Specialist în Orientul Mijlociu și secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, Ovidiu Raețchi explică felul în care poate evolua conflictul din Israel și care pot fi efectele asupra negocierilor de pace dintre Israel și Arabia Saudită sau influența Iranului în zonă și posibila implicare în finanțarea Hamas.
Principalele idei ale interviului:
- Este un atac similar celui de la 11 septembrie 2011.
- Armata israeliană nu era concentrată masiv pe Fâșia Gaza, ci pe Cisiordania.
- Undeva, pe filiera serviciile secrete israeliene-clasa politică e posibil să fi apărut un scurtcircuit.
- Beneficiarul final al informațiilor este un politician care și-a dorit să aibă multe brigăzi ale armatei israeliene, nu la frontiera cu Gaza, ci la frontiera cu Cisiordania.
- Există posibilitatea ca Hezbollah să pregătească o lovitură similară în secret, pe care o va livra doar în momentul în care este pregătită să câștige războiul.
- Israelul nu trebuie să depășească o anumită limită în privința civililor în Gaza, pentru încheierea negocierilor cu Arabia Saudită.
- Obiectivul Israelului va fi distrugerea brigăzilor Al Quassam, care sunt armata paramilitară Hamas, și distrugerea Hamas, inclusiv ca formațiune politică.
- Reacția Israelului poate fi temperată de numărul mare de ostatici aflați în mâinile Hamas.
- Rusia și Vladimir Putin, principalii beneficiari ai evenimentelor din Israel.
Europa Liberă: Putem vorbi de un eșec al serviciilor secrete israeliene, în condițiile în care am asistat la un atac caracterizat de presa occidentală ca fiind cel mai mare din istoria Israelului?
Ovidiu Raețchi: Nu e cel mai mare atac. Israelul a fost confruntat cu atacuri militare pe scară mai largă, fiind și înconjurat. În '73, de exemplu, sau în '48, au fost atacuri care veneau dinspre nord și dinspre sud și e mai complicat să aperi două frontiere sau trei frontiere, cum s-a întâmplat în '48.
Dar a fost, fără îndoială, cel mai de efect, cel mai îngrozitor și cel mai șocant pentru mentalitatea israeliană atac de până acum, depășindu-l ca nivel al șocului pe cel din '73 pentru că, de această dată, Israelul pare că nu a mai avut capacitatea să asigure securitatea cetățenilor săi.
Or, acesta a fost cumva principiul fundamental pe baza căruia a fost fondat statul israelian, motivul pentru care, după 1880, când au început valurile de pogromuri în estul Europei, evreii, ușor-ușor, au ales varianta Palestina.
Pentru că alte variante li se închideau în față și imigrația era blocată, au venit în Palestina pentru a-și fonda un stat care să aibă posibilitatea să aibă o armată și o miliție de autoprotecție.
Acesta a fost principiu pe baza căruia a fost așezat statul: să nu mai aibă un pogrom sau pogromuri multiple cum au avut în Europa, și să nu mai aibă holocausturi, obsedantul „never again”.
Or, e limpede că sâmbătă dimineață s-a întâmplat din nou și au existat sute de civili nevinovați măcelăriți, așa cum se întâmpla în estul Europei în urmă cu 100 și mai bine de ani, fără să existe o formă de protecție.
Fără îndoială că asta va zgudui Israelul în forme pe care nici israelienii încă nu le înțeleg. În privința eșecului serviciilor de informații, categoric există unul, categoric trebuiau să fie trase semnale de alarmă privind aglomerarea de muniție la graniță, privind aducerea de oameni – vorbim de sute de oameni care au acționat la aceeași oră – oamenii au fost chemați de cineva și niște resurse umane infiltrate ar fi putut să anunțe asta.
Însă, e foarte greu să gestionezi fără să ai acces la arhive, întrebarea e la ce nivel s-a blocat informația. De obicei există informațiile, de obicei spionii de la nivelul cel mai de jos transmit ceva semnale de alertă.
