Linkuri accesibilitate

Diana Vasile, psihoterapeut: Refugiații ucraineni se află în șoc posttraumatic. Cum poate fi oprită frica? A lor și a noastră


Psihoterapeuta Diana Vasile arată că ucrainenii care fug din calea războiului traiesc adevărate drame și au nevoie de liniște ca să își poată plânge durerea.

Ucrainenii fugiți din calea bombelor se află în șoc posttraumatic, susține psihoterapeuta Diana Vasile într-un interviu pentru Europa Liberă. Ca să-și vindece trauma, refugiații au nevoie să ajungă într-un loc sigur unde se pot opri din fugă și spaime ca să-și poată jeli durerile și pierderile.

Diana Vasile este psihoterapeută, fondatoarea și președinta Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT). Susține că în traumele noastre există resurse psihice blocate, resurse ce ne pot aduce bucurie, sens, relații hrănitoare, iar dacă vom privi cu încredere și compasiune dincolo de traumă, vom descoperi că există oportunități de alinare și vindecare.

ISTT este o asociație non-guvernamentală, care promovează informații despre trauma psihică și intervenții specializate în tratamentul acesteia, oferă ajutor celor care au nevoie și dezvoltare profesională pentru profesioniștii din domeniul psihotraumatologiei.

De aproape o lună avem un război la granițele României. Zilnic aflăm informații despre bombardamente, oameni morți, femei și copii care trec granițele țării noastre pentru a fugi din Ucraina. Zi de zi vedem imagini cumplite pe care nu credeam că le-am mai putea vedea în anul 2022.

  • În aceste vremuri tragice pentru omenire este dominantă frica pentru viața noastră.
  • Poporul ucrainean trăiește un șoc posttraumatic și consecințe traumatice.
  • Bolile sunt mai degrabă rezultate ale unor mecanisme care au eșuat în gestionarea fricii.

Vorbim despre spaimele și fricile refugiaților din Ucraina. Au pierdut tot, au pierdut viața lor, așa cum era, femeile au rămas fără soți, copiii și-au văzut tații rămânând acolo, departe de ei. Prin ce trec oamenii și ce pot face voluntarii pentru a-i ajuta?

Diana Vasile: E o traumă de pierdere a tot ce au mai bun și a tot ce construiește identitatea lor, viața lor. Sunt pierderi pe care le pot suferi pe parcursul plecării, există nesiguranța drumului, a destinației, a ceea ce urmează să vină peste ei. Ei nu mai au predictibilitate, stabilitate. Vorbim despre trauma existențială. Oamenii pleacă din casele lor pentru a nu-și pierde viața. Oamenii au nevoie să fie primiți cu umanitate, au nevoie de o întâlnire umană bună, care să implice respect, liniște și pace, să se odihnească puțin și să își poată jeli durerile și pierderile, să aibă această pauză ca să poată deplânge ce au pierdut și să poată conștientiza cât de fragilă este viața.

Cum pot fi îndeplinite nevoile refugiaților?

Diana Vasile: Ei au nevoie să poată plânge ceea ce trăiesc, dar pentru a face asta trebuie să ajungă într-un loc sigur unde se pot opri din fugă, din spaime, ca să se poată reașeza, să deplângă ce s-a rupt în ei, ce e chircit de durere în ei și să se lase în voia recuperării, adică să recapete treptat bucuria atât cât se poate, bucuria de a se conecta cu lumea și de a da timp pentru doliu, pentru plâns. În aceste vremuri tragice pentru omenire este dominantă frica pentru viața noastră. Oricând considerăm că poate veni și la noi războiul, că am putea fi și noi atacați. Vorbim despre frica de a fi nevoiți să plecăm și noi, să ne desprindem de cei dragi, de case, de cămin, de toată viața aici, teama că ne pierdem sănătatea și integritatea, gândul că poate nu murim, dar riscăm să fim răniți.

E o frică mai periculoasă decât celelalte?

Diana Vasile: Nu e nimic mai periculos ca războiul. Nu frica e periculoasă, ci războiul. Fricile pot deveni perturbatoare pentru modul nostru de funcționare atunci când sunt foarte intense, dar frica e un răspuns normal la un pericol. Ea nu e periculoasă prin existența ei, ci indică cât de periculos e momentul pe care îl trăim și cât de mare e dorința noastră de a trăi și de a ne dezvolta. O considerăm nesănătoasă atunci când nu mai poate fi reglată, nu mai poate fi folosită în beneficiul nostru. Dacă pericolul a dispărut și frica tot rămâne, atunci vorbim de o frică traumatică și cere reglaj, adică întoarcerea spre ea, să o luăm în calcul, să o reintroducem în sistemul de recuperare. Important este ce facem cu frica.

Diana Vasile
Diana Vasile

Când anume frica poate deveni o boală?

Diana Vasile: Sunt mai multe boli care au la bază frici, dar bolile sunt mai degrabă rezultate ale unor mecanisme care au eșuat în gestionarea fricii. Implică gânduri disfuncționale și comportamente care ne perturbă pe noi și pe cei din jur. Poporul ucrainean trăiește un șoc posttraumatic și consecințe traumatice. Dacă oamenii nu au un mediu sigur, le va fi foarte greu să proceseze experiențele traumatice și să-și regleze fricile.

Ne putem proteja de frici?

Diana Vasile: Trebuie să ne protejam de pericole, de tensiuni foarte mari, de ceea ce nu putem gestiona și de stres intens, de panici. Frica e un răspuns la acestea, un răspuns la situații care ne complică existența, momente care sunt periculoase și care aduc frica asupra noastră.

