Reportaj | Lumea unei mame la 16 ani: „Lapte, plânsete, pamperși”. Ce (nu) face statul român pentru copiii cu copii

Sunt mii de mame minore și vulnerabile în România care au nevoie să fie incluse în programe naționale eficiente. Printre ele sunt și Letiția - o adolescentă care a născut acum câteva săptămâni, la nici 16 ani; verișoara ei, Andreea - mamă la 19 ani; și încă o tânără pe nume Andreea, mamă din 2018, pe când era în clasa a IX-a. Toate trei visează la o viață mai bună.

E prima zi de primăvară, ora amiezii. În camera unei case din Sectorul 1, București, trei fete stau aplecate deasupra unei mese pe care sunt împrăștiate cărți de joc. Pe fiecare carte sunt imagini cu personaje animate și desene care invită imaginația să le dea semnificații.

„Uitați-vă și alegeți una care credeți că vă reprezintă pe voi acum, în acest moment al vieții voastre”, este indicația pe care cele trei fete o primesc de la Marinela Rață Panaite, directoarea Asociației Dream Project - un ONG care organizează grupuri de sprijin pentru mame minore.

Andreea, o fată cu pomeții bine conturați și părul prins în coc, e cea mai rapidă, dar nu se mulțumește cu o singură carte, alege două. Pe una se vede un personaj care e într-o casă și privește spre altul care e afară, în ploaie. Pe cealaltă e ilustrat un portret de femeie cu ochii închiși.

„Câteodată am unde să stau, câteodată nu. Și sunt supărată mereu, oarecum”, își rezumă Andreea povestea oglindită în cărțile de joc. Dezvoltă: „Aici văd că cineva este adăpostit, aici nu. Pot să zic că în casă e concubinul meu și afară sunt eu”. Concubinul Andreei este tatăl fetiței ei de șase luni jumate. Locuiesc împreună într-o garsonieră plătită din ce muncește el. Nu se înțeleg prea bine.

Aseară s-au certat iar și ea a plecat de acasă la mătușa ei Dana, cu tot cu fetiță.

Fata de 19 ani ar vrea să muncească, să nu mai depindă de puținii bani câștigați de partenerul ei, dar deocamdată trebuie să stea aproape de copilă până la doi ani, când plănuiește să o înscrie la grădiniță. Ce știe despre creșterea unui copil e de la bunica ei, care a crescut-o de când era în fașă.

- Când îmi spunea bunica că e greu să crești un copil, nu înțelegeam. Mergea la cerșit, mergea după sticle. N-am crezut-o. Am primit-o și eu pe Maria de la Dumnezeu și am văzut, spune adolescenta de 19 ani.

- Ce crezi că ai tu diferit față de bunica ta?, întreabă Marinela.

- Gen ce a făcut ea și nu fac eu? Nu am ajuns să caut sticle sau să cerșesc. Ea era o femeie foarte bună, doar că nu am știut eu să mă comport cu ea. Acum îmi pare foarte rău, pentru că văd cu Maria ce înseamnă să te chinui cu un copil.

Directoarea ONG-ului o mai întreabă pe Andreea ce semnificație ar mai putea avea și cealaltă carte, în care femeia tristă cu care se identifică are un gândac pe cap. „În afară de păduchi?”, răspunde Andreea și o bufnește râsul. Toată camera se umple de haz de necaz.

„Reprezintă că am ceva pe cap mereu. Un stres. O chinuială, așa”. După o scurtă tăcere, Marinela o mai întreabă pe Andreea: „Ce ți-ar trebui ca să nu mai fii acolo, în ploaie?”

„O locuință. Atât pot să vă spun”. Marinela notează în agenda ei dedicată problemelor mamelor mici și vulnerabile.

Următoarea la rând să-și citească cartea este Letiția, verișoară cu Andreea. Între ele e o diferență de doi ani jumate, dar problemele lor nu sunt foarte diferite.

