Linkuri accesibilitate

Gabriel Liiceanu: Cel mai tare mă enervează ticăloșia, prostia și mitocănia


Gabriel Liiceanu

Într-un interviu pentru Europa Liberă, filosoful și publicistul Gabriel Liiceanu vorbește despre ce se întâmplă cu lumea în care ne mișcăm, cum trebuie să o înțelegem, care sunt speranțele noastre, care este sensul vieții și cum putem să-l găsim.

Europa Liberă: În ultima dvs. carte, vă întrebați în ce măsură se poate salva o țară, de vreme ce nu poate sări peste umbra netrebniciei ei statistice. Ați găsit între timp un răspuns?

Gabriel Liiceanu: „Există o vorbă pe care cred că o citez, luată de la Svetlana Alexievici, care spune că-și iubește poporul, dar îi urăște istoria. Cum se iese din asta? Printr-o societate civilă care va reuși să scoată deasupra o clasă politică valabilă, potrivit parametrilor democratici. Exemplul pe care-l dau e cel pe care l-am primit de la Noica mai demult: o casă bună nu se poate face cu cărămizi proaste.

Europa Liberă: Există în mintea elitei această idee că, atâta vreme cât 45% din populație are toaleta în curte și trăiește la limita sărăciei, electoratul n-ar putea genera o clasă mai bună decât cea existentă astăzi.

Gabriel Liiceanu: „Dacă noi am avea la un moment dat un guvern de tipul celui pe care l-am avut vreme de un an de zile sub forma guvernului tehnocrat. Atunci am avut prima oară senzația că lucrurile s-ar redresa foarte rapid, dacă cei care conduc țara ar fi aleși după criteriile competenței și ale dăruirii intereselor celor pe care-i slujesc."

Europa Liberă: Cum se poate face? Cu un vot cenzitar?

Gabriel Liiceanu: „Se poate face printr-o sesiune de alegeri, în care, în loc să fie ales un partid care-și ghidează politica după criterii care n-au nimic de-a face cu statul de drept și celelalte, va câștiga un partid de tipul USR și România Plus etc. Speranța noastră rămâne în picioare. Alegerile următoare nu știm cât de corecte vor fi, din moment ce avem în clipa de față un stat acaparat, se va pune problema dacă nu vor face tot ce e posibil pentru a folosi toate pârghiile puterii în continuare, chiar și în timpul alegerilor. Dacă alegerile viitoare vor scoate la suprafață partidele care astăzi sunt de opoziție, atunci putem spera să avem o clasă politică igienizată".

Europa Liberă: Vă temeți că România ar putea întoarce spatele Occidentului?

Gabriel Liiceanu: „Există spaima că UE ar putea, șubrezită fiind, să se disloce. A doua spaimă e legată de raportarea noastră la UE. În speță, a puterii care există în clipa de față și despre care nu poți ști dacă poate împinge lucrurile până la a rupe România de UE sau dacă Uniunea Europeană nu se satură de un stat care nu se poate vindeca de corupție, de suprimarea justiției și de tot ce înseamnă funcționarea dezastruoasă a democrației din România."

Europa Liberă: Țările au destin? Un destin determinat de geografie, de istorie?

Gabriel Liiceanu: „Despre destin se poate vorbi dacă pleci de la datele cu care intră cineva în viață. Poți să vorbești despre fatalitate în condițiile în care geopolitica e un lucru real. Categoric suntem rău așezați pe hartă. Nu e nicio plăcere să fii alături de un imperiu care în istoria lui a avut vocația de a se extinde, de a-și înghiți vecinii, de a cotropi. Este o spaimă continuă a țărilor care se învecinează cu marele imperiu rus.

Tocmai de-asta, șansa de a face parte dintr-un imperiu al democrației, cum este UE, deci un teritoriu vast, federat, înăuntrul democraței, este o șansă de a scăpa de această componentă a fatalității istoriei noastre.

