Acolo avea sediul Consiliul Frontului Salvării Naționale care preluase atribuțiile absolute ale statului comunist pe care-l înlăturare de la putere. La sfârșitul acelei zile, protestatarii au părut să câștige în lupta cu puterea însă era abia prima lecție dintr-un lung șir: în România postrevoluționară era ușor să faci un pas, greu era să-l faci înainte.
La câteva săptămâni după Revoluție, mulți au descoperit că nu se schimbase mai nimic: organizația de partid și sindicatul deveniseră organizațiile FSN de întreprindere și instituție iar foștii activiști erau acum trup și suflet alături de Revoluție, ba chiar deveniseră totuna cu ea. Se înregistrau proteste sporadice și fără istorie la tot locul. Securiștii și activiștii au rămas de neclintit. Revoluția trebuia să continue până la înlăturarea acestora.
Semne că Revoluția se învârte în cerc fuseseră, desigur, de la început pentru cei care avuseseră ochii și pacea sufletească să le vadă: pe 22 decembrie politrucii de rang doi și trei circulau nestânjeniți prin clădirea CC-ului, făcându-se indispensabili și participând, cum o făceau și unii membri ai fostului CPEx, la preluarea puterii. Inși ca Nicolcioiu sau Pârcălăbescu, apropiați sau oricum slujitori devotați ai familiei Ceaușescu, erau acum tovarășii de drum ai echipei Brucan-Iliescu-Petre Roman, cei care reprezentau atât de bine cele trei vârste ale comunismului românesc: perioada Dej, Ceaușescu și tinerele speranțe școlite în Franța.
Ion Iliescu spunea în primele sale intervenții televizate că familia Ceaușescu a întinat doar valorile socialismului. Părea să fie sincer revoltat nu de regimul criminal, ci de pervertirea lui. Cei doi au fost judecați sumar și executați fără drept de apel (de fapt, fără drept pur și simplu), fiind acuzați de genocid și abuzuri. Comunismul părea condamnat definitiv.
Cu toate acestea, primul miting anticomunist postrevoluționar pus la cale în 25 decembrie a fost înăbușit din fașă de antipropaganda televizată și de discursurile manipulatorii ale unuia ca Silviu Brucan.
Brucan era ideologul noii puteri. El avusese inițiativa mai tot timpul din primele clipe ale căderii puterii. Brucan îl sfidase fățiș pe Ceaușescu spre deosebire de Iliescu care doar suferea de marginalizare la șefia Editurii Tehnice. Brucan avea relații bune cu diplomații occidentali, vorbea o engleză acceptabilă și ar dezinvolt în fața camerelor de luat vederi. Avea un dosar de Securitate beton: fusese urmărit, anchetat, ba chiar și reținut când și când. Pentru cei care-i uitaseră editorialele furibunde din Scânteia lui 1945 Brucan era un anticomunist credibil. Imaginea lui a avut de suferit ulterior, într-o bătălie epistolară cu Octavian Paler care l-a făcut să iasă din viața publică. Însă, imediat după Revoluție, Brucan părea chiar să-l domine pe Ion Iliescu.
Multă vreme Brucan a fost interfața FSN cu restul lumii (mai ales cu intelectualitatea pro-occidentală pe care Iliescu încet dar sigur o pierdea). În seara de 22 decembrie Brucan a fost cu ideea de a prelua platforma creionată de Dumitru Mazilu pentru a o prezenta drept program provizoriu al Frontului. Iliescu s-a executat. Nu e de mirare că Mazilu, fost ofițer de securitate, de altfel, dar și disident cu ștate vechi, arestat la domiciliu câțiva ani și persecutat, se considera om de bază al puterii revoluționare. Mazilu va avea un rol însemnat în ziua de 12 ianuarie și în cele ce au urmat tocmai din pricina faptului că se considera părinte legitim al Revoluției. Dar avea de-a face cu revoluționari de profesie, pricepuți în preluarea puterii, oameni veniți din precambrianul comunismului românesc: Bârlădeanu, Brucan, Iliescu, foști demnitari cu funcții înalte în sistemul ceaușiste. Flancați de figuri castriste ca Gelu Voican Voiculescu, Dan Iosif și Adrian Sârbu, au devenit din primele zile, alături de alte figuri ale fostului regim comunist (Atanasie Stnculescu, Ștefan Gușă, Iulian Vlad etc.) simbolurile revoluției. Temerea generală era că, de fapt, nu avusese loc decât o rotație a cadrelor. La mai toate ministerele și la mai toate palierele puterii centrale și locale se aflau tot foștii tovarăși care nici acum nu-și spuneau altfel.
Pe 12 ianuarie se decretase zi de doliu în toată țara. Ziarul Adevărul promitea că „În fiecare zi de vineri se vor oficia slujbe în lăcașurile de cult în amintirea martirilor Revoluției.”