Problema începe de la cei care integrează informația și o dau către șeful structurii, către șeful Shin Beth (serviciu de securitate israelian – n.r.) și către șeful AMAN (serviciile secrete militare israeliene – n.r.), în cazul de față, și ce face șeful Shin Beth și ce face șeful AMAN cu acea informație transmisă către liderul politic și cum reacționează liderul politic la ea.
Undeva, pe această filieră e posibil să fi apărut scurtcircuitul, pentru că șeful, beneficiarul final al informațiilor, este un politician care și-a dorit ca, în această perioadă, să aibă multe brigăzi ale armatei israeliene, nu la frontiera cu Gaza, ci la frontiera cu Cisiordania.
Europa Liberă: Exact asta spune Egiptul, că ar fi avertizat de ceva vreme că se pregătește ceva mare, dar Israelul s-ar fi concentrat pe Cisiordania și nu pe Gaza. Se vede o fisură la nivel politic în Israel, asta am putea înțelege?
Ovidiu Raețchi: Noi știm că, de-a lungul acestui an, au existat tensiuni între o anumită parte a leadershipului politic israelian, o parte din zona de dreapta religioasă – care asigură și coordonarea structurilor de securitate ale Israelului, pe de o parte. E vorba de politicieni precum Itamar Ben-Gvir, ministrul Securității Naționale.
Pe de altă parte Tzahal, armata israeliană și „intelligence”-ul israelian, care nu sunt formațiuni, istoric vorbind, cu orientare religioasă, sunt formațiuni mai degrabă care au moștenit sionismul politic, sionismul care e orientare de stânga, adepta, în mod paradoxal, a unor soluții mai degrabă pașnice.
Există o filozofie în armata israeliană încă de la fondare, care se numește Havlaga, care înseamnă restrângerea sau abținerea, care spune că armele israelienilor trebuie să fie pure și că ele nu trebuie să răspundă decât la provocări cel puțin echivalente.
Fotogalerie | Hamas a lansat operaţiunea „Potopul de la Al-Aqsa”. Autoritățile de la Tel Aviv: „Suntem în stare de război”
Există de asemenea o ideologie adoptată în perioada când Ehud Barak era șef al statului major, care se cheamă Ruach Tzahal, și care stabilește foarte clar metodele de răspuns gradual la care armata are dreptul să apeleze.
Senzația generalizată a fost că au existat tensiuni pe măsură ce Netanyahu și această această grupare politică de dreapta au încercat o reformă a justiției și au existat voci din armată și din intelligence care au anunțat chiar că vor vor găsi forme de boicot pentru a bloca reforma.
E posibil ca lucrul acesta să se fie întâmplat și pe fondul acestor tensiuni.
Europa Liberă: Așa se explică și reușita penetrării terestre a Israelului, lucru nemaiîntâlnit până acum?
Ovidiu Raețchi: Penetrarea terestră, din punctul meu de vedere, are sigur două cauze. Prima cauză este elementul de intelligence, dacă intelligence-ul ar fi avertizat și, repet, nu suntem foarte siguri că nu a avertizat, rămâne să aflăm la ce nivel – atunci fără îndoială că nivelul de securitate la granița cu Gaza ar fi fost mai mare.
A doua cauză, care din punctul meu de vedere este mult mai relevantă, este cea militară. Granița cu Gaza are un element de securizare fizică – este acel gard foarte înalt și cu prelungire în subsol pentru a bloca tunelurile prin care pătrundeau teroriști, gard care a fost ridicat după un val de atentate sinucigașe provocate tot de grupări religioase de tip Hamas.
Al doilea nivel de securizare este sigur nivelul dronelor care vizualizează, zona camerelor de luat vederi acolo și acolo, în mod normal, ar fi trebuit să se vadă că o acțiune e în derulare.
Însă cel mai important nivel de securizare este prezența trupelor la graniță, pentru că, dacă gardul cumva este escaladat pe dedesubt, prin varianta tunel sau escaladat propriu-zis cu parapanta – cum s-a întâmplat acum – sau dacă e dărâmat fizic, trebuie să ai armată acolo.