Când vorbești despre destin vorbești despre două lucruri complet opuse: despre lucruri care sunt date, nu le-ai ales tu și trebuie să lucrezi cu ele, cum e geografia, iar în cazul oamenilor, țara în care s-au născut, părinții, limba, religia, toate sunt date, sunt fatale, ai venit cu ele pe lume dincolo de alegerea ta. Pe de altă parte, când vorbești despre destin, vorbești despre capacitatea fiecărui ins de a-și construi viața. E vorba de oameni care sunt capabili să-și construiască viața potrivit voinței lor și atunci se numește a-ți face un destin. Deci ,destinul, pe de o parte, se primește, iar, pe de altă parte, se face. În istoria unei țări există momente când voința de a-ți construi destinul ca țară funcționează.​ Cel mai bine a funcționat la polonezi. America e un stat care s-a creat de la zero. A apărut aproape ca un stat artificial și s-a făcut cum a vrut. E un exemplu de ce înseamnă a crea o țară prin voința celor care o constituie. Ei nu au pornit cu un destin fatal, ei și-au construit destinul. Deci nu se pune problema să abandonăm ideea destinului pe care ți-l creezi. Și pentru România e valabil acest lucru."

Europa Liberă: Cum vedeți toate manifestările antioccidentale, toate discursurile naționaliste?

Gabriel Liiceanu: „În clipa în care avem o clasă politică în care, să spunem, un grup de câteva zeci sau sute de persoane pune în prim-planul politicii pe care au acaparat-o slujirea unor interese personale și când declară că vor merge până la capăt pe acestă linie, capătul înseamnă un singur lucru: voi merge până la capăt pentru a-mi sluji interesul meu, nu pe al vostru.

Câtă vreme trăim în acest spațiu politic este firesc să-ți imaginezi toate scenariile cu putință.

Atunci e posibil să-mi imaginez că totul se face și având în vedere varianta evadării către Est."

Europa Liberă: Încă din secolul al XVII-lea călătorii care au vizitat Principatele vorbesc despre generalizarea corupției.

Gabriel Liiceanu: „Sunt pur și simplu habitudini, obiceiuri care au intrat în metabolismul istoric al unui popor, pe baza experienței istorice pe care a avut-o. Dacă acest lucru durează de 3 secole, va fi foarte greu să scoți din traseele neuronale ale acelui popor apucăturile bătătorite de-a lungul unor secole. De-asta e atât de greu."

Europa Liberă: Ar fi nevoie tot de 300 de ani pentru a merge în partea cealaltă?

Gabriel Liiceanu: „Nu, nu. Ar fi nevoie doar de un guvern normal, câțiva ani. Nici măcar decenii. În câțiva ani s-ar schimba totul, cu un guvern făcut din oameni dispuși să-și pună viața, calitățile intelectuale, știința în slujba populației, deși recunosc că rețeaua coboară de sus până la baza societății, până la nivelul comunelor, al satelor, al primăriilor, dar totul se poate îndrepta, pentru că românul se dă repede de partea felului în care bate vântul. Și dacă vântul va bătea din regiunea binelui, va înțelege că trebuie să facă binele."

Europa Liberă: Credeți că binele învinge, așa ca în povești?

Gabriel Liiceanu: „Nu cred că învinge nimeni: nici binele, nici răul. N-a învins până acum niciodată binele sau răul în istoria omenirii. Se poate spune altfel, răul are o pregnanță mult mai mare pentru că este mult mai spectaculos. M-am gândit la un moment dat dacă există o replică în registrul binelui a monstruozităților răului. Există un bine atât de spectaculos încât să se înscrie în memoria omenirii? Nu, răul e atât de incisiv, atât de puternic, atât de spectaculos, încât, spre deosebire de bine, el rămâne în memoria generațiilor.

Ceea ce-i poate face un om altui om la nivelul răului nu stă pe cântar cu ceea ce-i poate face un om altui om la nivelul binelui."