- Hai, Letiția!, o încurajează Marinela să spună de ce a ales cartea în culori vesele pe care se văd o femeie și trei păsări care se îndepărtează.

- Mă simt foarte liniștită în momentul acesta.

- Ce înseamnă liniștea asta?, o trage Marinela de limbă.

- Pe stradă eram foarte agitată, cum am ajuns aici, nu știu, mă simt așa, altfel. Liniștită, fără griji. Am cu cine să vorbesc, cred. Și îmi place și fără copil, răspunde tânăra slăbuță, cu gropițe și șuvițe brunete care i se joacă pe față.

Coordonatoarea întâlnirii vrea să știe mai multe despre această liniște și ce carte ar mai alege, să îi vorbească despre viața ei. „Nu știu dacă o găsesc. Nu știu dacă se găsește cartea aia”, spune Letiția.

Întrebată ce reprezintă păsările care zboară din spatele femeii de pe carte, fata răspunde fără să stea pe gânduri: „Sunt grijile din capul meu care zboară”, apoi pune degetul pe câte o pasăre și le dă nume: „Lapte, Plânsete, Pamperși. Și mai sunt vreo două griji”, spune cu voce scăzută.

Cartea Letiției

Leti, așa cum o alintă mama ei, s-a născut în 2007, în București. În aprilie face 16 ani. Este al doilea din cei șapte copii ai Danei, născută în București, în 1985. De o lună și jumătate, Leti a făcut-o pe Dana bunică la 38 de ani. Tatăl bebelușului e un tânăr de 18 ani cu care Letiția nu locuiește mereu. Nu se înțelege bine nici cu el, nici cu familia lui.

Când doarme în casa părintească din Ferentari, Letiția se înghesuie cu bebelușul ei într-o garsonieră fără apă caldă, alături de mama și cei șase frați. De curând au rămas și fără plită pe care să-și încălzească ceva. De luni până vineri, Dana aduce zilnic câte patru porții de mâncare caldă, de la o cantină socială din cartier. În weekend, se descurcă cum poate, dacă poate. Nu au nici frigider.

La fel ca mama lor, cei șapte copii n-au prins prea multe șanse până acum. Și tot la fel ca ea, merg la școală, iar riscurile de abandon sunt mai mari cu fiecare număr cu care le cresc pantofii. Băiatul de 14 ani e în clasa a III-a. Fata de 17 ani s-a lăsat, la fel ca Letiția.

Ceilalți, în afară de cel de un an jumate, sunt în clase corespunzătoare vârstei. Letiția s-ar întoarce și ea la școală, dar deocamdată e ocupată să îi dea biberon copilului. Mama lor a fost la școală până în clasa a V-a și regretă. O doare că a dat mai departe realitatea ei fetelor ei cele mai mari.

În cazul fetelor care au dat naștere mai devreme de 15 ani, „evident e nevoie și de verificarea situației mamelor la o vârstă la care raporturile sexuale cu acești copii trebuie să fie tratate de autorități ca abuzuri sexuale”, explică George Roman, director Programe Salvați Copiii, într-o discuție cu Europa Liberă .

În ciuda evidenței, justiția română este cunoscută pentru greutatea cu care rezolvă cazurile de viol cu minori. Printre publicațiile care s-au aplecat cel mai mult asupra fenomenului este ziarul Libertatea, care a arătat în mai multe rânduri cum justiția decide uneori că violul a fost act sexual consimțit, chiar dacă printre victime erau și copii de 10-11 ani.

În prezent, legea care pedepsește actul sexual cu un minor impune vârsta minimă pentru consimțământ la 14 ani. Există un proiect de lege care propune ridicare vârstei la 16 ani - proiectul este la Comisia Juridică din Camera Deputaților.

În legătură cu cele aproximativ 700 de fete mai mici de 15 ani care nasc în România anual, „e o cifră care persistă de prin 2008”, spune George Roman. În spatele acestor cifre persistă și cauzele care duc aici - două dintre cele mai evidente sunt sărăcia și problemele din educație.

