiile care vor dreptate

„Părinții mei au fost diagnosticați pozitiv acum două săptămâni. Asta după ce m-am rugat de ei trei zile să sune la ambulanță, să se testeze”, povestește Andreea, care îmi spune, încă de la început, că a avut noroc, pentru că ai ei au scăpat. „Ai mei sunt învățători la țară, la Comana. Spuneau că e o răceală. S-au infectat la o săptămână și câteva zile de la începerea școlii. Când tatăl meu a ajuns să spună, la primele simptome mai urâte, că nu mai trece de noapte, mi-am luat inima în dinți și am sunat la ambulanță.”

„Mister Coronavirus”- așa îi spune Andreea acum virusului „viclean”, care „provoacă traume psihologice pacienților, familiilor, dar și doctorilor”.

„La început, tatăl meu nu avea simptome de răceală, poate doar frisoane. În schimb tensiunea arterială îi creștea la 22. Acolo lucra mister coronavirus. El e hipertensiv, cu o tensiune arterială undeva la 14 cu 8 cu medicamente. Mama, în schimb, a fost cea care ne-a orientat spre COVID, pentru că ea a început să facă febră și să tușească, plămânii fiind punctul slab.”

Ambulanța a venit dimineață pentru testare. Seara a preluat pacienții, care au fost internați la Spitalul Județean Giurgiu. De acolo, tatăl Andreei a fost transferat la „Marius Nasta", în București:

„Îl afectau psihic stările celorlalți oameni. În a doua zi de la internare a murit colegul lui. Sâmbătă l-au transferat pe tata la ATI. Îmi povestea că venea o doamnă asistentă, îi dădea masca jos, două lingurițe de ceai, îi punea masca la loc, îl mai ținea un pic cu ea, iar o dădea jos, iar îi dădea două lingurițe de ceai. Și făcea așa cu fiecare pacient. După trei zile medicii erau deja mult mai obosiți. Ne spuneau că e din nou plin, că din nou pacienții trebuie intubați pe capete, să îi scuzăm că nu mai au timp să ne dea detalii”, continuă Andreea.

Spune că îi înțelege pe cei care lucrează în spitale, că le înțelege oboseala și frustrarea. „Sper ca tata să ajungă curând acasă, la mama. Ea e mai bine, face tratament la domiciliu.” O întreb cum își explică teama părinților ei de spital.

„ (...) știrile despre spitale și starea lor proastă, faptul că mulți oameni susțin că nu există virusul, sunt mulți factori care determină omul să stea acasă. Cred că la vârsta 50-55 plus apare frica de a fi pozitiv. Mai ales când ai și alte probleme asociate pe care mulți le numesc comorbidități, deși tu le duci pe picioare cu tratament”, încheie Andreea.

Accesul la tratament și servicii medicale de calitate a fost sever afectat de pandemie, iar logistica și organizarea proaste, teama de infectare, frica de infecții nosocomiale sau condițiile din spitale au alterat grav inclusiv diagnosticarea la timp a pacienților, fapt care, altfel, ar putea salva viața unui om.

Date ale Institutului Național de Sănătate Publică arată de exemplu o scădere uriașă a numărului de persoane diagnosticate cu cancer în 2020, comparativ cu 2019.

„Am avut și am un număr de pacienți care au evitat să meargă în spital, chiar dacă aveau nevoie. Fie că aveau COVID, fie că aveau alte patologii. Și-au amânat chiar tratamente, de frica internării”, admite la Europa Liberă medicul Rodica Tănăsescu, de la Asociația Medicilor de Familie București-Ilfov.

Iar Colegiul Medicilor din România confirmă îngrijorările. „În anul 2019 au fost în jur de 5,5 milioane de internări continue în toate spitalele publice din România. Și în jur de 2,5 milioane de internări de zi. Adică, pacientul vine dimineața, se tratează pentru o patologie și seara pleacă. În 2020, cu tot cu patologia COVID, a scăzut numărul spitalizărilor continue cu aproape două milioane. Iar spitalizările de zi au scăzut cu 1,5 milioane”, anunță Gheorghe Borcean, vicepreședintele Colegiului Medicilor din România sau „omul cu dogma”, așa cum se recomandă.

