În momentul în care avioanele de vânătoare israeliene au lovit complexul gazeifer South Pars din apropierea localității iraniene Assalouyeh, nu au atins doar conducte și compresoare.
Au lovit singura infrastructură esențială pentru funcționarea Iranului – un zăcământ care asigură 75% din aprovizionarea internă cu gaze a Iranului și alimentează aproximativ 80% din producția de energie electrică a țării.
Producția la două rafinării cu o capacitate zilnică combinată de aproximativ 100 de milioane de metri cubi a fost oprită de atac. Ceea ce a provocat o creștere accelerată a prețurilor și a declanșat atacuri de represalii iraniene asupra infrastructurii energetice din statele arabe din Golf, inclusiv asupra terminalului de gaz natural lichefiat (GNL) Ras Laffan din Qatar.
O țintă care e de multă vreme în declin
South Pars se confrunta cu dificultăți dinainte ca prima bombă să cadă.
Situată în Golful Persic, la granița maritimă cu Qatarul – unde același zăcământ este cunoscut sub numele de North Dome și furnizează aproximativ 20% din producția mondială de GNL –, partea iraniană a câmpului a suferit cu anii de subinvestiții cronice.
Din 2018, de când Washingtonul s-a retras din acordul nuclear și a impus sancțiuni severe asupra Teheranului, companiile internaționale, inclusiv Total din Franța, au plecat, iar infrastructura învechită a câmpului a rămas în mare parte neînnoită.
Shahram Kholdi, profesor iranian de relații internaționale în Canada, spune că acest câmp a funcționat deja mai mult decât s-ar fi așteptat cineva.
„Republica Islamică a investit foarte puțin în sectorul petrolier și gazeifer de când Trump s-a retras din acordul nuclear”, a declarat el pentru Radio Farda al RFE/RL.
„Multe dintre aceste instalații aveau deja nevoie de renovare. Qatarul extrage o cantitate mult mai mare de gaz din zăcământul comun, deoarece infrastructura noastră a devenit învechită și s-a deteriorat.”
Chiar și pe timp de pace, iranienii s-au confruntat cu penurii repetate de gaz, deoarece regimul a redirecționat aprovizionarea către exporturile petrochimice, în timp ce centralele electrice funcționau cu păcură – un combustibil care a acoperit orașele iraniene cu smog.
Gândire strategică, cost uman
Oficialii israelieni afirmă că atacul ar fi fost coordonat cu Statele Unite și a avut ca scop slăbirea capacității Republicii Islamice de a-și susține armata. Însă analiștii avertizează că este imposibil ca pagubele să se limiteze la sfera militară.
Umud Shokri, analist în domeniul securității energetice și profesor la Universitatea George Mason, susține că alegerea zăcământului South Pars ca țintă are consecințe extrem de grave.
„Atacarea zăcământului South Pars reprezintă cel mai grav scenariu posibil, deoarece el e la baza aprovizionării cu gaze a Iranului, alimentând producția de energie electrică, încălzirea, industria și sectorul petrochimic”, spune el.
„Întreruperea aprovizionării nu afectează doar exporturile, ci și viața de zi cu zi. Ne putem aștepta la întreruperi de energie electrică, penurie și inflație aproape imediat, ceea ce înseamnă că iranienii obișnuiți vor absorbi șocul primii.”
De la lansarea operațiunii militare, Trump a declarat că „nu poate exista nicio înțelegere cu Iranul, cu excepția capitulării necondiționate”.
Și, deși susține schimbarea regimului ca fiind „cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla”, Trump a menționat, de asemenea, că aceasta s-ar putea să nu aibă loc imediat.
În ceea ce privește intenția politică din spatele atacurilor asupra infrastructurii situate în apropierea zonelor civile, Kholdi spune fără menajamente: „Cred că scopul, intenționat sau nu, este acela de a aduce populația într-un punct în care să ceară răsturnarea acestui regim. Nu văd nicio altă logică în asta”.
Însă ambii analiști sunt sceptici cu privire la valabilitatea acestei logici.
Shokri susține că atacurile „nu destabilizează în mod clar” establishment-ul clerical. „Îl slăbesc, da, dar îi oferă și o justificare pentru a înăspri controlul și a externaliza vina”, afirmă el.
A doua zi
Umud Shokri e, însă, sceptic că presiunea civilă se va traduce în schimbări politice în timpul conflictului.
„Nu, niciodată”, răspunde el la întrebarea dacă oamenii aflați sub bombardament activ ar ieși în stradă. Pericolul mai durabil, în opinia sa, este ceea ce se întâmplă după ce se termină războiul.
„Odată ce se ajunge la un armistițiu, republica islamică nu va putea restabili imediat [instalațiile de gaz de la] Assalouyeh”, avertizează Kholdi. „Țara se va confrunta cu penurii severe, chiar dacă republica islamică se prăbușește și dispare.”
Iranul, susține el, ar fi nevoit să importe gaze de la vecini precum Turkmenistanul pe durata oricărei perioade de tranziție, în timp ce reconstrucția – care necesită tehnologie avansată din Japonia sau Coreea de Sud și finanțare din partea Băncii Mondiale și a Fondului Monetar Internațional – ar putea dura ani de zile.
Este o provocare, notează el, pentru care mișcările de opoziție din Iran nu s-au pregătit. Ideile lor de tranziție au fost redactate înainte ca South Pars să devină o țintă.
„Cred că calculele tuturor includeau speranța că liderii Republicii Islamice vor da dovadă de un anumit grad de raționalitate și pur și simplu vor renunța și vor pleca”, a spus el. „Permiteți-mi să îi consider pe toți responsabili – inclusiv pe mine.”
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.