Trecuseră trei săptămâni de la fuga lui Ceaușescu și oamenii nu apucaseră să-și jelească morții. Unii nici nu și-i găseau. Centrul Bucureștiului era, în continuare, în ruine. În piața din fața CC-ului redenumită a Revoluției se aflau rudele morților de la Revoluție și o fanfară militară. Deși era responsabilă de mare parte din morții Revoluției, Armata își asumase rolul de salvator și apărător. Cu câteva zile înainte, generalul Vasile Milea fusese înmormântat cu onoruri militare, deși este unul dintre autorii băilor de sânge din Timișoara și București. În Piața Revoluției se cânta așadar Presărați pe-a lor morminte și Marșul funebru din Eroica, atmosfera era lugubră, se depuneau flori și colaci cu lumânări. Era amiaza unei zile cenușii dintr-o iarnă care nu prea se decidea să înceapă (ninsese, se oprise etc.)
În piață au apărut atunci de niciunde (s-a spus că dinspre strada Eforie, așadar de lângă clădirile Miliției și Securității, pardon Poliției și Departamentului securității) mai multe grupuri de tineri care au început să scandeze lozinci anticomuniste, ba chiar mi s-a părut și lozinci anti-Iliescu. Păreau grupuri organizate, pertubaseră serios ceremonia din piață iar revolta lor parcă fără obiect părea o impietate. Aceste grupări au antrenat tot mai mulți oameni către Piața Victoriei. A urmat o după-amiază zgomotoasă de contestări și proteste: oamenii voiau democrație, libertate, televiziune liberă. Voiau să vină Iliescu în persoană să le promită că va rezolva toate acestea în chiar acea după-amiază.
Erau vremuri incerte, greu de spus încotro se îndrepta țara și cât era provocare și manipulare, și cât era dorința sinceră de schimbare și modernitate. Oamenii ar fi vrut să vadă mai multe capete comuniste căzând (peste câteva zile., pe 27 ianuarie, urma să înceapă așa-numitul proces al celor patru: Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu și Manea Mănescu. Dar ce însemnau patru acuzați când CPEx-ul era format din peste 34 de oameni, iar aceștia reprezentau doar vârful icebergului. Mai erau zeci de mii de membri ai Comitetului Central, comitetelor județene, șefi ai organizațiilor de instituție și întreprindere. Despre securiști, ofițeri, informatori și colaboratori să nu mai vorbim!).
Partidul Comunist avea, spunea mereu Ceaușescu cu o mândrie îngrijorată, aproape patru milioane de membri (3,8 milioane, mai precis). Nu toți, dar nu puțini făcuseră parte din aparatul politic și/sau represiv. Mesajul anticomunist al partidelor istorice recent înființate îi făcea pe oameni să fie nemulțumiți de prezența tot mai evidentă și sufocantă a aparatcikilor de rang secund în guvern sau în Consiliului FSN. Așadar mitingul anticomunist din 12 ianuarie și apoi marșul către televiziune aveau o bază reală de nemulțumire. Sentimentul că se murise degeaba sau că sacrificiul începea să fie exploatat politic îi făcea pe manifestanți recalcitranți și vehemenți.
Măsurile luate de FSN până atunci nu păreau suficiente pentru nucleul dur al revoluționarilor anticomuniști. Pe 27 decembrie se publica o Lege privind abrogarea unor legi, decrete și alte acte normative. Celor doi Ceaușești li se retrăgeau ordinele și titlurile, se sista operațiunea de sistematizare a teritoriului, se schimbau normele de adresare ( se renunța la „tovarășe” în mod oficial), nu se mai plăteau părțile sociale și urmau să se restituie sumele (în următorii trei ani, în fapt, s-au restituit în mare măsură înainte de alegeri), se abolea Decretul 770/1966 privind reglementarea întreruperii cursului sarcinii și cel referitor la obligativitatea înregistrării aparatelor de multiplicat și alte câteva legi, hotărâri și decrete. Două săptămâni mai târziu „se dădea liber” și la pașapoarte. Părea suficient. FSN considera că se achitase de partea sa de revoluție și voia să se ocupe de evoluție: să devină partid. În aceeași zi, de 27 ianuarie, dar mai discret, Departamentul securității statului trecea în subordinea Ministerului Apărării Naționale, din cea a Ministerului de interne. Adică în mâinile noului ministru Nicolae Militaru.
