Studiul, o nouă abordare a unei întrebări vechi de aproape 30 de ani, și-a luat numele după un slogan vechi cam tot de atâta vreme, scandat după Revoluție de nenumărate ori de protestatarii indignați că nu există autori pentru victimele măcelului din decembrie 1989.
În spațiul public, spun autorii studiului, circulă scenarii și teorii care tind să deculpabilizeze Securitatea și unitățile de luptă care depindeau de aceasta, adevărații făptași sau instigatori la măcelul din timpul Revoluției din decembrie 1989. Revin ciclic teoriile referitoare la teroriștii palestinieni sau la victime ale focului fratricid, deturnând sensul probelor și logica evenimentelor. O vreme Parchetele Militare adoptaseră teza confabulației conform căreia „fenomenul terorist” s-ar fi datorat exclusiv unei psihoze și confuzii generale. Această teorie a fost între timp abandonată însă chiar și acum procurorii militari culpabilizează doar noul centru de putere constituit după fuga lui Ceaușescu, considerându-i pe Iliescu și pe apropiații lui din acele zile, singurii regizori ai diversiunii.
Or, din multe documente, declarații, probe scrise și vizuale din acea perioadă este evident că lucrurile au stat altfel. Chiar dacă a fost haos, a fost un haos bine gestionat, pentru a apăra structurile aparatului securistic și, eventual, activul de partid și de stat.
Comitetul Politic Executiv al PCR decisese încă de la începutul confruntării cu manifestanții din Timișoara, să declanșeze „Planul de rezistență pe teritoriul ocupat vremelnic de inamic.” Ar fi un scenariu în doi timp care presupunea existența unor forțe străine, ostile pe teritoriul național. Primul timp al scenariului era cel funcțional până în 20 decembrie când armata s-a retras în unități la Timișoara: autoritățile își legitimau intervenția în forță pentru că trebuiau să neutralizeze forțe ostile străine, agenți secreți care provocau diversiuni în rândul populației. Era invocat, așadar, factorul extern, și justifica astfel caracterul ofensiv, deschis, al ostilităților: armata sau forțele de ordine (trupe ale Miliției sau Securității) în uniforme și formații de luptă atacau mulțimea, încercând s-o disperseze. Toate aceste mișcări de trupe s-au petrecut conform unui jurnal de front și există chiar situații clare ale deplasării și utilizării armamentului. A doua etapă a fost cea a diversiunii, dezinformării, manipulării și luptei conspirative. Agenții acestei etape nu mai operau la vedere, ci în mod conspirat, conform unor scenarii prestabilite. Autorii stării de generale de confuzie care a urmat par sau pot să fie membrii rețelei R (de Rezervă), unitate care, conform planurilor de luptă în caz de invazie, urma să poarte luptele în spatele liniei inamicului folosindu-se de acte de sabotaj, dezinformare și manipulare a mulțimii, eventual lichidând comandanții trupelor adverse. Este posibil ca principalul regizor să fi fost însuși Iulian Vlad, în calitatea sa de șef al Securității Statului. Însă el a negat mereu legătura cu această rețea formată din rezerviști. Aceștia aveau diverse pregătiri, în special cercetare-diversiune, și duceau o viață dublă: la vedere erau civili în slujbe insignifiante, dar dincolo de aparențe, erau specializați în tehnici de luptă urbană conform unor planuri care le permiteau acțiuni individuale de sabotaj și manipulare. Or, după 22 decembrie, românii au fost supuși unui adevărat atac diversionist care a avut dimensiuni multiple, de la diversiunile electronice (au fost peste patruzeci de operațiuni de luptă aeriană cu fantome electronice proiectate pe cerul României, s-au folosit bateriile de antiaeriană etc), la cea mediatică și informativă. Chiar și în momentele de foc fratricid s-au înregistrat focuri inițiale de instigare, trase de o terță parte care știa direcțiile de deplasare a trupelor, efectivele și armamentul. De niciunde, spun autorii studiului, nu rezultă că ar fi fost implicați teroriști sau agenți străini. Nicio înregistrare audio, video sau scriptică nu atestă prezența acestora printre diversioniști. Mai mult, caracterul concertat ale diversiunilor dovedește că nu putea fi vorba despre alte forțe decât cele interne și că toate diversiunile corespund unui plan de luptă coordonat sau îndelung repetat în diverse unități tactice și de antrenament. Este posibil ca Planul de rezistență, actualizat periodic la nivel regional, să fi presupus acțiuni de luptă purtate independent de celule formate din câțiva membri. Sunt indicii, spune Andrei Ursu, că această ipoteză se aplică evenimentelor care s-au petrecut după 22 decembrie: după cum rezultă din declarațiile martorilor, mulți dintre ei doctori, victimele fuseseră lovite cu gloanțe calibru 5,62 specific armamentului ușor (arme cu pat rabatabil) folosit în gherila urbană.