„Trebuie să reținem că sunt 43% dintre copii în risc de sărăcie și excluziune socială. A crescut acest procent față de anii trecuți”, subliniază Roman.

Într-o analiză sociologică făcută de Salvați Copiii în zone rurale defavorizate se arată că 32% din mamele minore au fost născute tot de o minoră. Același studiu arată că 85% dintre mamele și gravidele minore nu mai merg la școală, majoritatea acestora abandonând sistemul de învățământ înainte de sarcină.

Sărăcia din mamă în fiică

Sărăcia și excluziunea socială sunt printre motivele pentru care Letiția a devenit mamă înainte să împlinească 16 ani. De arătat cu degetul „ar fi și anturajul”, consideră mama ei, care își reproșează că n-a făcut mai mult. Când s-au mutat în garsoniera din apropierea stației Vâltoarei, în Ferentari, Dana încă avea speranță. Rămăsese mamă singură, dar nici înainte nu se simțea altfel. Pe lângă asta, spune că soțul ei o înșela și îi mai cerea din puținii bani pe care-i făcea din selectat sticle și fier din gunoaie, ore de menaj sau bișniță.

„Mă duceam în Dragonu’ Roșu (zonă comercială din București, n.r.), dacă știți. Și îmi luam d-astea, ciorapi, chiloți, ce erau mai ieftine. Dădeam patru, cinci milioane vechi și scoteam și eu dublu. Mă duceam cu ele prin piață, pe străzi, prin parc. Și m-a (sic!) prins. Mi-au confiscat și marfa și mi-au dat și amendă. Am văzut că eu n-am noroc la d-astea”, povestește Dana, mamă singură pentru șapte copii și bunică la 38 de ani.

„Douăjcinci de milioane de lei vechi” este suma pe care ar trebui să o dea statului, ca pedeapsă că a făcut evaziune fiscală cu ciorapi.

Din cauza amenzii pe care nu a plătit-o, femeia a pierdut dreptul la indemnizație de creșterea a copilului pentru ultimul născut, care acum are un an și jumătate.

Nici fata ei Leti nu primește indemnizația pentru bebelușul de o lună jumate. Legea prevede un criteriu pe care nu îl îndeplinește: să fi lucrat sau să fi studiat într-unul din ultimii doi ani anteriori sarcinii. Leti a fost exmatriculată pentru absențe într-a șasea, când deseori era lăsată să aibă grijă de restul fraților, cât făcea mama lor rost de mâncare și bani. De când este și ea mamă, locul Letiției de îngrijitoare de copii i l-a luat sora ei de 12 ani.

Cum se descurcă? Letiția mai găsește ce-i trebuie pentru copil prin vecini și pe la verișoara ei Andreea. De când a născut, a găsit sprijin și la Asociația Dream Project.

Menirea asociației este să le sprijine moral și să le îndrume spre un viitor pe picioarele lor pe mamele minore și foarte tinere. Însă pașii de făcut până când ele vor deveni independente nu sunt ușori și sunt foarte mici. Până când vor fi ajuns departe, Marinela Rață Panaite reușește să le mai satisfacă și nevoi urgente, de bază - le mai cumpără lapte praf și scutece. Când resursele asociației ajung doar pentru cheltuielile de funcționare, Marinela continuă să se concentreze pe ajutorul pe termen lung oferit mamelor minore: exerciții de dezvoltare personală, consiliere în grup sau terapie individuală.

Când privilegiul este un rău mai mic

Pe lângă Andreea și Letiția, în jocul cărților care vorbesc despre viață mai este o fată cu părul roz, tot Andreea. Ea are 20 de ani și este una dintre primele beneficiare ale Asociației Dream Project. A început să vină la grupurile de sprijin în urmă cu patru ani, când era însărcinată cu băiețelul ei care o însoțește de Mărțișor la întâlnirea din sediul asociației.