Blindat cu toate aceste întăriri primite de la vechiul regim, FSN făcea pe 29 decembrie, un apel la temperanță, toleranță, „să se pună capăt actelor de vendetă și să se realizeze o reconciliere națională. Nu aprobăm acele manifestări teroriste care sunt organizate împotriva unor comuniști a a altor elemente ale vechiului regim. Apelăm la populație ca asemenea acte să fie oprite în folosul conviețuirii normale a tuturor cetățenilor României.” În continuare, invocă toleranța spunând că doar „promovarea democrației, a libertății și demnității, aceste minunate obiective ale revoluției noastre” contribuie la instaurarea păcii sociale și a unui climat de reconciliere. Este, pe scurt, definiția obsesiei lui Iliescu pentru reconciliere: voia să împace manifestanții anticomuniști și noua conducere criptocomunistă.
Nu întâmplător acest apel este publicat împreună cu Decretul-lege privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului FSN și a consiliilor teritoriale ale FSN, un decret care dădea puteri absolute Frontului. Așadar, apelul la reconciliere era adresat de autoritatea supremă care putea numi și revoca prim-miniștri și miniștri, judecători, președintele Curții Supreme și procurorul general al Republicii, putea institui și conferi decorații, grade de general, amiral și mareșal, putea grația și comuta pedeapsa cu moartea și ratifica tratatele internaționale. Și, în aceeași zi, tot CFSN, cu voia lui Ion Iliescu (semnatarul documentelor) înaintează în grad zeci de colonei și generali răsplătindu-le participarea la Revoluția populară (citirea acestor nume este semnificativă: la o săptămână după ridicolul proces al Ceaușeștilor, colonelul Gică Popa, judecător în acest proces, devine general; Mihai Chițac, cel vinovat de primele victime de la Timișoara, este făcut general colonel, Victor Atanasie Stănculescu ajunge general colonel și ministru al Economiei, ca să înțelegeți cum și-a făcut primul milion și RoBank). Pe cinci ianuarie, sunt amnistiate prin Decret-lege, infracțiunile politice „prevăzute în Codul penal și în legile speciale săvârșite după data de
30 decembrie 1947” adică „exprimarea protestului împotriva dictaturii și cultului personalității, împotriva terorii și abuzului de putere din partea celor ce au deținut puterea politică; b.) respectarea drepturilor fundamentale ale omului (...) c.) obținerea oricăror altor revendicări democratice” Deopotrivă cu amnistierea acestor „infracțiuni” sunt grațiați și cei care au comis „infracțiuni prevăzute cu pedepse privative de libertate de până la trei ani sau amendă.” Doar recidiviștii, criminalii, violatorii nu beneficiază de amnistiere sau grațiere.
Nu e de mirare că manifestanții din 12 ianuarie voiau să afle de la liderii CFSN ce cred despre alegerile libere supervizate de ONU, cine au fost teroriștii, care e numărul victimelor represiunii, voiau să fie organizate procese publice pentru „acoliții clicii ceaușiste și a teroriștilor”, să fie scos în afara legii partidul comunist iar bunurile și fondurile PCR să fie distribuite tuturor partidelor politice din România. De asemenea, li se cerea să spună care sunt opțiunile politice ale membrilor CFSN și ai guvernului. Mare maestru de ceremonii a fost în cele din urmă Petre Roman care a reușit să tempereze mulțimea și să o trimită înapoi din Piața Victoriei, pe traseul Revoluției, până în Piața Universității, pentru a detensiona atmosfera din fața sediului FSN.
Protestatarii reușiseră să determine Biroul Executiv al CFSN (reprezentat de nucleul dur din jurul lui Iliescu și Brucan) semnarea a trei decrete-lege. Primul se referea la organizarea și desfășurarea unui referendum național „pentru reintroducerea în Codul penal a pedepsei cu moartea, în vederea pedepsirii cum se cuvine a tuturor celor vinovați de crime împotriva poporului”. Al doilea decret-lege prevedea, „în această zi de doliu național”, scoaterea PCR în afara legii, „ținând cont de faptul că partidul comunist a fost confiscat de dictatură, devenind instrumentul demagogiei politice și minciunii utilizate ca metode de guvernare, de această dictatură, împotriva poporului”. Al treilea decret-lege stabilea înființarea unei Comisii naționale pentru rezolvarea sesizărilor și doleanțelor tuturor cetățenilor țării care au fost victime ale dictaturii. „Această comisie funcționează direct sub conducerea Frontului Salvării Naționale.” Decretele au fost citite de la balconul Palatului Victoria, sediul FSN, în aplauze.
Inițial, la manifestația din 12 ianuarie Dumitru Mazilu părea să controleze situația. El a condus delegația FSN care a dialogat cu protestatari. Le-a spus că partidul comunist a fost confiscat de dictatură, că a acționat împotriva
poporului și că s-a situat astfel în afara legii. Ideea redistribuirii fondurilor PCR către celelalte partide a fost tot ideea lui. Și idee a rămas. Nici azi nu se știe ce s-a întâmplat cu averea PCR (imensă de altfel).