Autorii studiului nu vor să-l exonereze pe Ion Iliescu de răspunderea care-i revine pentru ce s-a petrecut după 22 decembrie însă susțin că, pentru ca Iliescu să fi acceptat și oficilizat măsuri „cu caracter militare `dintre care unele au avut un evident caracter diversionist`, trebuie să fi existat și cei care i-au propus, eventual `neoficial`, spre acceptare acele măsuri cu caracter militar.” De asemenea, mai spun autorii studiului, trebuie să existe și „executanții acelor măsuri: trăgătorii, cei care au montat simulatoarele, diversioniștii și teroriștii.” E posibil, cred ei, ca tăcerea care s-a așternut asupra acestora din urmă, atenția deplasată către oficialii care ar fi dat ordinele, stratagemă folosită parcă pentru a-i face uitați pe executanți, toate acestea să fi fost instrumentate de înșiși făptuitorii care au supraviețuit fără probleme Revoluției, s-au încadrat în alte instituții informativ-militare și și-au putut șterge urmele sau deturna anchetele făcute de procurorii militari în primele luni. Mulți dintre cei care aveau pe atunci 25-30 de ani pot fi și azi în ierarhia acestor servicii sau în structurile politice care le controlează. De altfel, pe parcursul anilor, nu de puține ori lupul a fost paznic la oi și foștii securiști au fost cei care au efectuat actele de cercetare și documentare pentru elucidarea evenimentelor din decembrie 1989. Mădălin Hodor crede că ar putea fi vorba despre mii de inși iar deconspirarea lor nu poate fi făcută pentru că CNSAS nu a preluat decât parțial dosarele Securității. Or, într-un stat totalitar, activitatea de poliție politică era diseminată la nivelul mai multor instituții de forță, Securitatea fiind una dintre ele, dar ei alăturându-i-se și alte structuri din Ministerul de Interne sau din Armată. Cercetarea Securității trebuie extinsă sunt de părere autorii studiului întrucât migrarea agenților securității la toate nivelurile structurilor de putere (inclusiv în media și politică) pare să fie vinovată de blocajul sau deturnarea cercetărilor evenimentelor din decembrie 1989.
Este motivul pentru care, printr-o petiție publică, constatând că cercetările Procuraturii par să exonereze Securitate de responsabilitatea de victimele din decembrie 1989 și înlocuiesc teoria complotului extern cu aceea a celui intern, ocultând „natura totalitară s statului român și rolul legal al Securității în a păstra intactă puterea politică comunistă,” Fundația Gheorghe Ursu solicită Secției Parchetelor Militare să declasifice și să permită accesul nerestricționat la arhivele fostei secții militare și juridice a Comitetului Central al PCR aflată la Ministerul Apărării, să facă o anchetă exhaustivă a tuturor cazurilor de crime împotriva umanității din timpul represiunii din 1989 și să aducă în fața instanței pe vinovați, să colaboreze cu Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în ceea ce privește Revoluția Română și să extindă cercetarea penală pentru a descoperi nu doar metodele și mijloacele diversiunii, ci și pe executanții direcți ai acesteia, respectiv teroriștii, efectuând, totodată și cercetări pentru identificarea lor concretă și demascarea implicării directe a Securității în crimele de la Revoluției. Stabilirea unui adevăr juridic privind faptele din acele zile, se mai spune în petiție, va clarifica și adevărul lor istoric. „Într-un stat de drept adevărul juridic nu poate fi împotriva adevărului istoric,” susțin inițiatorii petiției (care poate fi semnată aici).