Informațiile care apar din Israel – urmează să fie confirmate – sunt că acel element de securizare militară nu era acolo. Sunt informații că erau în jur de 25 de brigăzi care fuseseră deplasate în Cisiordania pentrua verifica festivalul în desfășurare al coloniștilor.
Hamas pare să fi gândit cumva o lansare de ostilități în Cisiordania pentru a atrage trupe acolo, dar oricum prea multe pentru a rămâne fără protecție în zona cu Gaza.
În al doilea rând, am avut un al doilea val de soldați care pare să fi fost acasă de Sabat de finalul de Sucot (sărbătoare celebrată de evrei, n.r.). Deci, indiferent ce a făcut intelligence-ul, e greu de înțeles de ce se aflau pe graniță atât de puține trupe.
Europa Liberă: Momentul a fost ales special din punct de vedere religios, simbolistic?
Există o trimitere, care a fost evocată de toată lumea și care e corectă, la războiul de Yom Kippur (sărbătoarea evreiască, n.r.). Acest atac are loc la o zi după marcarea ofensivei de Yom Kippur – gândită de președintele egiptean Anwar Sadat, în 1973.
Operațiunea a fost gândită pe același motiv, faptul că soldații israelieni nu se aflau la granița din Sinai de atunci pentru că erau acasă să sărbătorească.
A fost o trimitere simbolică, a fost practic cea mai importantă lovitură primită de Israel din partea taberei arabe: cea din 6 octombrie 1973, prin traversarea Canalului Suez, în mod surprinzător, noaptea, operațiune pe care israelienii nu credeau că armata egipteană e capabilă să o întreprindă, pentru că, într-adevăr, a fost o operațiune foarte sofisticată.
Războiul din Israel - informații pe scurt
• Peste 1.200 de oameni - 700 în Israel și 560 în Fâșia Gaza - au fost uciși în luptele care au început sâmbătă dimineață printr-un atac surpriză al grupării palestiniene Hamas împotriva Israelului. Sunt mii de răniți de ambele părți.
• Aproximativ o mie de luptători Hamas au luat parte la incursiunea fără precedent, care a vizat inclusiv un atac la un festival de muzică, unde militanții au ucis cel puțin 260 de oameni.
• Armata israeliană a eliminat majoritatea luptătorilor Hamas, a început un asediu total asupra Fâșiei Gaza, iar în paralel a mobilizat aproximativ 300.000 de soldați rezerviști pentru o ofensivă terestră.
• Reprezentanții Hamas și Hezbollah - o altă grupare militantă și facțiune politică din Liban care este susţinută de Iran - spun pentru WSJ că oficiali de securitate iranieni au ajutat la planificarea asaltului și au dat undă verde la o întâlnire din 2 octombrie de la Beirut.
• Statele Unite au anunțat „sprijin suplimentar” pentru Israel și au anunțat că vor trimite un grup de portavioane în apropiere de coasta israeliană a Mării Mediterane.
Niciun analist nu credea că armata egipteană ar putea să coordoneze logistic o astfel de operațiune și, practic, ceea ce Hamasul a vrut să fure din această moștenirea a lui Sadat, un președinte pe care, de altfel, îl detestă pentru că a încheiat pace separată cu Israelul, a fost acest efect de șoc care să refacă cumva onoarea nenumăratelor înfrângeri ale tatberei arabe.
Mai trebuie spus că efectul acesta de șoc a adus, după 1973, Israelul la masa negocierilor. Sadat, în '73, a atacat pentru a arăta că Egiptul e un stat suficient de puternic militar încât să merite să stai de vorbă cu el, iar lucrul ăsta s-a întâmplat.
Din '77, Egiptul și Israelul, inclusiv cu medierea românească, au început să discute, și, în '78, au semnat acordurile de la Camp David și, în '79, tratatul de pace.
Dar în mod evident, prima inspirație a Hamas, dincolo de trimiterea la Yom Kippur, este lipsa trupelor de pe graniță, în contextul a două sărbători religioase care se suprapuneau.