După manifestația din 12 ianuarie, în următoarele zile, Dumitru Mazilu a fost supus unui tir concentrat (România liberă în special) și a fost silit să-și dea demisia chiar în zilele în care FSN anunța că se constituie partid politic și va participa la alegeri. De altfel, Adevărul spunea chiar a doua zi după manifestație că Mazilu urmărea „să câștige adeziunea (mulțimii) într-un moment de maximă tensiune.” Iar faptul că nu a răspuns la întrebarea relațiilor lui cu Securitatea a făcut ca mulțimea să-l huiduie.
Ion Iliescu a apărut în cele din urmă și el la mitingul din 12 ianuarie. A ieșit târziu (era o mulțime pe care n-o putea controla) și chiar părea să scape cumva lucrurile de sub control când a fost întrebat cu obstinație ce a făcut „în ultimii cinci ani” și i s-a spus „Nu mai da din mână” (pentru că amintea astfel de Ceaușescu). El le-a promis celor prezenți că alegerile vor fi libere și că vinovații de crime împotriva poporului „vor fi judecați și condamnați potrivit legii.” După manifestația din Piața Victoriei, protestatarii au plecat către Piața Romană, au păstrat un moment de reculegere și au plecat mai apoi către Piața Universității și, de acolo, în Piața Revoluției.
Mitingul a fost transmis în direct de Televiziunea „liberă”, greșeală care nu va mai fi repetată în curând. Pentru a liniști spiritele, în aceeași seară la Televiziunea națională (singura, de altfel) a venit procurorul general Gheorghe Robu care a dat asigurări că toți grangurii PCR erau arestați și anchetați urmând ca procesul lor să înceapă în maxim 10 zile. Arestat era și fratele mai mic al lui Ceaușescu, Nicolae Andruța, și „cele trei progenituri, ale căror dosare se află în fază finală de cercetare.” Procurorul a mai spus, ca să-i liniștească pe cei care erau nemuțumiți că nu sunt pedepsiți cei vinovați de victimele din zilele lui decembrie 1989, că au fost arestați și anchetați sute de teroriști care „vor da socoteală pentru faptele lor.” El a mai spus că procesele vor fi publice și transmise în direct la televiziune.
Dar manifestația din 12 ianuarie a fost urmată de o contramanifestație propagandistică: ziarul Adevărul (fosta Scânteia și Scânteia poporului, rebotezat Adevărul pe 25 decembrie: avea milioane de abonați și un uriaș impact mediatic) pretindea că a fost asaltat de oameni nemulțumiți de mitingul din Piața Victoriei și de cele trei decrete rezultate. O altă nemulțumire era apariția în piață a „elementelor extremiste” care voiau
înlăturarea comuniștilor și de care „oamenii de bine” s-au desolidarizați pentru că nu voiau „vendete”: „Noi rămânem oameni”. Reportajul este semnat de un gazetar comunist din vechea gardă a Scânteii, Ion Marin. Un alt vechi politruc al ziarului, Mircea Bunea, povestește pe un ton persiflant și bombastic că a văzut la Palatul telefoanelor un grup de tineri extremiști care voiau să dea foc guvernului pentru că puterea („comunistul de Iliescu și securistul de Mazilu”, ar fi spus aceștia, pe bună dreptate) mințea populația. Gazetarul (post)comunist scria pe 12 ianuarie 1990 ceea ce ar fi scris și pe 22 decembrie 1989: „N-avem nevoie nici de aplauzele acelor care ne-au scârbit cel mai tare, nici de ura elementelor declasate. (...) Revoluția i-a îmbolnăvit pe unii de suspecta manie a zarvei. Și a persecuției. Să-i veștejim pe cei care, gonind după o celebritate precară, se bălăcesc în vorbe, ghiftuindu-se cu imunda fiere a răzbunării.”
Iliescu și cei din jurul lui au decis cu zâmbetul pe față scoaterea în afara legii a PCR: acesta nici nu mai exista, în fapt. Devenise FSN. Imediat după adoptarea lui, decretul referitor la reintroducerea pedepsei cu moartea a devenit istorie. S-a spus că este antieuropean (ceea ce și era) și necreștin. Iar Comisia națională pentru rezolvarea sesizărilor victimelor represiunii comuniste nu a rezolvat nimic niciodată.
Au urmat apoi alte manifestații (pe 28 ianuarie, 18 februarie și, desigur, maratonul universitar, Piața Universității început pe 22 aprilie și terminat pe 13 iunie) urmate de contramanifestații sângeroase. Iliescu (cu Petre Roman și echipa acestuia guvernamentală alături) a patronat cripto-războiul civil spunând că elemente dușmănoase, contrarevoluționare, extremiste, fasciste doresc deturnarea Revoluției, mânate de dorința de răzbunare. Patrioții trebuie să apere Revoluția.
Facebook Forum