Europa Liberă: Credeți că intelectualii ar putea să schimbe cursul dezbaterilor și să le scoată din derizoriu?

Gabriel Liiceanu: „Da, cu condiția să primenim o clasă politică în așa fel încât în vârful instituțiilor publice de media să apară nu slujitori ai puterii, ci jurnaliști autentici. În momentul de față, în România există foarte puține locuri de difuzare profesionistă a informațiilor: două-trei posturi de radio, unul de televiziune, site-uri independente. Puse în balanță cu ce înseamnă posturile publice și cele arondate puterii, dezechilibrul e teribil. Din această cauză reapariția la rampă a Europei Libere este un lucru extrem de important."

Europa Liberă: Despre ce-ați vrea să vorbiți într-un interviu, când veți avea 100 de ani?

Gabriel Liiceanu: „Adică peste câteva decenii. Lăsând gluma deoparte, ceea ce este interesant odată cu înaintarea în vârstă este senzația că înțelegi din ce în ce mai bine ce este viața pe care ai trăit-o și dorința de a înțelege ce se întâmplă cu tine și cu lumea din jur devine din ce în ce mai mare. Nu știu dacă în cazul meu este o deformație profesională, pentru că a înțelege este cuvântul care stă în centrul filosofiei. Eu nu am descoperit alt sens al vieții decât cel legat de a înțelege ce înseamnă viața cuiva și cum îți alegi viața. Or, e pasionant ca lucrurile pe care le trăiești să le trăiești prin grila gândirii tale. Dacă nu o faci, trăiești bătut de vânturile vieții, absolut întâmplător. Majoritatea oamenilor nu simt nevoia să înțeleagă tot ce au trăit. Or, bucuria pe care o ai când simți că, făcând efortul ăsta o viață întreagă, el dă roade, este foarte mare."

Deci dacă vom face un interviu când eu voi avea 100 de ani și dvs. 60, vom vorbi pesemne tot în sensul ăsta: ce se întâmplă cu lumea în care ne mișcăm, cum trebuie să o înțelegem, care sunt speranțele noastre și în ce măsură putem să le oferim celorlalți ceva care să-i ajute. M-am întrebat de multe ori, atunci când te duci la un medic știi exact ce-i ceri, când te duci la un inginer să-ți proiecteze o casă, știi exact ce-i ceri, de la orice meserie știi ce să ceri. Și când te duci la un ziarist știi ce-i ceri: să te informeze corect. Dar când te duci la un om care se ocupă cu filosofia ce-i ceri? Ce poate el să-ți dea? El nu are o meserie definită așa cum sunt medicina, arhitectura, jurnalismul, construcția de nave etc., deci ce-i ceri? Dacă-i ceri ceva, înseamnă că aștepți de la el un lucru care până la urmă e de folos. E de folos să înțelegi ceva din felul în care ai trecut pe pământ? Unii oameni consideră că da și pentru asta există personaje cu care stai de vorbă în speranța că te vor împinge pe un drum mai înalt al destinului tău de om. Asta-i tot. E de fapt un orgoliu. Ce vă spun eu acum e un orgoliu fiindcă presupune că ai o competență a sensului. Un intelectual umanist ar trebui, dincolo de mica lui nișă, să capete o competență a sensului vieții lui și a celorlalți și o capacitate de a înțelege mai acut lucrurile care se petrec în jurul lui și cu el."

Europa Liberă: Înțelegând acest lucru, cum v-ați schimbat?

