Dacă la începutul secolului al XX-lea aveai o minge, puteai înființa un club de fotbal. Dacă voiai să te înscrii în el, o puteai face fără probleme - era nevoie doar de dorință.

În România, fotbalul are o istorie de peste o sută de ani: de la jocuri organizate pe maidan, în curțile fabricilor sau chiar pe front, s-a ajuns la stadioane cu capacități de zeci de mii de spectatori.

În trecut, echipamentele jucătorilor erau lipsite de elemente distinctive, adică numele și numerele de pe tricou; lucru greu de imaginat în prezent, când aceste simboluri constituie identitatea unui sportiv.

Pe atunci, meciurile și antrenamentele erau anunțate în ziare și puteau suferi amânări peste amânări. Astăzi, echipele adversare se întâlnesc cu regularitate.

Într-o societate în care aristocrații practicau tenis, rugby, automobilism și aviație, fotbalul s-a prezentat, încă de la începuturi, ca fiind un sport pentru toți, pentru oamenii simplii, care erau majoritari.

Contemporanii au descris aceste începuturi drept „romantice”, iar istoricii le-au numit, pe drept cuvânt, spune cercetătorul științific Bogdan Popa, „timide”. În scurt timp de la apariție însă, fotbalul a devenit cel mai popular sport din România.

Amatorismul a fost înlocuit de profesionalism, au apărut primele vedete și transferuri, iar teatrul a devenit mai puțin frecventat, din cauza numărului mare de români interesați de fotbal.

Cine a adus fotbalul în țară și cine juca în curtea fabricilor

Ca perioadă, sportul ce avea să fie denumit fotbal apare în Transilvania și în Vechiul Regat înainte de începutul Primului Război Mondial. Străinii și studenții care fuseseră plecați la studii în străinătate sunt considerați fondatorii fotbalului românesc.

Unul dintre acești studenți este Mario Gebauer: una dintre legendele Vechiului Regat spune că el ar fi primul om care a adus o minge de fotbal în țară, la final de secol XIX, povestește istoricul Pompiliu Constantin.

De la întâia minge, la a face cunoscută noua formă de activitate în rândul maselor, nu a fost nevoie de prea mult efort. Oamenii vedeau în el un joc de echipă, imprevizibil și, mai presus de toate, democratic, explică Bogdan Popa.

Pe lângă simplitate și posibilitatea ca oricine să ia parte la el, fotbalul a fost popularizat și de Primul Război Mondial, care presupunea și nevoia de divertisment a celor care luptau pe front.

„Poate părea paradoxal, dar așa s-a întâmplat, pentru că pe front, dar nu numai, sportul a suferit un proces de aculturație. Ce înseamnă lucrul ăsta? Adică pe front s-au întâlnit categorii sociale diferite, oameni de la oraș cu oameni de la țară, iar cei care practicau sporturi i-au învățat și pe cei care nu știau să practice astfel de activități”, spune istoricul Pompiliu Constantin.

Astfel, fotbalul s-a dezvoltat ca fenomen urban și presupunea, pe lângă un spațiu în care să joci, și timp. De obicei era vorba de timpul liber al muncitorilor din marile centre industriale ale Vechiului Regat, cum ar fi București și Ploiești, sau din Austro-Ungaria, unde fotbalul era mai dezvoltat, din orașe ca Timișoara, Arad și Cluj, spune cercetătorul Bogdan Popa.

În cadrul fabricilor, din nevoia de relaxare, și femeile vor juca fotbal. Între 1916 și 1918 evoluează sportul feminin, interval de doi ani în care bărbații români sunt plecați la război și femeile vor prelua din atribuțiilor lor. Printre aceste sporturi practicate se numără și fotbalul, adaugă Pompiliu Constantin.

Momentul de ascensiune al fotbalului este după finalizarea din 1918 a Primului Război Mondial, când are loc Marea Unire și începe perioada interbelică. Apar tot mai multe publicații specializate, se organizează campionate, iar în cazul României a contat și expansiunea teritorial, pentru că noile provincii alipite Vechiului Regat aduceau cu sine un mai mare nivel al activităților sportive.

