Dirijor și director al Orchestrei Naționale a Franței și al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Köln, Cristian Măcelaru vine în România cel puțin o dată pe lună. Călătorește în mai multe orașe, dar mai ales la Timișoara, acolo unde trăiește o parte din familia lui.
Într-un interviu pentru Europa Liberă, dirijorul spune că a observat că în ultimii ani tot că mai mulți tineri asistă la concertele de muzică clasică.
Pentru el, Festivalul Enescu este un brand de țară, despre care toți prietenii săi artiști vorbesc frumos.
Chiar dacă războiul din Ucraina a schimbat puțin programul festivalului de la București, în sensul că artiștii ruși s-au exclus singuri, în programul evenimentului sunt multe opere ale compozitorilor ruși, precum Dmitri Șostakovici, Piotr Ilici Ceaikovski sau Serghei Prokofiev.
„Eu am spus de la începutul războiului, de la începutul invaziei, de fapt: cultura rusă, cultura compozitorilor este un patrimoniu global, nu aparține numai Rusiei”, a spus Cristian Măcelaru.
În opinia lui, odată compusă, o operă aparține patroimoniului universal, nu autorului. Și dă exemplul Simfoniei a 9-a a lui Beethoven, care se termină cu Oda Bucuriei și care este acum imnul Europei, dar care, în trecut, a fost folosită ca un instrument de propagandă de partidul nazist.
„Aceeași bucată muzicală. Deci menirea o dăm noi, oamenii. Muzica ne adună împreună și acest lucru e foarte important de înțeles”, susține dirijorul.
Europa Liberă: Zilele acestea, e în plină desfășurare Festivalul George Enescu. Care sunt punctele forte ale acestei prime ediții din mandatul dvs. de director artistic?
Cristian Măcelaru: Festivalul George Enescu, desigur, e foarte cunoscut. Și de români e foarte cunoscut, ceea ce e un lucru important. Însă toți artiștii din afara României cu care mă întâlnesc pe parcursul stagiunilor, când vorbesc despre România, primul lucru pe care îl spun este despre Festivalul George Enescu - că e un festival extraordinar.
Iar pentru mine, de când am preluat conducerea ca director artistic, primul lucru pe care mi l-am dorit a fost să am grijă să nu eliminăm din lucrurile care sunt de succes la festival.
E foarte clar, toată lumea iubește să vadă un Zubin Mehta, un Sir Simon Rattle, un Paavo Jarvi și mulți alți dirijori care vin cu orchestrele lor și care vin să dirijeze în România. Orchestre de calitate extraordinară.
Iar aceste evenimente care se întâmplă aproape zilnic, dacă nu chiar zilnic, ori la Sala Palatului, ori la Ateneu, sunt punctele cheie ale festivalului.
George Enescu și Festivalul George Enescu nu sunt doar un brand al Bucureștiului, ci un brand de țară.
Europa Liberă: România nu are încă o sală pentru concerte cu o sonorizare bună, nu numai pentru muzica clasică, ci și pentru orice alt tip de muzică. E acesta un impediment pentru marii artiști?
Cristian Măcelaru: Ar ajuta atât de mult festivalul și imaginea festivalului și imaginea României dacă am putea să punem pe hartă un complex cultural sau o sală de concerte în locul potrivit, o sală la care toată lumea să se uite cum se uită la Filarmonica din Hamburg sau la cea din Viena sau Berlin!
Și, vă spun sincer, încă nu am găsit un om care să spună „nu văd importanța acestui lucru”, că sunt politicieni, că sunt din Guvern.
Polonia a construit câteva săli de concerte în ultimii ani
Europa Liberă: Vorbim de ani de zile despre această sală și nu s-a mișcat nimic. De ce credeți că, declarativ, sunt toți de acord, dar acțiunea nu a început?
Cristian Măcelaru: Asta vă întreb eu pe dvs., pentru că nu știu răspunsul la această întrebare.
Eu cred că va trebui să ajungem într-un punct în care cetățenii României vor trebui să ceară Guvernului României, să spună „nu, stop, de acum încolo trebuie să facem ceea ce este corect pentru noi și pentru copiii noștri”.
