17 ani de temniță grea. Dintre care opt la zarcă, în izolare totală, unde nu puteai vorbi decât cu paianjenul din colțul celulei... dacă l-ai fi putut vedea în bezna carcerei. După ce a ieșit de acolo, Corneliu Coposu a trebuit să reînvețe să vorbească și să vadă. Poate că de aceea era omul tăcut și echilibrat de care-și amintesc toți atunci când îi onorează memoria.
În acest an comemorarea lui Corneliu Coposu (24 de ani de la moarte) a avut ceva special: fundația care-i poartă numele în parteneriat cu Fundația Academia Civică a publicat un volum de versuri scrise de Corneliu Coposu. De fapt, transcrise, pentru că versurile au fost create de-a lungul anilor, în pușcărie. S-au născut, au prins formă și viață în celulă. Cum îmi spunea cândva Ana Blandiana, pușcăriile comuniste românești au fost singurele unde s-a scris poezie pentru a nu muri. De singurătate, de nebunie, de tăcere. Cumva, limbajul poeziei făcea apel la valorile pe care lumea înconjurătoare (și cu asupră-de-măsură, lumea carcerală) le pervertise sau uitase de multă vreme. În muțenia și întunericul închisorii, poezia capătă o putere aparte, în ciuda aparenței fragilități. Poate că rima, ritmul interior, aliterațiile sau figurile de stil îi dau o tărie de oțel și-l fac pe cel care o poartă pe conștiință invulnerabil. Versurile au circulat din zid în zid, în ritmul codului Morse, apoi din închisoare în închisoare, purtate de memoria deținuților.
Alex. Ștefănescu, prezent pe scena Sălii Mari a Teatrului Național București pentru a vorbi despre acest volum, spunea că, în lumea de interdicții a pușcăriilor comuniste unde se aplicau pedepse aspre și dacă dădeai binețe cuiva, pentru deținuți vorbele deveniseră atât de importante, aproape sacre, încât le scrijeleau pe coaja de săpun aspru și cenușiu pe care o aveau și stăteau toată ziua citind cuvântul „lumină”, „iubire” sau „Shakespeare” pentru că nu încăpea mai mult. Bucățica aceea de seu devenea cartea lor de rugăciune. Apoi, după ce timpul și apa spălau acest cuvânt, scriau altul, palimpsest care dispărea văzând cu ochii, zi după zi, ca în prozele lui Borges. Cu atât mai important era un poem care dădea cu toată imaterialitatea sa energie de viață și speranță celor care-l creau, celor care-l rosteau. Era un act de comuniune în toate accepțiile sale și nu degeaba multe dintre versurile scrise în închisoare par niște rugi sau psalmi. Dar, ca și rugile sau psalmi, aceste versuri nu sunt deznădăjduite, ci în felul lor, o declarație de dragoste. Căci, după cum îmi spune Ionuț Gherasim, președintele Fundației Corneliu Coposu și unul dintre cei care i-au fost aproape, mesajul poemelor nu este deznădejdea, ci speranța.
Odată ieșit din închisoare, Corneliu Coposu a intrat în alta, cea a lumii reale. Părea să nu fie loc de poezie nici acolo. A trebuit să reînvețe și aici să vorbească și să tacă. A recuperat din memorie parte din poezii pe care le-a pus pe hârtie pentru mai târziu. Apoi, după Revoluție, când mai toți foștii deținuți politici își publicau versurile, Corneliu Coposu, reținut de modestie și neîncredere, a preferat să păstreze poeziile în sertarul biroului. În ordinea realității, i se părea lui, lumea avea alte priorități. De pildă, trebuia regândită o țară din cioburile lăsate în urmă de comuniști. Era o activitate prozaică și, de multe ori, dură în România anilor 1990 în care securitatea și activiștii comuniști făceau ordine și își țineau adversarii la respect cu bâtele.
Puțini dintre cei care l-au cunoscut ar fi putut asocia mintea sa ordonată, atentă la nuanțe, mereu prezentă și prevenitoare, cu versurile cărora anul trecut, la atâta timp după dispariția liderului țărănist, surorile Coposu au vrut să le găsească rostul. Au apelat pentru o evaluare la un poet, la Ana Blandiana care, după ce le-a citit, a revenit la ele, două săptămâni mai târziu emoționată. Spunea că a descoperit un poet. E drept, poetul nu mai exista de aproape un sfert de veac, dar timpul dă un lustru astral acestei recuperări. De aici, lucrurile au căpătat dimensiuni tehnic-administrative: redactare și editare, tipar, distribuție. A rezultat un volum care cuprinde câteva zeci de poeme cu reproduceri facsimilate și un CD cu zece dintre acestea citite de actorul Ion Caramitru.
Gala Corneliu Coposu mai ascundea câteva surprize. Una dintre ele, premiile pentru concursul de eseuri pe tema „Prin ce diferă România din 2019 de România de până în 1989?”, o temă care cu siguranță l-ar fi preocupat pe Corneliu Coposu, unul dintre cei care au schimbat, cu puterea blândeții, cursul istoriei și destinul țării. Concursul este la a patra ediție și marchează un moment important în calendarul evenimentelor civice din România, alături de Festivalul de film istoric de la Râșnov sau Școala de vară de la Sighet. În acest an, laureații concursului au fost Andrei Dădălău (Cluj), Andreea Teodorescu (București) și Oleg Chiseliov (Chișinău), într-o distribuire geografică a premiilor care, cu siguranță, l-ar fi încântat pe senior. În fine, un alt moment important cumva, în continuarea voinței și aspirațiilor fostului lider țărănist a fost Apelul venit de la un alt mare dispărut, Vladimir Bukovski, pentru un adevărat proces al comunismului. În acest apel se spune că în toată lumea comunismul și-a dovedit dimensiunea criminală și că e momentul acum, la treizeci de ani de la căderea Zidului Berlinului, să dea socoteală. „Procesele de la Nurnberg pentru comunism trebuie declanșate cât mai curând.” Apelul a fost semnat deja de sute de personalități internaționale. (Apelul poate fi semnat aici.)
Facebook Forum