„E foarte important momentul Unirii din 1918, pentru că Transilvania, Banatul și Bucovina, care sunt teritorii mult mai industrializate, vin cu o altă infrastructură, cu altă aplecare față de sport și atunci lucrurile se echilibrează destul de greu. Bucureștiul devine un centru sportiv de primă mână abia spre sfârșitul anilor 1920 și de atunci va concentra toate energiile”, spune Bogdan Popa.

După 1918, în România, fotbalul a devenit cel mai popular sport național și a „sufocat” restul celorlalte 20 de discipline sportive pe care le mai aveam, adaugă Bogdan Popa.

Evoluția celui mai popular sport

După apariție și dezvoltare ca fenomen urban în primă fază, fotbalul ajunge, în perioada interbelică, să fie un fenomen social. Atunci apar primele cluburi de fotbal și primele „vedete” din domeniu. Deși cei care jucau erau puțini la număr, spectatorii erau mulți.

De la amatorism și amatorism mascat se ajunge la profesionalism, și din ce în ce mai multe resurse sunt îndreptate către fotbal.

Conform jurnaliștilor din anii '20, care au documentat apariția primelor echipe de fotbal, persoana care deținea o mingea putea să fie simultan președinte, antrenor și căpitan al echipei, dar o minge costa mulți bani, explică Bogdan Popa.

Era nevoie de un grup de entuziaști care să găsească o finanțare, care să identifice o suprafață pe care să poată să amenajeze întâi teren, apoi să construiască un stadion cu tribune și vestiare.

Primele cluburi apar și funcționează în baza unei legi din 1922, a organizațiilor non-guvernamentale, după cum se numeau la momentul respectiv. Legea educației fizice, care va reglementa mai târziu echipele de fotbal, va apărea abia în 1929, moment în care sportul avea să fie un subiect mai discutat.

Pentru a juca fotbal la un nivel avansat, „te duceai și te înscriai la un club”. Era nevoie de o legitimație, care era înregistrată la Federația de Fotbal, apărută, într-o formă profesionistă în anii '30.

„Efectiv oricine putea să se joace fotbal”, spune Pompiliu Constantin.

Convocările pentru antrenamente se făceau, în perioada interbelică, în presă cu câteva zile înainte de activitatea propriu-zisă. „Deci putea să facă parte oricine dintr-un club”.

„De altfel, perioada interbelică este foarte interesantă pentru că e caracterizată de un fenomen care se numește polisportivitate. Adică oamenii puteau să practice mai multe sporturi, tocmai pentru că antrenamentele erau mai rare decât presupune sportul profesionist astăzi. Și avem inclusiv fotbaliști din echipa națională a României care practică în același timp fotbal, patinaj artistic, hochei pe gheață – ceea ce astăzi ni s-ar părea absolut inimaginabil”, adaugă acesta.

Regulile jocului diferă față de cele de azi, însă și pe atunci existau noțiuni precum „fault”, „hand” și „ofsaid”.

„Așezarea în teren diferă. Implicarea fizică a jucătorilor, adică pregătirea fizică diferă. E un joc în care circulă mai mult mingea, în care oamenii aleargă mai puțin”, spune Bogdan Popa.

„Echipele de viteziști sunt echipele care încep să aibă succese foarte mari, pentru că se mișcă mai mult, cum era Ripensia Timișoara, care la un moment dat practica un joc în viteză, care îi cam deruta pe adversarii obișnuiți să plimbe mingea între oameni și nu să alerge foarte mult după ea”.

Echipe reprezentative din regalitate: performanțe, primele transferuri și „naționala”

În vârful topului celor mai importante și reprezentative echipe ale vechiului fotbal românesc, realizat de cercetătorul Bogdan Popa și istoricul Pompiliu Constantin, se regăsește Ripensia Timișoara - „prima echipă profesionistă, în adevăratul sens al cuvântului, din România” - care fusese alcătuită de Cornel Lazăr, cel care pusese bazele unei alte echipe, Chinezul Timișoara.