Astăzi, fata cu părul roz și ochii albaștri, calzi, nu se joacă cu cărțile din rolul de beneficiară directă, ci ca parteneră a Marinelei, directoarea Asociației. „Andreea se reactivează când se reunește grupul. Vrea mai mult de la viață, vrea să facă facultate, nu vrea să lase momentul ăsta în care a rămas însărcinată să o afecteze atât de tare”, povestește directoarea ONG-ului.

Încrederea tinerei de 20 de ani vine și dintr-un fel de noroc. Spre deosebire de Letiția și verișoara ei, are o situație materială puțin mai bună.

Mama ei e plecată în străinătate și îi mai trimite bani. De gura lumii însă n-a fost ferită. Și acesta e un motiv pentru care vine de patru ani la Asociația Dream Project - i-a făcut bine să fie ascultată cu tot ce are de spus și de plâns, printre alte fete care se deschideau. Asta i-a dat putere să își revină din ceea ce spune că semăna cu o depresie.

Andreea cu părul roz este azi elevă în clasa a X-a la frecvență redusă, după ce a abandonat la 16 ani, când a rămas însărcinată.

Cartea pe care ea o alege în prima parte a jocului este un urs mare, alb, cu brațele încărcate de personaje mici, colorate. „Așa mă simt, că vreau să iau pe toată lumea în brațe. Să ofer, asta îmi face mie bine”, rezumă tânăra de 20 de ani cum se vede în prezent.

Un pact foarte vizibil

În România sunt și alte organizații neguvernamentale, mai mari decât Dream Project, care se implică în documentarea și rezolvarea problemelor mamelor minore. Însă numărul celor de care se pot ocupa ONG-urile și câțiva oameni din instituțiile statului e depășit de mii de ori de realitatea din țară. Pe lângă lipsa resurselor, ONG-urile sunt trase în jos de lipsa coordonării dintre instituțiile statului.

Într-un răspuns oferit pentru Europa Liberă, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA) susține că doar 60% dintre mamele sub 18 ani s-au aflat în evidențele Direcțiilor de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) sau ale serviciilor publice de asistență socială în 2021. Dintre acestea, doar 826 de gravide sau mame minore au beneficiat de serviciile centrelor maternale din subordinea DGASPC-urilor.

Recent, Ministerul Familiei și-a anunțat participarea într-un proiect menit să reducă abandonul școlar, dar și fenomenul mamelor minore - în filmulețul de promovare a Pactului pentru Tineri apare o adolescentă cu codițe împletite care intră într-o sală de clasă împreună cu un bebeluș, în timp ce o voce începe să nareze despre copiii cu copii care abandonează școala.

Un filmuleț emoționant, despre o urgență socială dezbătută oficial din 2004 și care vede soluții doar pe hârtie de atunci, așa cum notează mai multe voci din societatea civilă.

Acest pact aduce la aceeași masă câteva ministere, ONG-uri, dar și compania OMV Petrom.

Nu e clar din răspunsul ministerului în ce va consta cu exactitate sprijinul pe care mamele minore și adolescentele vulnerabile îl vor primi în urma proiectului.

În ceea ce privește societatea civilă despre care Ministerul Familiei a scris că a inițiat proiectul, aceasta este reprezentată de Confederația Națională pentru Antreprenoriat Feminin, „cu sponsorizarea OMV Petrom, susținerea UNICEF și a altor parteneri ONG”.

Cristina Chiriac, președintele CONAF, a declarat pentru Europa Liberă că activitățile acestui proiect pentru tineri înseamnă, zilele acestea, adunarea de date din fiecare județ și discuții de câte 2-3 ore cu actorii implicați, de la profesori, părinți, președinți de consilii județene și primari.

În mod normal, toți acești actori ar fi trebuit să colaboreze demult pentru cazurile de vulnerabilitate extremă la minori din fiecare comunitate.