Europa Liberă: Wall Street Journal scrie despre o alianță care s-ar fi format în Iran în luna august, din care ar fi făcut parte și Hamas, și care ar fi pus la punct ofensiva militară maritimă, terestră și aeriană. Cum trebuie să tratăm această informație în condițiile în care Iranul neagă orice implicare în ceea ce s-a întâmplat în Israel, dar în același timp vedem o dotare impresionantă militară a Hamas?
Ovidiu Raețchi: Fără îndoială că principalul suporter al terorismului din regiune, principalul suporter logistic și ideologic, este Iranul.
Este un stat care își asumă și sărbătorește astfel de lovituri, își asumă doctrina distrugerii statului Israel, amenință constant cu aruncarea în mare a israelienilor. Vorbim, sigur, de Uniunea Sovietică, care a dispărut, vorbim de o rezervă tot mai mare a taberei sunite de a sprijini cauza Hamas.
Hamas, o grupare de tip sunit, a fost de-a lungul timpului sprijinită de Hezbollah, care este partidul șiit fondat de Iran și hrănit de Iran de-a lungul istoriei. Acum trebuie să luăm în calcul culoarul pe care practic Iranul și l-a creat prin situația care există în Irak, prin faptul că șiiți sunt, după căderea lui Saddam Hussein, reprezentanți politici mult mai semnificativi.
Apoi există o Sirie care a fost salvată de Iran și de Rusia de la prăbușirea regimului Al-Assad și, din Siria, se ajunge în Libanul controlat de Hezbollah. Deci strategia Iranului a fost, constant, prinderea Israelului în acest clește nord-sud prin Hezbollah și prin Hamas. A avut loc după anul 2006, chiar și mai devreme, o apropiere în primul rând între șiiți iranieni și suniții din Hamas și, ulterior, o hrănire cu armament constantă a Hamas de către Iran.
Cel mai important lucru legat de întâlnire și de negociere este poziția Hezbollah în ceea ce se întâmplă acum în Israel și Gaza. În primul rând, trebuie spus că Hezbollah a fost o grupare mai radicală și mai puternică, în mod constant, decât Hamasul și, în urmă cu 15 ani, Hezbollah era principala structură paramilitară și teroristă care amenința Israel.
Ce s-a întâmplat însă cu Hezbollah este accesul la putere în Liban, prin aripa sa politică, Partidul lui Dumnezeu, și o potențială instituționalizare a Hamas, care îl face să fie mult mai prudent, pentru că, printr-un război, are de pierdut controlul politic pe care îl exercită în Liban.
Iar Libanul e acum o țară foarte vulnerabilă din punct de vedere financiar, pe muchie de supraviețuire, susținută practic prin ajutor internațional masiv.
O destabilizare militară a Libanului ar fi potențial fatală, inclusiv pentru Hezbollah. Asta e una din variante de interpretare.
A doua variantă de interpretare, care cred că și ea este reală, mai ales văzând ce a făcut Hamas în urmă cu trei zile, este că o grupare de acest tip nu renunță niciodată la visul său final de a distruge statul Israel și se pregătește, chiar dacă e nevoie de decenii sau secole, pentru a livra o lovitură decisivă.
Interpretarea este că Hezbollah pregătește această lovitură în mare secret, așa cum a făcut-o și Hamasul, și o va livra doar în momentul în care este pregătită să câștige războiul.
Și atunci, Hezbollah – dacă în momentul de față nu este pregătită să câștige sau să atace în mod decisiv – se va limita doar niște la niște atacuri ritualice, formale, care au loc în relația cu Israelul pentru a-și arăta, tot formal, solidaritatea cu Hamasul.
Se va trage asupra teritoriilor considerate de către Hezbollah teritoriul libanez. Israelienii răspund și ei cu bombardarea zonelor de unde pleacă rachetele și, în felul acesta, există tensiuni, dar conflictul nu escaladează.
Europa Liberă: Cum va privi Turcia ceea ce se întâmplă, în condițiile în care săptămâna trecută efectua noi atacuri în Irak?