De altfel și un raport al Observatorului Român de Sănătate, realizat pe primele opt luni din 2020, arată impactul considerabil și, în anumite situații, sever asupra accesului la servicii medicale.

COVID-19 a însemnat pentru multe familii și contactul cu un alt virus, mult mai puternic și care bântuia prin spitalele românești și în „lumea de dinainte de pandemie”.

Pentru familie, Florea. Pentru restul, o cifră în bilanț

„Trebuie să fii tare, să mănânci, că la mine merge bine”, își încuraja Florea din spital soția rămasă acasă. „Pe 26 noiembrie s-a internat la Spitalul Nr 2 de Boli Infecțioase Râmnicu Vâlcea. Pe 1 era perfect. Chiar îmi spunea că se panicase degeaba la început, cu Covidul ăsta”, își amintește Ileana.

Pe 1 decembrie, după-amiază, soțul trimite un alt mesaj, în care spune familiei că i-a amorțit mâna. Patru zile mai târziu familia e anunțată că Florea a murit. Cauza decesului: COVID-19, accident vascular, stop cardio-respirator.

Vârsta 56 de ani. Comorbidități: diabet de tip 2.

Pe 5 decembrie 2020, ziua în care Florea a murit, România depășea o jumătate de milion de îmbolnăviri, de la debutul pandemiei. Erau raportate peste 8.000 de infecții noi și alte 134 de decese. Așa că, statistic, bărbatul poate fi orice cifră din bilanțul zilnic comunicat de autorități. Oficial, Florea e una din cele 14 persoane din categoria de vârstă 50-59 de ani ale căror decese au fost raportate, defalcat, atunci.

Familia lui Florea susține că pacientul a fost dus târziu la control neurologic și, la fel de grav, că ar fi fost ținut încă două zile într-un pat al secției de Boli Infecțioase, în loc să fie transferat la Terapie Intensivă.

„Noi, ca familie, ne întrebăm cum a fost posibil să îl plimbe între spitale și să nu fie transferat la timp la ATI. De ce a fost ținut pe secția de Boli Infecțioase atât timp cât el făcuse atac cerebral?” se întreabă soția, care se simte acum neputincioasă și într-o luptă inegală cu un sistem opac, care ar refuza să îi ofere vreun răspuns.

De altfel, întreaga comunicare din acele zile a familiei cu spitalul ar fi fost fracturată și marcată de informații evazive sau contradictorii.

„Fiul meu a mers să ia apoi lucrurile personale și a constatat lipsa adidașilor și a șepcii. Inițial i s-au adus lucrurile unui alt pacient, iar băiatul nu le-a recunoscut și a sesizat eroarea”, își mai amintește Ileana.

Europa Liberă a cerut în mod repetat informații Spitalului nr. 2 din Râmnicu Vâlcea și managerului unității medicale. Europa Liberă a cerut inclusiv în scris precizări despre cazurile imputate spitalului în ultimul an, numărul de plângeri ce vizează unitatea medicală, precum și precizări în cazul individual al pacientului Florea Ionescu.

Spitalul a confirmat că a primit solicitarea scrisă, însă nu a furnizat răspuns la niciuna din întrebările adresate de Europa Liberă, până la data publicării acestui articol.

Cazul lui Romeo: „El a salvat vieți. Dar nu a putut fi salvat EL”

Nu este singurul caz care vizează unitatea medicală din Râmnicu Vâlcea. Alida Carla și-a pierdut la rându-i soțul, susține ea, din cauza condițiilor mizere și a felului în care a fost tratat. Și ea s-a adresat Colegiului Medicilor.

În sesizarea făcută la Colegiul Medicilor din județ, familia lui Romeo susține că acesta ar fi fost o victimă a ignoranței unor membrii ai personalului medical și a condițiilor din spital:

Sesizarea a fost făcută inițial prin email, însă Colegiul Medicilor a cerut să fie redactată din nou, înainte să o ia în discuție. Acest lucru s-a întâmplat, într-un final, iar cazul a ajuns la Biroul Consiliului Colegiului Medicilor Vâlcea. Cei de acolo au considerat însă demersul ca fiind nefondat:

S-au făcut cinci luni de când Romeo, în vârstă de 46 de ani, de meserie pompier, a murit.