Într-o altă parte a societății civile, acest pact este văzut cu scepticism. Jurnalista Diana Oncioiu, care investighează de mai mult timp fenomenul mamelor minore din România, a scris pe Facebook:

„Când un subiect precum mamele minore devine o chermeză cu politicieni, jurnaliști, foști jurnaliști, antreprenori. Ce de impostură și ce exercițiu de imagine care se vede de la o poștă. Am căutat și eu să văd ce este Pactul pentru Tineri. [...] Asta aveam nevoie. Alte studii. E de râsul râsului.”

Sceptică este și Marinela, directoarea Asociației Dream Project.

„Eu am senzația că începe să devină un subiect călărit politic. Nu îmi dau seama ce este mai enervant, să nu faci nimic sau să faci asta. Deja nu mai vorbesc de frustrare, mă apucă furia. Lucrurile sunt foarte simple, dacă ar fi să ne uităm la tema asta - să ne uităm la sărăcie. OK, știu că sărăcia nu e simplă - dar dacă tu nu te uiți la problemele de fond care sunt în țara asta…”, explică Marinela.

Problema mamelor minore are nevoie de soluții, iar soluțiile au fost demult sugerate atât de organizații din țară, cât și din Europa.

Un proiect refuzat

Anul trecut, în Guvern a ajuns un proiect menit să introducă un Registru Național pentru a monitoriza și interveni eficient în cazul oricărei fete care rămâne însărcinată sau dă naștere. Printre oamenii care au pus umărul la crearea acestui proiect este Marinela Rață Panaite, prin Asociația Dream Project. Una din problemele pe care spera să le rezolve registrul este lipsa de informații legate de fenomenul copiilor cu copii.

Informațiile sunt esențiale în demararea unor intervenții care să țintească mai multe dimensiuni ale problemei. De exemplu: când școala află de o minoră însărcinată, contactează DGASPC, inspectoratul școlar, începe demersuri pentru consilierea ei, vorbește cu părinții sau cu reprezentatul legal.

De acolo, se mai pot implica Poliția – dacă e vorba de un abuz, medicul de familie, un asistent social care să urmărească pe termen lung ce se se întâmplă cu fata. În timp, informațiile adunate de toți specialiștii – printre care pot fi și ONG-uri - formează o bază de date care să folosească și ca reper pentru planuri mai bune de intervenție.

Din 2017, de când a început să se împartă între viața ei și viețile mamelor minore din București, Marinela Rață Panaite e într-o goană continuă după date. O supără mai ales lipsa celor care fac referire la legătura dintre abandonul școlar și sarcina la minore. Pe lângă acest gol de date concrete, Asociația Dream Project s-a lovit și de lipsa unui număr exact de mame minore.

„Dacă te uiți la nașterile din maternități, e un număr. Dacă te uiți la ce raportează Ministerul Familiei, e altul. Nu știm câte dintre ele nu au venituri. Nu cunoaștem foarte multe date despre ele. Nu știm câte dintre ele merg sau nu merg la medic în timpul sarcinii”, spune Marinela.

De anul trecut, directoarea ONG-ului Dream Project a început să lucreze cu câteva parlamentare din USR pentru registrul prin care să adune datele necesare muncii pentru mamele minore.

Propunerea a primit roșu de la Guvern. Punctul de vedere vorbește despre suprapunerea proiectului cu ceva la care statul lucrează deja - Sistemul Informatic Național pentru Adopție (SINA), un instrument public prin care se țintește aflarea de date despre copiii vulnerabili.

Jurnalista Diana Oncioiu a scris pe larg despre motivele pentru care respingerea propunerii de-a avea un registru al mamelor minore nu poate fi justificată cu monitorizarea întregii populații de minori vulnerabili.

Unele din motivele subliniate de jurnalistă coincid cu spusele Marinelei: lipsa datelor și a comunicării din instituțiile publice: „În practică, lanțul instituțional care ar trebui să determine observarea și combaterea fenomenului mamelor minore – printr-o colaborare eficientă între spitale, structuri de asistență socială și școli – este ca și inexistent”, a scris Diana Oncioiu.