„Practic, Ripensia când apare, în 1929 – 1930, nu are voie să joace în campionatul național, în celebra divizie A, pentru că este profesionistă. Încă exista o regulă din așa-zisa perioadă «romantică», în care sportul nu este ceva pentru bani, sportul este ceva pentru sănătate, pentru societate. Și atunci jucătorii sunt aparent amatori”, detaliază Bogdan Popa.

Conform cronicilor vremii, adaugă Pompiliu Constantin, Ripensia era echipa din țară cu cei mai mulți spectatori, având în palmares și un număr mare de trofee.

„Și mai este ceva. Este o echipă formată din jucători care au crescut împreună, în aceleași cartiere. Sunt jucători care știu exact unde să se găsească. Sunt jucători care știu exact unde sunt ceilalți”, mai spune Bogdan Popa.

Un alt club relevant pentru perioada interbelică este Rapid București, „specialista Cupei României”, după cum a numit-o Pompiliu Constantin. Echipa avea o componentă economică, finanțare venind din partea Căilor Ferate. În plus, mai spune Bogdan Popa, Rapid avea și o bază de suporteri stabilă; nu doar în București, ci în toată țara.

Următoarea pe listă este Venus București, câștigătoarea a numeroase campionate, un club descris de Bogdan Popa ca „foarte interesant”.

„Este o echipă în care banii și protecția politică contează foarte mult. E o echipă care își permite să transfere jucători. Practic, transferurile sunt ceva ce apar în anii '30, sunt un fenomen al anilor 1930. Marii jucătorii încep să plece pentru bani către echipele profesioniste și echipele care își permit să-i plătească, cum este Venus”.

La aceste echipe, se adaugă și cluburile minorităților, ca Maccabi. „Cluburile minorități evreiești erau destul de bine implementate - la nivel de performanță și prezență în competițiile naționale erau foarte prezente”, spune Pompiliu Constantin.

Alte cluburi reprezentative din perioada regalității sunt Universitatea Cluj, Amefa Arad, Clubul Atletic Oradea, care în 1940, când Transilvania de Nord este cedată Ungariei, este campioană în ambele țări, spune Bogdan Popa. „Este un fenomen aparte”.

„E o geografie foarte ciudată, pentru că sunt câteva centre în Ardeal și București, în care se luptă practic pentru campionat și cupă în fiecare an”.

Pe lângă toate echipele sportive din țară, România avea și o „națională”, sub umbrela căreia jucau cei mai buni sportivi. Unii erau veniți de la echipe mai mici, dar cu performanțe, precum Juventus București și Colțea Brașov, adaugă Bogdan Popa.

Performanțele acesteia au fost înregistrate formal începând cu anul 1922, când a avut loc meciul dintre România Regală și Serbia Regală, meci jucat la Belgrad și câștigat de echipa României.

„E foarte interesant, că înainte mai avem niște încercări de a trimite echipa naționale la diverse competiții. Avem în 1912/13 o echipă națională formată din muncitori englezi, germani și câțiva români care merge la Constantinopol și joacă un meci contra echipei naționale a Turciei. Însă e greu de documentat acel meci. Nu prea avem surse de arhivă. Avem câteva articole de presă... aceasta este o dimensiune a sportului interbelic”, spune Bogdan Popa.

„Echipa națională este un caz foarte interesant, pentru că la prima vedere reunește toată diversitatea României Mari. Avem acolo etnici români, avem etnici maghiar, germani, evrei, din toate centrele mari ale țării, din toate regiunile”.

Bogdan Popa povestește că echipa nu avea foarte multe rezultate, victoria de la Belgrad fiind un caz izolat. Totuși, după 10 ani de înfrângeri, la începutul anilor '30, apar primele rezultate semnificative. Atunci se arată și interesul presei pentru sport și implicit fotbal: întâi cu o mică rubrică, după cu o pagină, iar la final mai multe pagini.

