Manifestul european al lui Emmanuel Macron (textul în română de pe site-ul președinției franceze e aici) s-a dovedit imediat a fi ceea ce în chimie se numește un turnesol, reactivul colorant pentru determinarea caracterului unei substanțe. Mesajul lui Macron a produs reacții profund diferite în funcție de atașamentul european al receptorilor.
În primul rând, manifestul pune în lumină, în funcție de receptare, diferențele profunde, faliile tectonice chiar, în perceperea Europei. Marea extindere, așa numitul Big Bang din 2004, care a adus deodată în UE zece țări (opt foste comuniste, împreună cu Cipru și Malta), urmate de România și Bulgaria în 2007 și Croația în 2013, toate acestea, ca rezultat al optimismului de dinaintea crizei economice, au strâns sub aceeași cupolă țări cu mentalități politice care se dovedesc acum greu conciliabile.
De la titlu deja: "Pentru o Renaştere europeană", în condițiile în care tot mai multe voci pe continent cer o revenire la valorile naționale și o reducere a rolului Europei.
Chiar așa sună comentariile prin România, până și din partea unor intelectuali pro-occidentali:
- “Macron propune înlocuirea naționalismului local cu naționalismul european!”
Multe neînțelegeri aici, pornind chiar de la ceea ce înseamnă Europa pentru Franța și pentru țările fondatoare ale CECA, Comunitatea Europeană [a Cărbunelui și Oțelului], devenită apoi Comunitatea Europeană (din care Piața Comună era doar un element) și apoi Uniunea Europeană de astăzi.
Principala neînțelegere poate fi formulată foarte simplu: pentru țările fondatoare (Franța, Germania, Italia și cele din Benelux: Belgia, Olanda, Luxembourg), Europa a fost întotdeauna un proiect federal. De la început. Proiect afișat, spus răspicat. Cei șase fondatori, dar și țări venite ulterior, precum Spania și Portugalia, au văzut explicit în Europa asta: o viitoare federație, cu o identitate comună, europeană, occidentală desigur, însă distinctă de cea americană sau canadiană. De aceea generalul De Gaulle s-a opus cât a putut aderării Marii Britanii la UE: pentru că simțea că englezii nu vor participa niciodată la proiect de integrare.
De la cuplul De Gaulle-Adenauer, trecând prin Mitterrand-Kohl și până la Macron-Merkel, Franța și Germania au fost pivotul Europei, ideea fiind să nu se mai ajungă niciodată la un conflict între cele două mari țări ale continentului. Europa s-a construit chiar pe punerea în comun, de către Franța și Germania, a producției celor mai mari bunuri ale epocii postbelice: cărbunele și oțelul (CECA), depășindu-se astfel egoismul național.
Proiectul federal a fost acolo în permanență, însă lucrul a fost considerat secundar de către scandinavi și est-europeni în momentul în care au aderat la rândul lor. Aceștia, nelepădând egoismul național, au avut tendința de a considera Europa doar o „Piață Comună”. Ba chiar, în cazul esticilor, un fel de bancomat. Cât de gravă e neînțelegerea s-a văzut în momentul crizei refugiaților, când a apărut criza de solidaritate. E ca și cum țările vechi ale Uniunii și membrii noi est-europeni ar vorbi limbi diferite. Vesticii se așteptau la solidaritate în virtutea proiectului de integrare europeană pe care, cum apare din ce în ce mai limpede, esticii nu l-au înțeles niciodată.
Unii opun manifestului integrator al lui Macron “viziunea federalistă a lui Verhofstadt”. Asta înseamnă că ei nu au citit Manifestul pentru Statele Unite ale Europei scris de șeful liberalilor europeni Guy Verhofstadt împreună cu Daniel Cohn-Bendit (politicianul ecologist, liderul revoltei studenţeşti franceze din mai '68).
Propunând „o Europă post-națională”, Verhofstadt și Cohn-Bendit afirmă acolo fără ocolișuri că de vină pentru marasmul actual este egoismul statelor-națiune, care au crezut ca pot avea o monedă unică fără sa treacă printr-o mai mare integrare politică.
Cohn-Bendit si Guy Verhofstadt mai spun că va trebui introdusă o cetățenie europeană și lepădat naționalismul fragmentar de astăzi. Așa încât, viziunea europeană a lui Verhofstadt merge și mai departe decât cea a lui Macron, dar asta este o altă dovadă că esticii nu înțeleg pur și simplu proiectul european.
Putem însă foarte bine să imaginăm o soluție, propusă de multă vreme, o Europă cu două viteze, compusă dintr-un nucleu dur, integrator, occidental, și celelalte țări de pe margine. La urma urmei, și UE s-a format inițial pe baza unui nucleu dur, integraționist, format în interiorul Consiliului Europei (organizație încă existentă și din care fac parte azi și Rusia și Turcia).
Acolo, in interiorul Consiliului Europei, a fost creată în 1951 acea CECA, premergătoarea Comunității Europene (azi: Uniunea Europeană).
Șase țări din Consiliul Europei (Franța, Germania, Italia și cele 3 Benelux) au format acolo, în 1951, un nucleu dur și au mers mai departe cu integrarea, ele rămânând, desigur, până azi și în Consiliul Europei. Nimic în tratatele europene nu se opune unei evoluții similare acum în cadrul UE.
E ceea ce doresc cele șase țări fondatoare, precum și Spania sau Portugalia: să meargă mai departe, formând un nou nucleu de integrare și lăsându-i în urmă pe esticii văicăitori.
În aceste condiții, chiar și Turcia va putea fi primită în UE, în afara nucleului integraționist, așa cum este membră și în Consiliul Europei.
Europa cu mai multe viteze există deja și locul fiecărei țări membre va fi definit de onestitatea cu care fiecare capitală va accepta acest lucru, îl va explica populației și va căuta să își definească rolul fără a căuta să inventeze acuzații vizavi de acele țări membre (membrii vechi, țările fondatoare ale UE) care doresc o integrare și mai mare, ceea ce tratatele europene permit oricum, dincolo de discursul populist, de folosință domestică.