Ovidiu Raețchi: Din câte am văzut, președintele Erdogan l-a primit recent pe Ismail Haniya, conducătorul politic al Hamas. Președintele Erdogan, în urmă cu câțiva ani, a fost unul din principalii suporteri ai unor tensiuni care au avut loc pe Marea Mediterană în raport cu Israelul, când au fost pierdute vieți de palestinieni și din comandourile israeliene.
AKP-ul (partidul fondat de președintele turc, n.r.) și Erdogan se revendică cumva din această familie a frăției musulmane, de unde se revendică și Hamasul, ambele partide sunt înfrățite prin această filiație la Frăția Musulmană, care este o formațiune religioasă înființată în anul 1928 în Egipt și care are ramificație toată lumea sunită. Acesta este elementul care îl face pe Erdogan să simpatizeze cu tabăra Hamas.
Pe de altă parte, Erdogan se află într-un proces parțial de normalizare cu Israelul, după momente de tensiune ceva mai puternice. El înțelege faptul că avem de-a face cu niște acte care depășesc conflictul militar, depășesc o eventuală mișcare de rezistență arabă sau sunită și reprezintă, efectiv, acte de terorism împotriva civililor nevinovați, împotriva femeilor, acte care sunt interzise și de religia islamică, și de orice formă de tratat internațional.
De ceea, cred că Erdogan, dincolo de nevoia de a fi cumva solidar cu cauza sunită, pe care el vrea să o revendice ca fiind o cauză pe care neootomanismul său o protejează, pentru că el și nu Riadul, reprezintă protectorul suniților din întreaga lume, dincolo de această nevoie de solidarizare simbolică, va evita orice sprijin prea direct, pentru că, în mod evident, Hamasul a mers mult prea departe.
Vorbim de un act de tip 11 septembrie și un astfel de act se se pedepsește în dreptul internațional implicit și tacit prin distrugerea celor care l-au efectuat.
Europa Liberă: La ce trebuie să ne așteptăm în perioada următoare? Ce va urma din perspectiva Israelului? Care va fi reacția?
Ovidiu Raețchi: Reacția pe care eu aș intui-o la leadershipul israelian ar fi în primul rând să încerce să nu distrugă Fâșia Gaza, să protejeze civilii.
Obiectivul israelian rămâne în continuare procesul de normalizare cu Arabia Sautită în cadrul acordurilor Abraham, care erau iminente și care sigur justifică cumva în ochii Hamas ceea ce s-a întâmplat. Motivul pentru care Hamas a apelat la acest atac este blocarea acestui proces de de pace.
Israelul nu trebuie să depășească o anumită limită în privința civililor în Gaza, însă obiectivul său va fi, din punctul meu de vedere, distrugerea brigăzilor Al Quassam, care sunt armata paramilitară Hamas, probabil distrugerea Hamas, inclusiv ca formațiune politică, iar lucrul ăsta se va întâmpla printr-o intrare în Fâșie, care nu e o operațiune nemaivăzută.
Israelul, constant în cadrul unor operațiuni militare punctuale, intră în Fâșie încercând să distrugă zonele de lansare a rachetelor sau încercând să distrugă centrele de comandă militară Hamas. Nu poți să faci lucrul ăsta doar din avion sau doar folosind arme inteligente, trebuie să pui cizmele pe sol, cum spun militarii.
Pentru a-și atinge acest obiectiv politic și militar, vor intra în fâșie și îi vor urmări pe toți liderii politici militari, cu observația că avem de-a face cu ostatici. Și, dacă avem de-a face cu asta, e posibil să avem mai degrabă negocieri pentru recuperarea lor decât lichidări.
Am văzut ieri deja că comandourile marinei israeliene au capturat un personaj militar de prim rang din Hamas – pare să fie o țintire a capilor Hamas în eventualitatea unor negocieri pentru a aduce ostatici înapoi.
Vorbim de un nivel incredibil de mare al ostaticilor în raport cu tot ce am văzut în istoria Israelului. 102 ostatici e inimaginabil în raport cu unul sau trei trupuri de militari israelieni care au fost răpiți de-a lungul timpului și pentru care s-a negociat luni sau ani de zile.
Mai e un factor important, și anume că militanți Hamas s-au strecurat în Israel pentru operațiuni pe termen mediu și lung, nu pe termen scurt.