Gabriel Liiceanu: „De fapt, despre ceea ce încerc să vă conving că îmi dă o justificare de a exista: este vorba de atingerea unui grad înalt de luciditate. Se pune întrebarea dacă un grad înalt de luciditate este benefic sau nu pentru un individ, pentru că el poate aduce multă nefericire. A înțelege înseamnă a fi realist, deci pierzi din șansa de a te mângâia cu speranțe, de a te minți în mod pozitiv, de a trage beneficii după capacitatea de a te iluziona, dar îți dă o anumită mândrie și demnitate umană pe care nu ți-o pot da toate acestea, nici capacitatea de a te iluziona, nici cea de a te minți, nici de a trăi prostește fără să fi înțeles nimic din ce-ai trăit pe lume. Lucrurile se joacă la nivelul demnității umane. Un om care nu înțelege nimic din ce i s-a întâmplat e mai aproape de animal decât de om."

Europa Liberă: Sensul vieții e să înțelegi.

Gabriel Liiceanu: „Da. Fiecare dintre noi poate să dea un rost vieții lui la nivelul putințelor și dotărilor lui. Totul se reduce la un singur lucru, la a face bine celor din jur. Deci, dacă mă întrebați care e sensul unui om pe lume, e capacitatea de a produce bine în jur."

Europa Liberă: Simțiți că ați făcut asta?

Gabriel Liiceanu: „Nu în mod egal de-a lungul vieții. În prima parte a vieții trăiești mult mai aproape de instincte, de egoism și, deci, de rău. Nu-ți pui problema în ce măsură gesturile tale îl afectează pe altul. Pe măsură ce înaintezi în vârstă începi să descoperi beneficiile binelui. Începi să descoperi că e mult mai rentabil să faci binele decât răul și, cu cât citești mai mult și încerci să te instruiești mai mult, îți dai seama că dincolo de producerea binelui, viața e ceva lamentabil. Asta nu înseamnă că nu trebuie să te iubești pe tine: trebuie să fii totdeauna în formă pentru a face bine. A fi în formă înseamnă să fii împăcat cu tine, nu să te sacrifici cu orice preț la tot pasul. Binele se poate face fără a implica mereu sacrificarea, renunțarea. Binele e la îndemână. Oamenii nu-l fac pentru că nu-și dau seama cât de la îndemână e. Uneori costă un efort foarte mic. Altceva e binele pe care-l faci prin sacrificiu, martiriu... acolo e altă poveste. Altminteri, în viața curentă, societatea oricum se organizează dând posibilitatea indivizilor să facă ceva pentru ceilalți, în primul rând prin diviziunea muncii."

Europa Liberă: Ce loc credeți că va avea filosofia în generația nepoatei dvs.?

Gabriel Liiceanu: „Din clipa în care a apărut pe lume filosofia, din secolele 5-6 î.C., n-a mai dispărut de pe planetă. Nu că a existat în toate regiunile lumii sau în mod egal în toată istoria, dar va exista mereu în felul de a fi al omenirii. Așa cum există nevoia de poveste, de fantasmă, de imaginație, la fel există nevoia de înțelegere. Nu cred că va exista vreo generație care să renunțe complet la nevoia de a înțelege, de a trăi în gratuitatea actului de gândire. Nu cred asta, poate doar dacă reduci omenirea la un stadiu primitiv, în care această problemă devine un lux. Filsofia nu s-a făcut din preistoria omenirii, ci din clipa în care o categorie de oameni a putut să devină liberă, pe spezele sclaviei altora, pentru a putea face ea ceea ce până atunci nu se făcuse: a gândi de dragul lui a gândi și nevoia de a înțelege. Din clipa aceea lucrul acela nu a mai dispărut."

Europa Liberă: Cum vă gândiți să o faceți să înțeleagă lucruri? Aveți un plan pentru nepoata dvs.?

Gabriel Liiceanu: „Știți, educatorii buni sunt mai rari decât geniile. Sunt foarte puțini oamenii care au harul educației. De obicei, oamenii care au devenit ceva pe lumea asta și au putut influența mari categorii de oameni, au avut parte de educatori geniali. Îmi fac iluzia că, dacă aș putea avea un comerț suficient de lung cu, să spunem, nepoata mea, aș putea să-i structurez suflețelul și mintea, educația este sculptură în mintea cuiva, aș putea să configurez splendoarea care există, potențial, în fiecare dintre noi. Îmi arog, fără orgolii excesive, capacitatea de a educa."