Pentru că o investiție în cultură este o investiție pe lungă durată și e foarte important ce fel de societate vrem să lăsăm copiilor noștri. O societate care să se lovească de aceleași probleme?
Mă uit la foarte multe țări. La Polonia, de exemplu, o țară care, în ultimii 20 de ani, a construit câteva astfel săli de concerte, care sunt extraordinare și care au transformat orașele în care au apărut.
Noi nu putem face la fel? Este o întrebare pentru un public general și larg, pentru că e un lucru care mă doare.
Calitatea artistică a festivalului este întotdeauna stopată sau înăbușită puțin de calitatea infrastructurii culturii din România. Și nu vorbesc numai de București, pentru că nu s-a construit o sală nouă de concerte în România de decenii.
Este un lucru care vorbește direct: despre inabilitatea oamenilor care conduc să ia această decizie. Nu va fi niciodată o decizie populară, dar este o decizie necesară pentru a spune „în 50 de ani vom transforma această țară”.
Europa Liberă: A fost o controversă, luni seară, în timpul recitalului lui Andrei Ioniță alături de Orchestra Tonhalle din Zurich, când telefoanele spectatorilor au început să sune cu RoAlert. Cum apreciați participarea publicului român la spectacolele de la festival?
Cristian Măcelaru: Ce s-a întâmplat la concertul lui Andrei (n.r. violoncelistul român Andrei Ioniță) nu cred că e vina nimănui. Adică artiștii cu care am vorbit, și cu cei din orchestre și cu Andrei, au spus „ne bucurăm că există un sistem în care, dacă este un mesaj de urgență, o alertă de urgență, se poate comunica”.
Acum, cu toții cred că am învățat cum să setăm telefonul ca să fie închis în timpul concertului.
Europa Liberă: Uneori, și la spectacolele de teatru, dar și la cele de muzică, publicul aplaudă în momente nepotrivite. Există o conduită pe care o vedeți în alte festivaluri în comparație cu România?
Cristian Măcelaru: Eu poate am o perspectivă diferită dar, când văd pe cineva că aplaudă într-un moment nepotrivit, mă bucură foarte mult acest lucru și vă spun de ce. Pentru că îmi dau seama că acea persoană poate vine pentru prima dată la concert, iar faptul că a venit pentru prima dată la concert e mai important decât faptul că a aplaudat între părți.
Un dirijor sau un artist care nu își dorește aplauze între partituri face în așa fel încât să fie foarte bine înțeles de public. Că muzica continuă și chiar dacă este tăcere, pentru că muzica continuă non-stop, niciodată nu pornește și nu se oprește, dar câteodată este atât de înceată încât nu o auzi, iar atunci este pauza.
De exemplu, ieri (n.r. 5 septembrie) maestrul Herbert Blomstedt cu Orchestra din Leipzig a făcut un lucru inedit, a continuat din Preludiul la unison al lui Enescu direct în Bruckner Simfonia nr. 7.
Enescu se termină foarte piano și Bruckner începe foarte piano și publicul nici n-a remarcat acest lucru, pentru că el a făcut-o perfect și elegant și dintr-o dată publicul s-a trezit că este într-o simfonie complet diferită.
Cum se formează cultura muzicală cu un bilet la un concert
Europa Liberă: Ce ar trebui să facă un profan să își formeze o cultură muzicală?
Cristian Măcelaru: În primul rând, ar trebui să meargă la un concert, nu mai mult, să nu cumpere două bilete, să ia un bilet și să meargă la un concert. Dar ce i-aș recomanda eu este ca, în cele 5-6 minute când așteaptă până intră artistul pe scenă, să intre pe internet și să caute acea compoziție pe care o va asculta, să vadă despre ce e vorba. Pentru că sunt atât de multe compoziții pe care, dacă le ascultăm în abstract, fără să știm absolut nimic despre ele, nu înțelegem decât suprafața compoziției.
39 de compoziții al lui George Enescu sunt cântate la festivalul din 2023
În momentul în care ne documentăm înțelegem de ce, de exemplu, în Simfonia nr. 9 de Bruckner de aseară ( n.r. 5 septembrie) au fost numai trei părți, nu patru. Trebuie să înțelegem de ce Simfonia a 9-a a lui Mahler se termină în felul în care se termină, care este acest adio pe care Mahl îl spune lumii.