„Azi se fac cinci luni de când el nu mai este”, îmi spune Alida Carla. „Păcat. El a salvat vieți. Dar nu a putut fi salvat EL. E dureros”, își încheie soția povestea tristă.

Familia a contestat decizia dată de Colegiul Medicilor, însă nu a primit încă vreun răspuns.

Colegiul Medicilor: un răspuns poate să dureze până la un an

„Se judecă punctual. Nu doar în baza plângerii sau a apărării. Se judecă în baza dosarului medical. Colegiul Medicilor are instrumentele de a cere audierea părților, toate documentele medicale, de a vedea dacă toate sunt așa cum familia acuză”, explică vicepreședintele instituției, pentru Europa Liberă.

Îl întreb însă pe Gheorghe Borcean cât durează o astfel de analiză, cu alte cuvinte cât trebuie să aștepte familiile care își vor dreptatea.

„Durează la fel ca un dosar din instanțele civile sau penale din România. Imaginați-vă că cineva face o plângere la Râmnicu Vâlcea față de un grup de medici care nu l-ar fi îngrijit corespunzător pe un membru al familiei lor. Dosarul se judecă de către o comisie a Colegiului Medicilor din județul respectiv, care produce, exact ca un procuror, un referat cu o propunere de decizie către Comisia de Disciplină. Acolo sunt membri aleși separat, care nu au legătură cu județul, tocmai pentru a fi independenți și care dau o decizie. Poate să dureze 5-6 luni. Se adună documente, se cer expertize medico-legale, copii după autopsii sau analize. Toate documentele întocmite pe numele acelui pacient. Apoi, dacă cineva este nemulțumit de decizia comisiei de disciplină județene, contestă la Consiliul Național al Colegiului Medicilor. Care, la fel, preia dosarul într-o comisie de jurisdicție a Consiliului Național. Și se produce un referat către Comisia Națională de Disciplină, a cărei decizie este finală. Durata poate merge de la șase luni la un an, de la începutul acțiunii până la final.”

Frica de virusul luat din spital

Bunica Elizei, bolnavă cronic, s-a infectat cu COVID când era internată pe secția de Hematologie. A așteptat 24 de ore în zona tampon a spitalului rezultatul testului PCR - conform procedurii obligatorii la internare. Apoi a fost transferată pe secție. „Noi am crezut că are test negativ”, povestește Eliza.

Cinci zile mai târziu, medicul a decis externarea femeii, cu continuarea tratamentului acasă, „lucru care nu se mai întâmplase niciodată”, spune nepoata care își amintește că în timpul petrecut în spital, bunica ei nu a avut niciun simptom și nici nu a mai fost testată pentru COVID.

„Acasă am citit pe foile de externare că în urma prelevării probei pentru testul COVID scria depășirea capacității de testare. Prin urmare, nu a avut niciun rezultat. După 2-3 zile de la externare au început simptomele, cu oboseală intensă”, relatează Eliza, care insistă că bunica ei nu a dorit a doua internare, pentru că îi era teamă.

La rândul ei, Eliza susține că s-ar duce la spital doar dacă starea ei ar fi gravă. Invocă teama de izolare și îngrijorarea că tratamentul de care ar beneficia nu ar fi întotdeauna cel corespunzător.

„Am chemat salvarea, care a venit și a luat-o la spitalul de urgență, unde a stat în zona tampon până a doua zi dimineață. Mama a putut intra timp de 2 minute pentru a încerca să o liniștească, fiind extrem de slabită, cu anemie severă, deși fusese internată recent și ar fi trebuit să i se facă trasfuzii. A doua zi dimineață am fost anuntați de medicul curant hematolog că e pozitivă și că va fi transferată la un spital suport COVID. Acolo se răspundea la telefon doar de la ora 19 la 20 de către medicul de gardă, care părea ca habar nu are ce pacienți îngrijește și ce patologii asociate au. Ni se spunea doar valoarea saturației și că e mai bine decât alții. Deja ea nu mai putea vorbi la telefon, din cauza insuficienței respiratorii. Spuneau că e agitată și din cauza asta are saturația mică, dar că totuși e bine. Într-un final au decis să o mute din nou la spitalul județean pentru ATI și intubare, moment din care nu am mai reușit să aflăm mai nimic de ea. Telefonul s-a închis. Știam doar că e intubată, nimeni nu dădea alte detalii, până când am fost anunțați că a murit”.