Pe lângă SINA, Guvernul pregătește și Observatorul Național al Copilului - ambele proiecte sunt posibile datorită unui act normativ: proiectul legii prevenirii separării copilului de familie. Legea este un jalon în PNRR.

Proiectul legislativ, care a trecut de Senat pe 7 martie, facilitează și înființarea, construirea sau renovarea a 150 de centre de zi în toată țara. 50 de milioane de euro din PNRR vor merge în proiecte care au termen de implementare sfârșitul acestui an. Deocamdată, nu s-a terminat nici perioada depunerilor de proiecte - termenul limită anunțat inițial pe 9 februarie a fost mutat pe 10 aprilie 2023.

În declarațiile ministerului, cele 150 de centre ar putea să schimbe viața multor copii din comunități vulnerabile. Însă oamenii care lucrează pe teren rămân sceptici. Colaborarea interinstituțională și colectarea de date, promise în ultima vreme de Guvern, sunt dorințe vechi, ale multor specialiști din domeniul social, ignorate de același Guvern.

„Ce nu fac bine?”

„Copilul trebuie să devină o prioritate pentru orice alocare bugetară, pentru orice politici și măsuri luate de Parlament, de Guvern sau de autoritățile locale - deci ar trebui să existe un consens”, a explicat pentru Europa Liberă directorul de programe Salvați Copiii.

George Roman subliniază că una dintre marile probleme cu care se confruntă mamele minore este lipsa accesului la sănătate, în special în zona rurală sau în urbanul mic - „unde adolescentele, tinerele nu au acces la educație medicală, nici la servicii medicale de bază.”

„Din experiența noastră observăm că sunt foarte puține parteneriate și oricum ceea ce se realizează urmărește mai degrabă respectarea unor obligații legale, dar nu schimbarea situației sau sprijinul real oferit în mod continuu mamelor. Nu doar despre cele minore vorbesc, ci despre toate femeile care dau naștere”.

La pachet cu lipsa accesului la servicii medicale, majoritatea mamelor vulnerabile ale României nu au vorbit vreodată cu un specialist în sănătate mintală. „Cabinetele psihologice - ce să mai spunem? Că ele nu există în mediul rural. Poate le găsim în urban, dar acestea costă. Și oamenii din zonele acestea nu-și permit să dea, pentru o consultație, probabil un sfert din câștigul lor lunar”, explică directorul de programe Salvați Copiii.

Lista problemelor cu care se confruntă mii de mame vulnerabile și copiii lor continuă să se încarce an de an. România este pe primul loc în Europa în ceea ce privește acest fenomen.

Fără strategii naționale, dedicate să vindece fiecare dimensiune a fenomenului copiilor cu copii, dar și ale tinerilor din mediile vulnerabile, eforturile unor oameni dedicați celor mai mici și invizibili par sisifice.

„Ce nu fac bine? Ce aș fi putut și ce aș putea face mai bine în condițiile în care toată lumea trebuie să și trăiască și nimeni nu lucrează full-time în organizația asta? Până acum, nu s-a putut altfel. Nu ne spuneți să depunem proiecte, că am făcut asta și vă spun că nu funcționează. Nu pe termen lung”, - sunt câteva din rândurile pe care le-a scris în ianuarie, pe Facebook, Mari - așa cum îi spun beneficiarele Dream Project directoarei asociației.

A mai scris și asta: „E o muncă pe care nu cred că o mai pot face”. E copleșită de fiecare telefon și întâlnire cu o mamă care n-are ce să le dea copiilor să mănânce. Sau când o sună cineva seara să-i spună că nu are medic aproape și copilul plânge de durere. Sau când află că cineva a rămas pe drumuri, Marinela se simte „neputincioasă și furioasă pe un sistem defect și un stat eșuat”.