Iar aceste lucruri aduc o frumusețe și o profunzime în artă și, cu cât avansăm noi mai mult, cu atât primim mai mult înapoi.
Europa Liberă: De la ce vârstă ar trebui să dai un copil la muzică, la un instrument, astfel încât când ajunge tânăr/matur să aibă deja o cultură muzicală?
Cristian Măcelaru: Cât mai repede posibil. Fetița mea a început la 3 ani să cânte la vioară, dar a început la 3 ani pentru că a cerut ea să cânte, ăsta a fost visul ei, văzându-mă pe mine cântând la vioară, a vrut să fie și ea ca tata. Băiatul meu a început la pian la 4 ani, iarăși din același motiv - că aveam pian în casă și a vrut să cânte. Nu i-am împins eu.
Dar zic eu că la 5-6 ani copilul poate să înceapă să cânte puțin și aș încuraja fiecare părinte să își dea copiii să învețe un instrument muzical măcar un an în viață, nu trebuie mai mult.
Faptul că învață să cânte la un instrument muzical nu e ca să devină muzician, ci pentru a deveni un om complet. Pentru că, la fel cum trebuie învățate matematica și fizica, trebuie învățată și muzica. Din Grecia antică se știe și e documentat acest lucru. Cu cât ești mai diversificat în cunoaștere, cu atât ai o înțelegere mai profundă a tuturor lucrurilor în viață.
„Sunt deschis să accept că sunt oameni cărora manelele le plac”
Europa Liberă: În România, mai ales în social media, sunt des dezbateri pro și contra manele. Cum vede un dirijor și director al Orchestrei Naționale a Franței acest tip de muzică? Ați ascultat vreodată manele?
Cristian Măcelaru: Da, din curiozitate, am încercat. Nu știu dacă am ascultat vreodată de la început până la sfârșit o melodie sau un cântec. Dar, sincer să fiu, nu este ceea ce-mi aduce bucurie mie. Pentru că le găsesc mult prea simple și prea reduse la un nivel intelectual care nu-mi aduce bucurie.
Dar totuși înțeleg și faptul că există mulți oameni cărora le plac manelele. Dacă lor le plac, ok. Sunt deschis să accept acest lucru, că sunt oameni cărora manelele le plac și nu cred că trebuie să fie eliminate din societate numai că nu îmi plac mie. Exact cum nu îmi doresc ca cineva să elimine muzica clasică pentru că nu îi place.
Cred că avem loc și există spațiu pentru cele opt miliarde de oameni de pe planetă să găsească ceva care să le vorbească direct.
Artiștii ruși s-au autoeliminat de la Festivalul Enescu și au spus „știm că nu putem veni”
Europa Liberă: Maestrul Zubin Mehta spunea zilele trecute într-un interviu că, la prima lui ediție la care a participat, în 1964, românii nu au cumpărat bilete la concertele orchestrei ruse conduse de dirijorul Kirill Kondrashin. În contextul actual, al războiului din Ucraina, ați invitat vreo orchestră rusă la festival?
Cristian Măcelaru: Nu. În festival erau planuri înainte de invazia Ucrainei, dar apoi (n.r. s-a mers) în linie cu ce s-a întâmplat după această invazie. Și într-un fel, artiștii ruși sau orchestrele care sunt în Rusia s-au autoeliminat, pentru că au înțeles și ei imediat că va fi imposibil pentru a călători mai la Vest de Rusia.
Călătoresc mai la Est de Rusia și mai la Sud de Rusia, dar mai la Vest către Europa nu călătoresc. Și atunci a fost foarte simplă decizia, pentru că ei s-au autoeliminat și au spus „știm că nu putem veni”. Punct.
Europa Liberă: Practic, ne spuneți că Războiul din Ucraina a schimbat un pic programul festivalului.
Cristian Măcelaru: Da. A schimbat în ceea ce planificasem, dar nu cred că s-a schimbat atât de drastic.