Europa Liberă: Care a fost cel mai bun rezultat al dvs. ca profesor, ca pedagog?

Gabriel Liiceanu: „Eu nu sunt un scriitor narativ, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință să atrag stilistica literaturii înăuntrul filosofiei, în așa fel încât orice om care a terminat liceul, când deschide o carte, să o poată înțelege. Și bucuria mea cea mai mare a fost atunci când am reușit să ating zeci de mii de oameni cu gândurile mele. Asta cred că e cea mai mare reușită a vieții mele. Faptul că poți să scrii, să zicem, un jurnal de idei, care e în același timp o carte puternic impregnată literar, cum a fost „Ușa interzisă“, o carte pe care am scris-o acum 20 de ani și care a ajuns la 60.000 de oameni, e o bucurie. Să știu că am putut să ating atâtea minți e o bucurie. Altminteri, în contactul direct ca profesor cu studenți, am avut o bucurie să știu că există, pesemne, 10 oameni în cultura română asupra cărora am reușit să pun amprenta de membru al viitoarei elite sau actualei elite a culturii române. Așa cum am senzația că, vorbind, uneori am reușit să-i trezesc pe oameni din letargia lor."

Europa Liberă: Spuneți undeva în ultima dvs. carte, rezumându-l pe Alexandru Dragomir, care sunt categoriile umane cu care dialogul nu e cu putință: „clerul de orice origine, dar cu siguranță cel ortodox, comuniștii și extrema dreaptă, posesorii adevărului, fanaticii de orice fel, proștii care se cred deștepți și mincinoșii“. Ați mai adăuga și altceva?

Nu, Dragomir avea darul de a gândi cu o precizie de bisturiu. Mai presus de orice trebuie spus că nu poți sta de vorbă decât pe baza bunei-credințe, dându-i șanse dialogului să existe. Dialogul nu există în afara bunei-credințe. Dacă atât dvs., cât și eu știm care e adevărul, dar din cu totul alte motive decât adevărul, îl deplasați și-l duceți către minciună, falsificare etc., atunci nu se naște un dialog, ci e vorba de un om de bună-credință care stă ca prostul de vorbă cu unul de rea-credință. Nu se stă de vorbă cu oameni de rea-credință, decât ca să te enervezi sau să le dai o șansă să zăpăcească mințile altora.

De câte ori am stat de vorbă cu un cleric, am avut politețea de a înțelege că nu se pune problema unui dialog. E o chestiune de politețe, fiindcă a fi preot înseamnă să-ți închini viața slujirii unui ideal, nu vorbesc de cei care și-au pus sutana de pomană pe ei. Cu un preot de bună-credință nu poți să discuți pentru că el are adevărul deja câștigat, or, un dialog presupune că te duci în discuție să câștigi un adevăr, nu vii cu unul făcut, vii cu o opinie pe care tu o consideri adevărată și să renunți la ea într-un dialog cu un tip deștept. Dar în cazul ăsta ce rost are să-ți propui să convingi un preot că nu-ți poate explica ce este duhul sfânt sau să-l convingi că nu există reînviere. N-are rost să încerci asta, deci nu se pune problema unui dialog, că n-ai nicio șansă să-l scoți de pe drumul adevărului lui. Cu un politician, la fel, din moment ce e un contorsionist și nu-l interesează adevărul, ci felul în care cade în picioare mereu, n-are niciun rost să discuți. Cu fanaticii și comuniștii nu are rost să discuți. Comuniștii nu mai sunt demult niște fanatici, sunt doar de rea-credință. Cei care sunt de bună-credință sunt foarte proști. Și atunci cum să muți un om din prostia lui totală, să-i explici că nu poți trăi într-o societate care garantează crima."