Marinela a scris ca într-un jurnal. Era frustrată, obosită și depășită de numărul de cazuri pe care nu le poate rezolva. „Mă simțeam și eu mai bine că am scos lucrurile astea în lume”, a povestit pentru Europa Liberă.

După ce rândurile ei au apărut prin feed-urile altora din ONG-uri, au început mesajele și telefoanele. Cineva i-a scris hai să ne vedem să facem lucruri împreună, că și eu trec prin ce treci tu. Alții i-au spus nu pot vorbi public despre cum resimt ei neputința și că a vorbit și în numele lor. Solidaritatea i-a dat putere și speranță.

„La fată nu poți să-i dai soartă”

În a doua parte a exercițiului de imaginație în care aleg cărți de joc la întrebări existențiale, Marinela le provoacă pe Letiția, pe verișoara ei Andreea și pe Andreea cu părul roz să mai caute o carte:

- Hai să mai alegem câte una care să semnifice cum ați vrea să arate viața voastră, la modul ideal, spune Marinela. Andreea cu părul roz, mama băiatului de 4 ani care îi adoarme în brațe, e ultima care decide ce carte s-o ajute, dar e prima care ia cuvântul.

- Aș vrea ca viața să se construiască mișto, cărămidă cu cărămidă și aș vrea ca fiecare persoană din prezent să aibă o contribuție, vorbește despre cartea în care se vede un zid de cărămidă spart de rădăcini puternice.

Cealaltă Andreea, mamă de șase luni jumate, spune așa despre o carte în care sunt o femeie și un copil, pe un balansoar de terasă:

- Aici îmi imaginez că sunt eu cu Maria, ca de fiecare dată. Pentru că noi suntem mereu cam singure, chiar dacă suntem cu tatăl ei, e ca și cum am fi singure. Îmi pare că eu stau în fața unei case, pe un scaun. Mi-aș dori să fim doar noi două, să fiu liniștită cu Maria la casa mea. Eu să închid, eu să deschid.

- Simți că asta e lucrul de care ai cel mai mult nevoie, de un loc al tău?, o întreabă Marinela.

„Da. Și să nu mai stau în ploaie. Și nici în casa nimănui. Pentru că acum nu știu dacă știți, dacă ați fost vreodată în situația mea - nu cred, dacă ați avut părinții care să vă susțină, care să facă lucruri. Câteva zile te primesc, după te gonesc, că nu te mai primesc sau sunt certuri. Și nu mai ai unde să mergi. Și o să stai prin ploi”.

În afară de părinții care n-o primesc, Andreea o mai are pe Dana, mama Letiției. Cumva, când nu are unde să doarmă, găsește loc în garsoniera confort 3 din Ferentari în care locuiesc o femeie și șapte copii.

- Letiția? Îi dă Marinela cuvântul celei mai tinere dintre beneficiarele grupului de sprijin de astăzi.

- M-ați întrebat ce vreau de la viața mea. Să fie copilul meu bine, răspunde fata.

- Ce înseamnă asta?

- Să meargă la școală, să nu fie cum am ajuns eu.

- Cum ai ajuns tu? În ce sens?

- În sensul că nu am mers la școală, nu mi-am continuat școala; și să nu facă copii devreme.

Marinela notează și le invită să treacă la ultima parte din joc. „Ce trebuie sau ce pot să fac în acest moment al vieții mele, ca să ajung la ce îmi doresc?” este ultima temă de discuție.

- Trebuie să fiu mai calmă cu copilul. Și să îi dau educație bună. Să nu îl cert, să nu țip la el. Dacă țip la el, face mai rău. Că nici nu știe el că tu îl cerți, spune Letiția.

- Dar cum poți să fii mai calmă?

- Mă gândesc că este o mână de om și că n-are nicio vină că a venit pe lume. Tot din cauza mea a venit.

- Altceva poți să mai faci ca să îi fie bine și ție să îți fie bine?