Europa Liberă: Lunile trecute a fost o dezbatere în Ucraina, când studenții de la Academia Națională de Muzică Ceaikovski din Ucraina au făcut presiuni pentru a elimina numele renumitului compozitor rus Piotr Ilici Ceaikovski din numele academiei lor, spunând că acesta „scuipă” pe „independența culturii ucrainene”. În ce măsură poate fi politizată muzica? Putem elimina compozitorii ruși care sunt acum în repertoriul de la Festivalul Enescu?
Cristian Măcelaru: Eu am spus de la începutul războiului, de la începutul invaziei de fapt, am spus acest lucru: cultura rusă, cultura compozitorilor este un patrimoniu global, nu aparține numai Rusiei.
Ceaikovski (n.r. Piotr Ilici Ceaikovski 1840-1893) nu este un compozitor care aparține Rusiei sau reprezintă un sistem rus.
Pentru mine, Ceaikovski este un artist care nu are granițe. Este un artist global. Și pentru ce ar trebui muzica lui Ceaikovski, care a adus atât de multă bucurie lumii întregi de zeci și sute de ani, pentru ce ar trebui eliminată? Pentru că pe noi ne pedepsim, nu pe Ceaikovski îl pedepsim și nici pe Putin nu-l pedepsim.
Pentru că un om care face acest lucru cum a făcut Putin nu are o sensibilitate în care să poată fi pedepsit prin artă.
De aceea, pentru mine, mai ales compozitori cum e Șostakovici (n.r. Dmitri Șostakovici 1906-1975), care a fost un compozitor persecutat de acest sistem sovietic și care a scris în ciuda faptului că a fost persecutat, și a scris atât de multe lucruri care au vorbit împotriva sistemului, ce sens ar avea să-l eliminăm pe Șostakovici?
Înțeleg, pentru cei care sunt loviți atât de puternic și care încearcă absolut tot posibilul să atragă atenția asupra injustiției care se creează, vor să facă tot posibilul ca să elimine orice idee de cultură care vine din Rusia, de muzică.
Dar eu cred că pe noi ne-am pedepsi mai mult decât am pedepsi acea cultură, pentru că este o cultură și un patrimoniu global.
Iar eu sunt primul care spune că nu mi-aș dori, mai ales după ce nu mai sunt în viață, nu mi-aș dori să fiu criticat în funcție de deciziile pe care guvernul țării în care m-am născut le ia.
Europa Liberă: Așadar, un compozitor renumit nu aparține poporului din care provine, ci poate fi asimilat culturii universale? Și mă refer și la George Enescu.
Cristian Măcelaru: De fapt, George Enescu, la fel și Brâncuși și Eugen Ionesco au contribuit la un patrimoniu universal. Și Enescu a contribuit la fel de mult la cultura franceză, de exemplu, cât a contribuit la cultura din România. Pentru că George Enescu mare parte din viață și-a petrecut-o la Paris, a compus, a studiat la Paris. Multe din compozițiile lui sunt dedicate colegilor și compozitorilor de la Paris cu care a studiat. Sunt multe în care scrie „prietenului meu... cutare”.
E important să înțelegem că arta, de fapt, n-ar trebui să fie limitată sau supusă unor anumite reguli care țin de o graniță, pentru că frumusețea artei reprezintă identitatea unui artist care se trage dintr-un anumit punct, dar este un punct mai mult spiritual decât geografic.
Ceea ce a compus Enescu se referă la spațiul spiritual, de unde se trage el, care este aici. Este de fapt locul spiritual în care ne găsim noi, cu religia, cu mitologia din România, cu absolut toate aceste lucruri care dau identitatea unei națiuni, nu granița geografică. În momentul în care pui un gând pe hârtie nu îți mai aparține și nu mai aparține unei populații.
Și revin puțin la muzica rusă, pentru că e un lucru foarte important de înțeles. Acea Simfonie a 9-a a lui Beethoven cu Oda Bucuriei la sfârșit, care este acum imnul Europei libere, da, și a unei Europe unite, a fost folosit ca un instrument de propagandă de partidul nazist. Aceeași bucată muzicală, deci menirea o dăm noi, oamenii. Muzica ne adună și acest lucru e foarte important de înțeles.