Dacă Hamas și-a planificat atât de bine această operațiune, probabil că a planificat nu doar o intrare pe termen scurt, ci, sub acoperire a acestei intrări pe termen scurt, a plantat și niște agenți în adormire care se vor așeza și vor aștepta vreme de câteva luni, în funcție de eventualul proces de negociere pentru pace sau pentru un armistițiu, noi atacuri teroriste.
Asta e o grijă fundamentală la care securitatea israeliană trebuie să se uite, ei și cei care vor negocia pentru acest proces de armistițiu, pentru că poate da peste cap ceea ce pare începutul unei normalități.
Hamasul e o tabără legitimată politic până la un punct, ei au câștigat niște alegeri acolo, în fața Fatah. E adevărat că le-au câștigat de foarte mult timp, că de atunci s-a ajuns la un regim unipartitist și chiar cu elemente totalitare. Dar problema e, și dacă distrugi Hamasul, publicul de acolo, în măsură de cam 50%, este un public radicalizat și, dincolo de trupele cvasiregulate care au atacat în Israel, aveam civili care au pătruns în urma trupelor, poate niște civili informați, semi-pregătiți, dar totuși civili care au participat și ei cu entuziasm la asasinate și la violuri.
Europa Liberă: Distrugerea Hamas i-ar putea radicaliza?
Ovidiu Raețchi: Există o parte de public radicalizat care va căuta întotdeauna o soluție radicală jihadistă împotriva Israel și s-ar putea să se îndrepte spre cealaltă formațiune - Jihadul Islamic, care este și mai radicală.
Am plecat de la premisa, mai toți analiști și inclusiv analiștii israelieni, că Hamasul, în acest proces de instituționalizare, a devenit partid, exercită puterea și are tot interesul să păstreze pacea. Această teorie a fost destrămată sâmbătă. Ei n-au renunțat niciodată la cauza militară.
Europa Liberă: Armata americană intenționează să mute nave și avioane militare în zonă. Ce semnificație are această mutare și cât de mult agită spiritele din zona respectivă?
Oviciu Raețchi: E un semnal internațional mai degrabă față de Iran, în perspectiva unei extinderi a conflictului pe filiera Hezbollah în Iran. Israelul nu are nevoie de sprijin militar american în momentul de față.
Din punct de vedere militar, este mult mai puternic decât niște grupări paramilitare care nici nu au armament greu relevant, cum sunt Hamas și Hezbollah. Este un război strict asimetric, el poate să fie șocant, el poate să fie extrem de crud pentru că are elemente de terorism, dar, din punct de vedere militar, nu există nicio clipă vreun dubiu care este tabăra mai puternică.
Europa Liberă: Dar în comparație cu Iranul și Libanul?
Ovidiu Raețchi: În continuare Israelul rămâne extrem de puternic. Aș face aici o trimitere inclusiv la potențiala niciodată confirmată putere nucleară a Israelului.
Aș mai lua în calcul faptul că Iranul totuși nu e în situația de a ataca terestru Israelul, în condițiile în care există între ele un spațiu foarte mare de-a lungul întregului Orient Mijlociu. Ar fi un război care nu se poate purta decât prin proxy și, oricât de puternic ar fi Iranul, el nu are capacitatea să-și transfere, prin proxy, prin Siria, prin Liban și prin Fâșia Gaza toată puterea militară.
Și atunci, în continuare, din punct de vedere militar, inclusiv printr-o extindere cu Iranul, Israelul rămâne un stat sigur.
Dar mai există aici, în reacția americană, și un element politic: în mod tradițional, Statele Unite, într-un moment de criză în Israel, își arată susținerea necondiționată, chiar dacă se află într-o anumită tensiune cu liderii israelieni din rațiuni politice.
Nici în '73 nu era neapărat un mare entuziasm în relația dintre Statele Unite și Israel și totuși solidaritatea americană și livrarea de muniție – atunci chiar a fost nevoie – au fost fantastice din punctul ăsta de de vedere.
