Chiar dacă a fost omorât în beciurile Securității, judecătoarea Mihaela Niță susține în motivarea sentinței prin care au fost achitați foștii ofițeri de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, torționarii lui Gheorghe Ursu, că acesta nu a fost un disident. Ea a ignorat însă o decizie a Curții de Apel din 2015 care o contrazice flagrant.
Motivul invocat de judecătoarea Mihaela Niță în susținerea tezei sale este că Gheorghe Ursu nu a fost ”un opozant pe faţă al regimului comunist şi al conducătorului partidului comunist”, iar ”opoziţia victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim”. Mai mult, judecătoarea consideră că Gheorghe Ursu nu a fost anchetat de Securitate pentru scrisorile la Europa Liberă și opiniile sale anticomuniste. ”Curtea apreciază că nu opiniile personale ale victimei Ursu Gheorghe Emil despre conducerea de stat și de partid și politica partidului comunist sau consemnările sale denigratoare, jignitoare la adresa conducătorului statului au generat anchetarea sa în continuare și de organele de securitate, acțiunile intreprinse de lucrătorii de securitate nefiind, în mod evident, de răzbunare”.
Grav este că judecătoarea nu a ținut cont de o decizie definitivă a Curții de Apel București din 2015, deși o avea anexată la dosarul din 2019, care o contrazice. Prin sentnța numărul 2115, în procesul deschis de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ( CNSAS), la cererea lui Gheorghe Ursu, pentru stabilirea calității de lucrător al Securității a lui Vasile Hodiș, Curtea stabilește că acțiunile lui Hodiș împotriva lui Gheorghe Ursu, mai exact”urmărirea, cercetarea și punerea sub învinuire a acestuia mascheză reprimarea unei persoane animate de concepții anticomuniste și antitotalitare”. Măsurile dispuse de Hodiș urmăreau ”aspecte din viața privată, poziția acestuia față de politica partidului comunist și a orânduirii sociale din țara noastră, opiniile și afirmațiile cu caracter politic, iar nu aspecte care ar fi putut viza siguranța națională sau prevenirea săvârșirii unor infracțiuni contra statului și a economiei naționale”.
Altfel spus, decizia din 3 septembrie 2015 a Curții de Apel București stabilește că Gheorghe Ursu nu a fost în realitate arestat pentru infracțiuni de drept comun, ci pentru opinile sale anticomuniste și acțiunile sale în acest sens, fiind astfel un disident politic. Ignorând însă aceste argumente, Mihaela Nițu concluzionează în motivarea din 2019 că Gheorghe Ursu nu a fost reținut și anchetat în această calitate.
Mai mult, judecătoarea Niță se aventurează în motivarea de achitare a celor doi în a da chiar și propria definiție a disidentului. ”După decembrie 1989, prin disident, folosit în sens pozitiv, s-a înţeles acea persoană cu opinii opuse celor ale regimului totalitar, care avuseseră îndrăzneala să-l înfrunte pe Nicolae Ceauşescu,cu o atitudine deschisă, opoziţionistă faţă de puterea comunistă, luptând pentru libertate”.
Istoricul Dorin Dobrincu, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, susține, într-o declarație pentru Europa Liberă, că rolul unui judecător nu este ”definirea a ceea ce a fost sau nu a fost represiune în România lui Ceaușescu între anii 1965-1989, sau definirea a ceea ce este și nu este un disident”.
”Faptul că Gheorghe Ursu a fost o victimă politică este evident pentru cei care se ocupă de istoria comunismului, dar pentru judecător este exact pe invers. Adică până și faptul de a spune că Gheorghe Ursu a fost o persoană care a putut călători, că s-a bucurat de o anumită libertate e pur și simplu o formă de mistificare, pentru că România lui Ceaușescu nu a mai fost, din punct de al vedere al represiunii, România lui Dej. Era o represiune profilactică după 1965-1965, dar cu toate acestea, contrar a ceea ce susțin mulți, au existat deținuți politici până în 1989, nu atât de mulți, evident, ca în perioada lui Dej. Impresia mea, citind sentința, în special partea finală, este că avem de-a face cu reminiscențele de gândire dinainte de 1989, de parcă judecătorul nu a trăit în România de după revoluție. Asta mi se pare scandalos pentru că rolul judecătorului nu este să spună ce este și ce nu este perioada comunistă și un disident.
Cred că este un precedent periculos în privința abordării altor cazuri de crime din perioada comunistă, sunt cazuri individuale, cum este cel al lui Ursu, dar și altele colective, cum este cel al revoltei de la Brasov din 15 noiembrie 1987”, declară Dorin Dobrincu pentru Europa Liberă.
Facebook Forum