„Echipa națională mai are o problemă. Există la un moment dat niște voci în spațiul public care cer să fie trimiși pe teren doar români. «E echipa României, nu mai vrem germani pe teren, nu mai vrem unguri pe teren, nu mai vreme evrei». Din fericire, oamenii din mediul sportiv și-au dat seama că dacă trimiți așa o echipă pe teren, n-ai nicio șansă să câștigi. Și că nu ăsta este spiritul sportului de fapt. Că trebuie să arătăm înțelegere, că trebuie să arătăm că dacă suntem cetățeni ai aceleiași țări, nu există cetățeni de rang întâi și cetățeni de rangul doi”, adaugă acesta.

În urma evenimentului, comitetele de selecție și-au făcut bine treaba și cu rare excepții au existat echipe formate pe criterii etnice. Criteriul era cel al valorii, nu cel al apartenenței.

Resursele și fotbalul. Când sportivul devine „vedetă”

Din punct de vedere al resurselor materiale, în comparație cu situația altor țări, fotbalul românesc arăta „destul de bine”, analizează situația Pompiliu Constantin. O persoană talentată la fotbal avea toate șansele de a duce un trai bun cu banii câștigați de pe urma sportului.

„În momentul de față există un decalaj mult mai mare, comparativ cu fotbalul din vestul Europei, față de cel care exista în perioada interbelică; și mă refer la salarii, în primul rând. Adică fotbaliști din campionatul României puteau rivaliza la salarii cu fotbaliști din Franța. Adică Baratky, în momentul în care a venit la Rapid, a primit o sumă pe care i-ar fi oferit-o și cei de la Lille, vice-campiona Franței la momentu respectiv”.

La capitolul infrastructură însă, situația nu era la fel de bună. Existau câteva stadioane moderne, nu foarte multe, apărute în mare parte în perioada interbelică. Spre exemplu, stadionul ONEF, construit în anii '20, care a fost demolat în anii '80, pentru construcția Casei Poporului. Stadionul Giulești este un alt exemplu - a fost construit în anii '30 și a fost considerat printre cele mai moderne din centrul și estul Europei, potrivit lui Pompiliu Constantin.

„Există stadionul din Cluj, care a fost construit pentru echipa Universității și ca parc sportiv. Este un parc multisportiv, în care toți studenții practic au acces și în care Universitatea Cluj, echipa formală a Universității din Cluj, are acces. Există stadioane la Timișoara, la Arad, la Oradea. Nu sunt foarte mari, evident, și sunt construite, în general, printr-o colaborare a investitorilor privați, care veneau cu mulți bani, și a autorităților locale”.

Conform oficialilor din lumea fotbalului, resursele îndreptate către sport nu erau suficiente, povestește Bogdan Popa, cerând în continuu mai mulți bani de la stat.

„Acum nici statul nu are foarte mult să dea. Orice am orice am crede despre România interbelică, nu este un stat foarte bogat. Este un stat care trebuie să investească în multe direcții și atunci banii pentru sport nu sunt chiar cei mai mulți”.

Ca reacție la doleanțe vin sponsorii și sponsorizările, care au o contribuție la expansiunea domeniului pe plan național, afirmă Pompiliu Constantin. Tot aici se nasc și primele figuri notorii, ca Dobay și Baratky, care se transferă în străinătate.

„Fotbaliștii ajung la fel de cunoscuți ca membrii familiei regale”.

Aceștia ajung să fie figurile centrale ale unor reclame, iar în anii '30 există un incident nostim, spune Pompiliu Constantin, pe această temă.

„Mai mulți fotbaliști din prima ligă au dat în judecată o fabrică de ciocolată, care le-a folosit imaginea fără a-i consulta și fără a-i plăti. Deci puteai să faci bani de pe urma fotbaliștilor și la rândul lor ei făceau bani dacă erau suficienți de talentați”.