Europa Liberă: Ce vă enervează cel mai mult?

Gabriel Liiceanu: „Ticăloșia și prostia. Sunt lucruri care te pot scoate din minți. Ajungi până acolo să refuzi să mai privești chipul unui om care a atins cote maxime ale ticăloșiei și ale răului pe care-l face unei comunități întregi. Să nu mai poți să-i auzi vocea și să-i asculți argumentația. Sunt o grămadă de oameni care au evoluat pe scena politică de la noi, pe care nu doresc să-i văd și nu doresc să-i aud, pentru că mă enervează. Doi, mă enervează îngrozitor mitocănia."

Europa Liberă: Și în jurul dvs.?

Gabriel Liiceanu: „Eu mi-am creat o insulă umană. Funcționez pe principiul unui, l-am numit odată edificiu afectiv, în care intră foarte puțini oameni, nu neapărat cu care am de-a face în fiecare zi. În edificiul afectiv pot să intre oameni pe care îi iubești fără să-i frecventezi, pentru spectacolul uman pe care îl dau. Vă dau un exemplu, m-am îndrăgostit la un moment dat de cel care a fost ministrul Sănătății în guvernul tehnocrat, Vlad Voiculescu. Mi se părea că e angelic și l-am băgat în edificiul meu afectiv. Indiferent dacă el știe sau nu. I-am dat și o poreclă: Maica Teresa. Instituția de care mă ocup, Editura Humanitas, e creată ca o insulă umană, acolo nu există oameni care să contravină opțiunilor mele umane, principiilor mele, valorilor mele. E minunat să fi înconjurat de o echipă în care toți vibrează la nivel afectiv și moral la fel și care mai sunt și buni profesioniști."

Europa Liberă: Nu aveți exemple negative. Nu vă enervează, de pildă, prim-ministra Dăncilă?

Gabriel Liiceanu: „Ei asta-i bună, cum să nu mă enerveze cineva care conduce țara, dar spune că viitorul e întotdeauna înainte. Ce legătură are un om ca ăsta cu conducerea unei țări? Când primul nostru ministru spune: România în 2018 a „devastat“ economia Germaniei, crezând că a devansa și a devasta sunt sinonime sau, alunecându-i privirea pe cuvântul cu pricina și necunoscând cuvântul, a redus limbajul la ceea ce știa. Te înnebunește ideea că cineva de acest fel îți conduce țara. Și acesta e doar nivelul stilistic, la nivelul ticăloșiei e și mai grav. Când știi că un om care e condamnat penal aruncă țara în aer ca să scape el, înnebunești."

Europa Liberă: Cum faceți față dezordinii din jur? Ce faceți în fiecare zi pentru a scăpa de ea?

Gabriel Liiceanu: „În primul rând, îmi creez o ordine a mea. Mai e ceva, înainte de 1989 idealizam tot ce se petrecea în țările occidentale, astăzi am învățat că natura umană are aceleași hibe în toate locurile în care funcționează. Că există lucruri negative peste tot, că nu există societăți ideale. Uneori mă bandajez și cu așa ceva, dar nu-mi place, pentru că acesta e alibiul cu care vin cei care fură și spun că sunt corupți și în alte părți etc."

Europa Liberă: Vorbind despre dezordine, aveți o ordine a dvs. și în ceea ce faceți?