Deci, cumva există o reacție tradițională, pe care am văzut-o și în 1967 și am văzut-o, și în '73, și în orice operațiune de tipul ăsta. America dă semnalul de sprijin în cazul unei extinderi a conflictului.
Europa Liberă: Pot agita evenimentele din Israel și alte zone fierbinți și, dacă da, care ar fi acelea?
Ovidiu Raețchi: Fără îndoială că Rusia profită în spațiul informațional și mediatic de ce se întâmplă în Israel.
Vedem deja că împinge anumite narative care vorbesc de arme ucrainene care s-ar fi aflat în posesia Hamas, ceea ce este în mod evident fals.
Deci, ne putem aștepta la o Rusie care va încerca să profite de uriașa atenție de care se bucură conflictul israeliano-palestinian în aceste zile și e posibil să lanseze operațiuni mai sângeroase sau cu victime civile, profitând cumva de această opacitate care se așterne asupra Ucrainei.
E posibil, și am văzut că lucrul ăsta s-a întâmplat, să vedem aprinderi în zone unde avem turiști israelieni. Am văzut că s-a întâmplat în Egipt.
Cred însă că este un caz izolat, pentru că liderul egiptean Abdel Fattah el-Sisi, un lider de proveniență militară, are o relație stabilă cu Israelul și nu va permite extinderea unor astfel de violențe. Dar se poate întâmpla în Orientul Mijlociu sau se poate întâmpla inclusiv în state europene.
M-aș uita cu îngrijorare înspre zone în care am mai văzut atacuri antisemite în ultimii ani, cum ar fi Franța, unde avem atât o comunitate evreiască și israeliană puternică, cât și o comunitate musulmană, provenită din Magreb, puternică.
Mă tem cumva, sper să nu se întâmple, sper că autoritățile franceze sunt în alertă și le-am văzut în alertă, să nu revedem imagini de tip Bataclan – pe care le-am văzut în ultimii ani, cu atacuri înlănțuite asupra unor zone comerciale evreiești.
Europa Liberă: Mai e și altcineva care folosește conflictul în afară de Rusia?
Ovidiu Raețchi: Rusia e un beneficiar. În mod evident. Hamasul încearcă, prin această mișcare decisivă, să nu fie făcut irelevant în procesul de pace dintre Israel și Arabia Saudită. Și evident, Iranul, care, reaprinzând Orientul Mijlociu și blocând procesul de pace, își salvează cumva geopolitic situația.
Pentru că o alianță, o împăcare istorică între Arabia Saudită și Israel, și ulterior o alianță între arabii suniți și Israel, reprezintă pentru blocul condus de Iran un real pericol.
Europa Liberă: Cum se poziționează Europa în conflict?
Ovidiu Raețchi: Poziția europeană a fost hotărâtă, una care a condamnat terorismul și a subliniat dreptul Israelului de a se apăra. Europa cred că își va da seama.
Am văzut deja semnale dinspre anumite state, care, încercând să finanțeze cetățenii din Fâșia Gaza care au o situație indiscutabil foarte grea, riscă să ajute indirect Hamas prin deturnarea unor fonduri.
Cred că Europa va trece printr-un proces de revizuire a politicii sale de sprijin financiar pentru Fâșia Gaza, repet, nu pentru că nu vrem să ajutăm civili, ci pentru că există riscul ca anumite operațiuni militare Hamas să fie finanțate din fonduri europene.
Cine este Ovidiu Raețchi
Ovidiu Raețchi este doctor în istorie și doctor în științe politice, cu un master în Cultură Arabă și unul în Civilizația Ebraică.
Din februarie 2022, este secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, în calitate de președinte al Centrului Euro-Atlantic de Reziliență.
Predă, în calitate de profesor asociat, „Istoria diplomației”, „Istoria integrării europene” și „Conflicte și diplomație: strategii de mediere și reziliență” și „Instituții și organisme în arhitectura Uniunii Europene”.
Este autorul volumelor: „Tzahal. O istorie a armatei israeliene”, „Avangarda Califatului. O istorie intelectuală a jihadismului” și „Istoria Holocaustului”