De multe ori, dacă nu întotdeauna, rutina de dimineața înseamnă deschiderea telefonului, a rețelelor de socializare, a televizorului. E bine că ne dorim să fim informați sau ne afectează negativ un asemenea început de zi?

Diana Vasile: E o diferență între a ne informa și a avea ritualuri de dimineață. Rutina de dimineață nu aș zice că trebuie să înceapă cu informare, ci avem nevoie de pregătirea organismului pentru o nouă zi. Informarea este necesară, potrivită, avem nevoie de ea, dar nu e obligatoriu să o facem la prima oră, ci abia după ce ne-am pregătit organismul.

Avem nevoie de liniște, de un mediu sigur, avem nevoie să dăm organismului și psihicului capacitatea de a-și folosi energia și resursele într-o formă cât mai bună.
Diana Vasile

Abia apoi mergem să ne informăm, să primim diverse date, mai ales azi când vorbim de informație atât de dureroasă, iar noi trebuie să fim pregătiți pentru ea. E ca și cum te duci la sală și, cum intri, mergi să ridici cel mai greu dispozitiv. Mai întâi te schimbi, faci încălzire, pregătești corpul pentru a reuși să treci la următorul pas.

Putem face ceva? Ne putem spune ceva atunci când ne simțim copleșiți de frică?

Diana Vasile: Când suntem copleșiți, nu mai apucăm să ne spunem nimic. Atunci intrăm în toate mecanismele de apărare față de tot ce ni se pare periculos, iar acele mecanismele automate nu mai sunt în controlul nostru. Și atunci avem nevoie de strategii înainte de a ajunge în acest moment și eventual după moment. Ne trebuie psihoeducație. Pandemia și acum războiul au scos la iveală câtă nevoie avem de educație psihologică și de sănătate și cât de important este să practicăm strategiile de menținere a sănătății noastre fizice și psihice.

Ce le spunem copiilor noștri despre frici și despre război?

Diana Vasile: E important să ne educăm noi, adulții, înainte, pentru că există și riscul să evităm acest subiect. E important să le vorbim despre legătura dintre frică, furie și agresivitate. E una foarte strânsă, o vedem în violențele între indivizi și acum, la nivel macro, o vedem în război. Să le spunem copiilor noștri ce înseamnă un conflict între două persoane. Le spunem că în Ucraina au venit oameni care vor să facă rău celorlalți, iar ei au ales să plece și unii au venit aici, la noi.

În fața pericolului plecăm, mai ales dacă nu avem puterea să-l anulăm. Le vorbim și despre fricile pe care ei înșiși le trăiesc. De ce facem rău? Pentru că nu ne înțelegem fricile și puterea. Cei care se consideră puternici vor să îi stăpânească pe alții. Fac rău pentru că nu simt empatie, bunătate. Le spunem copiilor că asta este o boală.

Dacă vedem puterea ca pe o capacitate de a construi și nu de a distruge pe altcineva, de a genera în jurul tău bine și progres, atunci o să înțeleagă că puterea distructivă nu e de fapt putere. Sunt oameni bolnavi din punct de vedere psihologic care fac rău. Și avem nevoie să ne păzim de ei, să nu îi lăsăm foarte mult în viețile noastre și să nu îi punem în poziții de conducere în viața noastră.

Diana Vasile
Diana Vasile

Poate că azi, mai mult ca niciodată, realizăm cât de importantă este viața, viața simplă, propria respirație, faptul că suntem sănătoși. Ce i-ați spune unui om care acum simte că trăiește cea mai mare frică a vieții lui, cea mai grea perioadă, un om care nu mai reușește să vadă lumina în propria viață?

Diana Vasile: I-aș spune că sunt lângă el. Sunt aici cu tine, lasă-te călăuzit de lumina mea. El are nevoie să ne simtă aproape, să îi inspirăm noi lui încredere, dacă el și-a pierdut-o pe a lui. Are nevoie de cineva alături de el pentru a nu fi singur în întunericul lui.

Cum trăiește omul Diana Vasile această perioadă grea?

Diana Vasile: Respect ceea ce simt, toate temerile, toată agitația, toată durerea din mine pentru că am ajuns astăzi unde suntem, îmi dau timp să o simt și să o mai descarc și mă focusez, îmi fac planuri, îmi reorientez atenția spre lucrurile pe care le pot face, pentru a gestiona viața mea și a celor dragi și a contribui cu ce pot eu la luminarea mea și a celorlalți. Îmi continui munca, mă întâlnesc cu cei dragi, petrec timp cu ei, mă odihnesc cât pot de mult, mă bucur de toate lucrurile simple și îmi pun speranțe că o lume întreagă a înțeles că doar pacea e soluția, iar colaborarea va duce la o strategie prin care să punem capăt acestui război.

*** Interviu realizat de Adriana Nedelea

  • 16x9 Image

    Adriana Nedelea

    Adriana Nedelea este jurnalistă și trainer dicție. Lucrează în presă de aproape 18 ani. Numai în televiziune are o experiență de peste 12 ani, în redacțiile Digi24 și Realitatea TV. În prezent, colaborează cu Europa Liberă România pentru realizarea de interviuri pe teme de actualitate. 

    A absolvit masterul Terapia logopedică în procesele de comunicare, Facultatea de Psihologie, Universitatea București. Este licențiată în Jurnalism și Științele Comunicării.

XS
SM
MD
LG