- Să mă angajez. Când fac 16 ani să mă angajez. În aprilie fac 16, anunță Letiția.

O problemă de înțelegere a problemei

În răspunsurile oferite de Ministerul Familiei și ANPDCA la întrebări legate despre politici publice care să țintească exclusiv problema mamelor minore la nivel național, Europa Liberă a primit informații despre proiecte și strategii care promit să se aplece spre toți copiii vulnerabili.

Nu reiese, din aceste răspunsuri, care sunt planurile la nivel național în ceea ce privește doar fenomenul copiilor cu copii. Asta în ciuda unor discuții vechi de 20 de ani și a conștientizării publice a urgenței. De exemplu, în Strategia Națională pentru Protecția Drepturilor copilului 2014-2020 se recunoștea nevoia de-a crea măsuri speciale pentru mamele adolescente.

Nouă ani mai târziu de la debutul Strategiei 2014-2020, problemele mamelor minore s-au înmulțit, odată cu numărul lor.

„Comparativ cu situația din anul 2015, în 2019 numărul de nou-născuți ai unor mame cu vârsta sub 15 ani a crescut cu 8%, în timp ce populația de fete din grupa 10-14 ani a scăzut cu 0.6%, deci problema s-a accentuat. Din perspectivă socială, situația este și mai dramatică, având implicații profunde asupra șanselor de dezvoltare normală a copilului. Mamele adolescente au șanse minime de a avea un loc de muncă sau de a-și atinge potențialul maxim de dezvoltare”, se arată în textul Strategiei pentru Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului 2022-2027.

Dintre seria proiectelor care fac referire - dar nu propun soluții concrete pentru rezolvarea fenomenului copiilor cu copii - în februarie a fost făcut public, cu întârziere, un document care ar fi trebuit să vină și în sprijinul mamelor minore: Planul Național de Acțiune pentru Implementarea Garanției pentru Copii.

Este aplicarea unei recomandări din iunie 2021 a Consiliului Europei, pentru ca statele membre să prevină și să combată excluziunea socială prin „garantarea accesului copiilor aflați în dificultate la un set de servicii esențiale”.

În recomandarea Consiliului, printre „copiii aflați în situații familiale precare” se regăsesc și mamele minore și copiii lor. Cu toate acestea, în textul Garanției statului român, nu există niciun rând care să facă referire la acestea. Întrebat de ce nu se regăsește sintagma „mame minore” în textul Garanției, Ministerul Familiei a menționat pentru Europa Liberă că sintagma ar exista, de fapt. Nu a menționat și la ce propuneri concrete face referire aceasta.

Letiția nu e o sintagmă. Este o fată din Ferentari care va împlini vârsta majoratului când copilul ei va avea doi ani. La fel ca verișoara ei de 19 ani și ca Andreea de 20, e una din mamele care au cea mai mare nevoie de fructificarea planurilor și strategiilor care promit rezolvarea problemelor mamelor minore și vulnerabile.

Letiția și verișoara ei Andreea sunt din Ferentari, una din cele mai vulnerabile zone din urbanul mic. Adolescentele care au primit sărăcia din mamă în fiică nu gustă din privilegiul de-a locui în capitala țării.

În mediul rural sunt sute de comune în care nu există cabinete de medicină de familie sau asistenți sociali, iar ONG-urile ajung acolo cu greu, să cârpească ce pot. Însă nu pot face prea multe, dacă pârghiile promise de Guvern nu se fructifică.

Până când o să vadă soluții, Marinela Rață Panaite continuă activitatea de-a sprijini mamele minore și vulnerabile în cadrul grupurilor de sprijin din casa cu pereți exteriori verzi și roz. Nu-i este ușor, dar nu își pierde speranța, cum nu-și pierde nici scepticismul. Într-una din discuțiile purtate cu Europa Liberă, Marinela a întrebat:

„Tu îți dai seama că noi de 30 de ani încă analizăm problema mamelor minore?”