Eliza își amintește momentul în care a mers la spital pentru a face toate procedurile necesare. Susține că actele și obiectele personale ale bunicii erau de negăsit și că nimeni nu și-ar fi dat vreun interes să le înapoieze. Familia ar fi trebuit să apeleze la „pile și relații” și prin alte „surse” ar fi aflat că secția unde a fost dusă inițial bunica ar fi fost un focar COVID, lucru pe care spitalul îl neagă.

De altfel, tot mai multe familii susțin că poartă propriile anchete, pentru că spitalele ar fi opace și ar refuza sistematic să le ofere explicații și precizări.

„Mi-e teribil de greu să mă gândesc la ce suferință a îndurat”, încheie Eliza, care îmi cere să îi schimb numele real. „Prefer să rămână un caz anonim. Noi, familia, nu am dorit să săpăm adânc în această situație pentru că e o luptă prea grea și lungă, iar orașul este foarte mic.”

Medicii de familie: Adevărul poate fi pus într-o formă care bagă oamenii în sperieți

Teama de spital, justificată în multe cazuri, a fost contrazisă alteori de grija și atenția cadrelor medicale.

„Am și pacienți care au fost internați pentru COVID și care au avut mari reticențe înainte de internare. Dar, după, mi-au mărturisit că nu se așteptau să fie atât de bine îngrijiți. Cu atenție, răbdare și fără nicio altă pretenție suplimentară. Există ambele categorii de pacienți”, spune la Europa Liberă medicul de familie Rodica Tănăsescu, care invocă și felul în care presa înțelege să relateze pandemia:

„Să nu uităm de rolul televiziunilor. Chiar adevărul poate fi pus într-o formă care să bage oamenii în sperieți. Dacă arăți șirul de salvări care erau la 'Matei Balș, sigur că oamenii se sperie. Sigur că, dacă se aude că dacă un pacient e pe oxigen moare, ceea ce e fals, se agravează percepția.”

Medicul avertizează că bolnavii de COVID, care au forme medii, își asumă un risc enorm de periculos când decid să nu meargă la spital pentru o evaluare:

„Se aud tot felul de scenarii catastrofice. Că e drum fără întoarcere, că îi pune în cearșaf și îi aruncă, că nu poate familia să stea lângă ei. Unele se apropie de adevăr, pentru că evident, familia nu poate intra într-un spital COVID. Dar nu trebuie amânată internarea”.

Nemulțumirile personalului medical din spitale încep cu „Nu am...”

Voci din sistemul de sănătate vorbesc despre riscurile pierderii încrederii pacienților și insistă că, deși sunt numeroase probleme, sentințele nu pot fi generalizate. Vulnerabilitățile sistemului s-au acutizat însă în pandemie, iar platformele organizațiilor neguvernamentale unde personalul medical poate sesiza, anonim, neregulile, arată cât de dură e de fapt realitatea din spitalele românești. Se adaugă, peste toate, epuizarea medicilor și a asistentelor.

Principalele probleme reclamate anonim prin platforma De Gardă lansată de Funky Citizens vizează condițiile proaste sau managementul defectuos al unor manageri numiți politic:

• „Nu am destule mănuși chirurgicale”
• „Nu am destul dezinfectant și substanța e diluată”
• „Materialele de protecție există, dar sunt ținute sub cheie”
• „Pacienților le lipsesc lucruri de bază, precum săpun sau așternuturi curate”
• „Pacienții nu primesc mâncare adecvată”
• „Se primesc șpăgi”
• „Conducerea ia șpagă pentru a da contracte de achiziții publice”
• „Directorul spitalului meu e numit politic”
• „Directorul nu m-a lăsat să mă testez de COVID-19 pentru că nu a vrut să intru în carantină”
• „Sunt doctori care minimizează gravitatea COVID-19”
• „Directorul spitalului meu e numit politic”
• „Spitalul nu are suficient personal pentru că mulți eu emigrat”
• „Pacienții sunt înghesuiți în saloane și secții”
• „Lucrez ture foarte lungi”
• „Lucrez ture lungi fără să fiu plătit pentru ele”