Gabriel Liiceanu: „Mă provocați să vorbesc despre felul în care se pot obține micile bucurii ale vieții, am să vă spun că asta presupune în primul rând un anumit confort material. Un om care nu are ce mânca a doua zi, care se luptă cu plățile lunare pe care le are de făcut, e un om chinuit care nu-și poate organiza nici măcar ordinea banală a vieții. În măsura în care am reușit să obțin decența materială a traiului sau un anumit confort uman, e important să-ți creezi tabieturi care-ți organizează viața. Dacă am vorbi de o artă socială de a trăi într-o lume civilizată, atunci e important să vezi ce mult înseamnă în viața unui om felul în care-și face viața de zi cu zi, începând de la felul în care-și face micul dejun, de la felul în care-și traversează viața, cu o anumită egalitate, de la o zi la alta, până când ajunge la senzația că fiecare zi seamănă cu cealaltă, în sensul cel mai bun cu putință: să reușești să mergi pe un drum al vieții știind că la capătul lui, dacă vei intra într-o ordine pe care ți-ai creat-o, viața ta va da roade. E foarte important să ai o viață organizată și ordonată. Meseria mea legată de scris și de cultură nu poate fi făcută pe apucate. Trebuie să ai continuitate. Deci eu nu am o viață agitată. Am o viață pe care am reușit să o așez într-o matcă a ei și asta vine din faptul că ceea ce fac, fac cu o enormă pasiune. Dacă mă întrebați care e lucrul pe care și-l poate dori un om cel mai mult în viață este ca ceea ce face profesional să vină din străfundurile ființei lui. Dacă nu o face aruncându-se cu bucurie în matca asta a meseriei lui, va fi un om nefericit. Dar câți oameni pot să-și aleagă meseria?"

Europa Liberă: Și cum arată o zi din viața dvs., așa organizată cum spuneți?

Gabriel Liiceanu: „Nu e chiar o formulă de recomandat, fiindcă sunt un om care se culcă târziu, nu înainte de două noaptea. Important e să mă bucur de neuronii odihniți, care sunt cei ai dimineții. Deci este important să dorm opt ore pe zi. Dacă nu fac asta, știu că neuronii mei nu vor fi aliniați pentru bătălia de a doua zi. În clipa în care mă scol cu senzația că am neuronii proaspeți, atunci am șase ore de lucru în față, care sunt extrem de importante, iar în partea a doua a zilei pot face lucruri care nu cer concentrare maximă. E foarte greu să ajungi în fiecare zi la cota ta maximă de inteligență, pentru că noi, de fapt, ne cățărăm pe mintea noastră. Când se întâmplă să citesc o pagină scrisă cu ani și ani de zile în urmă și mă mir că are o reușită în ea, teama pe care o am e că nu mai pot să ajung la nivelul acela de conexiuni pe care l-am avut atunci. Deci, așa cum un sportiv intră în formă încălzindu-se, un om care are ca meserie gânditul, scrisul, trebuie să se încălzească pentru a-și împinge mintea la turația optimă."

Europa Liberă: Ce citiți seara?

Gabriel Liiceanu: „Am în dormitor o bibliotecă specială unde sunt cei mai buni prieteni ai vieții mele, pe care nu i-am cunoscut neapărat. Un filosof presocratic a spus o vorbă formidabilă: când a fost întrebat cu ce se ocupă, a răspuns că face comerț cu morții, deci că stă de vorbă cu cei care nu mai sunt. Cea mai mare bucurie este să mă uit în fiecare seară în biblioteca iubiților mei, a celor mai minunați autori ai lumii, cei care m-au amprentat cel mai tare, să-mi aleg o carte sau alta în funcție de starea pe care o am și ăsta este momentul cel mai frumos al zilei.

Europa Liberă: Care sunt favoriții?

Cartea pe care o țin în cea mai înaltă stimă este cea intitulată Caiete.

Europa Liberă: Cioran

Gabriel Liiceanu: „Am făcut o ediție într-un singur volum a Caietelor lui Cioran, pe care eu o consider ca fiind jurnalul condiției umane. Poți să-l citești așa cum citești din Biblie, pentru că acolo e jurnalul condiției umane. Nu există o structură a umanității, un fapt care să țină de condiția umană și pe care să nu-l găsești acolo. E o lectură formidabilă. Nu trebuie făcută decât de la o vârstă în sus. Nu trebuie făcută la 18 ani. Pe urmă sunt, de la mari filosofi, să spunem Epictet sau Seneca sau Platon, până la autori de literatură, eseiști de primă mână, jurnale extraordinare. În mare stimă țin Jurnalul fericirii al lui Steinhard. O carte mare îți spune ceva despre cine e omul care a scris-o. Steinhard a fost unul dintre cei mai frumoși oameni care au existat în România. Mă bucură când iau în mână o carte a lui Alain Finkielkraut."