„Nu exista noțiunea de a lucra partea fizică și tactică”

În perioada interbelică, sportul a jucat un rol important în țară. Existau politici pentru promovarea acestor activități, însă nu erau multe prevederi legate strict de fotbal. Din cadrul familiei regale, Carol al II-lea a fost cel care a patronat mișcarea sportivă. A făcut-o și înainte de Primul Război Mondial, dar mai ales între 1930 și 1940.

Ziua încoronării sale, 8 iunie, a devenit la un moment dat „Ziua Tineretului și Sportului” în România, spune Bogdan Popa, iar politicile lui Carol al II-lea țin mai mult de tineret, decât de fotbal.

„Într-un interviu, de altfel, el spunea că nici nu-i place foarte mult fotbalul. Lui îi plăceau schiul, cursele de automobilism; a și fost implicat într-o cursă de automobilism în anii '20. Dar e o politică, în general, de a orienta tineretul spre sport”.

În ceea ce ține de regulile jocului, diferite de cele din prezent, se pot face mențiuni legate de sistemul de joc și abordările tactice. Spre exemplu, era foarte puțin probabil ca un fundaș să și marcheze, iar schimbările între jucători se puteau face doar în urma unor protocoale sau unor accidentări foarte grave.

O altă situația diferită de cea de azi: pe atunci se folosea un sistem de 2-3-5, explică Pompiliu Constantin. „Adică doi fundași, trei mijlocași, cinci atacanți. Astăzi este exact invers”.

Rolul arbitrul nu era la fel de important în urmă cu aproape un veac precum în prezent. Iar dacă acum arbitrul este cel care observă și sancționează, în trecut sarcina aparținea jucătorilor, care trebuiau să-și recunoască vina.

Jocul în sine era mult mai lent, mult mai tehnic, antrenamentele erau mult mai rare, în cele mai bune cazuri erau două antrenamente pe săptămână - și asta în cazul cluburilor de top, explică Pompiliu Constantin.

„Antrenamentele, și ele, ca formă difereau foarte mult de cele de astăzi. Antrenamentele, la vremea respectivă, începeau cu niște ture de teren, după care jucătorii efectiv jucau fotbal. Nu exista noțiunea de a lucra partea fizică și tactică”.

Deosebiri se remarcă și la echipamentul sportivilor, care era mai simplu. Nu existau numere și nume pe tricouri, dar, spune Pompiliu Constantin, jucătorii erau ușor de recunoscut pentru poziția lor în teren.

„Numerele pe tricou au apărut undeva în anii '30 în România. Numele pe tricou au părut abia în anii '80, deci sunt o invenție relativ nouă”.

Situațiile în fața cărora au fost puși fotbaliștii erau mai grele - la propriu, relatează Bogdan Popa. „Aveau parte de terenuri mai grele, cu terenuri denivelate și cu iarbă ciudată, iar echipamentul nu îi ajută foarte mult. În fond nu echipamentul, cât exercițiu fizic contează foarte mult, și evident să ai și unde să-l practici”.

Ca o ultimă diferență față de anul 2022, în regalitate, predictibilitatea meciurilor era pusă sub semnul întrebării. Din cauza inițiativelor numeroase din anii '20, de a crea echipe de fotbal, în timp, multe au fost desființate, ceea ce a afectat programul de desfășurare a meciurilor.

„Multe meciuri se anunțau în presă și existau echipe care nu puteau strânge numărul de jucători, așa că nu se prezentau la meciuri. Există multe probleme din acest punct de vedere în perioada interbelică, însă la nivelul primei ligi, celei de-a doua ligii, ele sunt rezolvate treptat începutul anilor '30”, spune Pompiliu Constantin.

Cu alte cuvinte, explică el, în situația programărilor meciurilor exista „multă improvizație”. Printr-o situație similară a trecut și finala primei ediții a Cupei României din 1934: momentul a fost amânat din luna iunie pe octombrie.