Colegiul Medicilor: Informații gestionate oportunist. „Orice scânteie, nu cea fizică ce duce la incendii, generează neîncredere totală”

L-am întrebat pe Gheorghe Borcean, „omul cu dogma” de la Colegiul Medicilor din România, câtă încredere apreciază că mai are pacientul român în sistemul sanitar autohton, după un an de pandemie. Gheorghe Borcean își nuanțează răspunsul.

„În prima parte a fost o teamă a medicilor și a personalului sanitar de a transforma spitalul într-un focar ca la Suceava, care a fost o pildă roșie pentru toți medicii din România. Am avut toți această angoasă. Apoi a venit spaima populației de a intra în spitale, ca nu cumva să capete ei boala de acolo. Au văzut la spitale că sunt corturi, că sunt construcții modulare metalice în care se fac triaje, unde sunt toți îmbrăcați în combinezoane. Pe lângă depersonalizarea medicinei, pe care o trăiam deja, a apărut o distanțare și mai mare de pacienți. Lor le e teamă să nu cumva să ia virusul din spital sau să-i diagnosticheze și izoleze la spital.”

A fost frica de necunoscut de la începutul pandemiei, acum situația s-a schimbat, spune Borcean: „Avem date statistice care ne spun despre focare, cum se transmite. Avem un instrument împotriva extinderii bolii”.

Și el arată cu degetul spre presă sau felul în care sunt promovate anumite informații în spațiul public.

„În loc să sădească încredere într-un sistem încordat de un an de zile, se întâmplă invers. În situația asta, orice scânteie, nu cea fizică ce duce la incendii, orice scânteie de informație care apare generează neîncredere totală. Iar încrederea este o instituție socială. În mod individual, pacienții care nu au de ales au încredere, pentru că sunt forțați de împrejurări. La modul general e delicat de spus câtă încredere are societatea în ansamblu”, explică la Europa Liberă doctorul Borcean.

Medic: „O imagine care va rămâne și după pandemie”

În urmă cu un an, la debutul pandemiei, 9 din 10 români aveau încredere multă și foarte multă în medici și asistente, arăta un sondaj INSCOP Reserch, realizat în parteneriat cu Verifield și cotidianul Adevărul, în perioada 16-19 martie 2020.

Un an mai târziu, peste 23.000 de români au murit din cauza COVID, iar România trece acum printr-un al treilea val care a lovit agresiv, în ciuda campaniei de vaccinare care se desfășoară simultan.

„Stați acasă” - îndemnul care a devenit motto-ul unei lumi întregi din cauza pandemiei a însemnat deopotrivă salvare și condamnare. Epuizați psihic și terifiați de spitale, mulți români au decis că „pot duce boala pe piciore” și au ajuns la spital numai în ultimul moment. Pentru unii, a fost fatal. Pentru familiile lor va rămâne mereu întrebarea: oare ar fi putut fi salvat? Iar pentru medici va rămâne răspunsul: am făcut tot ce-am putut.

„Am o imagine care îmi va rămâne în minte și după ce trece pandemia. Mă uit de la etaj cum medicul anatomo-patolog merge la gardul de la poartă și dă prin poartă certificatele de deces. Este o imagine de Kusturica. Așa ceva nu s-a mai întâmplat până acum. Cineva primește actele de deces ale unui apropiat prin gard, ambalate în nailon, ca să nu se atingă, de la un om mascat și cu mănuși de gumă. Iar omul ăla vine și își ia mortul într-un sac negru. Doliul se petrece în izolare. Pentru orice om de bun-simț este o imagine devastatoare”, încheie medicul Gheorghe Borcean.

Europa Liberă are acordul familiilor pentru publicarea unor fotografii personale și a unor documente. Acolo unde familiile au solicitat să rămână în anonimat, numele și prenumele au fost schimbate, ca protecție a surselor.