Europa Liberă: Când n-aveți inspirație ce luați să citiți?

Gabriel Liiceanu: „Nu e vorba despre inspirație. Asta se petrece seara târziu, cu două trei ore înainte să adorm. A lucra nu înseamnă neapărat să ai inspirație, de când există computerul și internetul un autor poate să lucreze oricând, cu sau fără inspirație, fiindcă poți să șlefuiești textele pe care le ai în lucru, poți să deschizi un nou șantier. Povestea cu inspirația e o treabă revolut-romantică la care ar fi bine să renunțăm. Inspirația vine în funcție de provocarea unui subiect. Când te arde ceva, ai inspirație."

Europa Liberă: Care e cea mai mare teamă pe care o aveți?

Gabriel Liiceanu: „Teama de violența umană. Cel mai înspăimântător lucru pe lume este când țâșnește bestia umană."

Europa Liberă: Violența e în noi toți?

DGabriel Liiceanu: „Da, de pildă dacă cineva îmi atacă oamenii cei mai apropiați, dacă fiul meu sau nepoata mea ar păți ceva aș fi în stare de violențe extreme, să nu fim ipocriți. Dar e o deosebire între violența care e reactivă și care vine din instinctul de apărare și cea care vine din vocație și din bestialitate pură. Când scoți ochii cuiva sau îl arunci într-un cazan cu ulei fiert sau îl torturezi e altceva.

Europa Liberă: Care e plăcerea dvs. secretă sau, să spunem, necunoscută?

Gabriel Liiceanu: „Orice viață de om ascunde taine. Dacă spuneți plăceri secrete, mă trimiteți la perversiuni, la lucruri pe care le fac și mi-ar fi rușine cu ele. Bănuiesc că sunt înscris în parametrii cei mai frumoși ai plăcerilor umane. E vorba și de felul în care-ți poți educa simțurile. Plăcerile se educă. Simțurile se educă, începând de la erotism și terminând cu gastronomia și cu ochiul și cu muzica, cu urechea. De pildă, piesa mea preferată, este Impromptu numărul 4 de Schubert. Ascult această bucată la intervale, pentru că muzica asta nu are voie să devină șlagăr. Starea în care mă pune este de fericire absolută. Există o splendoare la îndemână, pe care foarte mulți oameni o ignoră. La un moment dat m-am gândit să fac o antologie a celor mai frumoase pagini pe care le-am citit în viață, a lucrurilor care te fac să intri în extaz. Există pe lume lucruri care te fac să intri în extaz.

Nenorcirea e că majoritatea lucrurilor care-mi plac le-am ascultat prea mult. Îți omori plăcerile prin repetiție. Important este dacă mai poți descoperi, dacă mai poți să-ți creezi bucurii pe care nu le-ai descoperit încă."

Europa Liberă: Cum pot fi descoperite noile bucurii?

Gabriel Liiceanu: „Cititul îți oferă asta, deși cu vremea descoperi că sunt puțini oameni care pot să te miște prin ceea ce spun. La un moment dat se restrâng autorii pe care îi ai. Nu mai cred în bibliotecile mari, decât în măsura în care ai nevoie de instrumente de lucru. Dar e foarte greu să-ți mai smulgă cineva un strigăt de admirație pentru că ai început să te așezi pe harta gusturilor și a judecăților de valoare."

Vezi comentarii (5)

Acest forum a fost închis
XS
SM
MD
LG