Merkel preia controlul în Turingia
Responsabilitatea e mai importantă decât puterea, o spune azi într-un foarte serios comentariu Frankfurter Allgemeine Zeitung: în Germania, abia ales prin voturile extremei drepte din Alternative für Deutschland (AfD), învingătorul în alegerile din Turingia, liberalul (FDP) Thomas Kemmerich (despre care scrisesem și ieri), a demisionat, după doar o zi la conducerea landului, într-atât alianța lui cu extremiștii indignase în întreaga Germanie, el fiind criticat direct chiar de către Angela Merkel, care a spus că ce a făcut el este « de neiertat ».
Manifestații spontane au avut loc în mai multe orașe în care locuitorii au ieșit în stradă, indignați de alianța politică cu AfD și făcând o paralelă cu anii 1930, când partidul nazist al lui Adolf Hitler a reușit să ajungă la putere printr-o alianță cu partide tradiționale.
În 1930, tocmai în Turingia au intrat naziștii pentru prima oară într-un guvern regional. Trei ani mai târziu, pe 30 ianuarie 1933, Hitler devenea cancelar.
Pe rețelele sociale circulă fotografia strângerii de mână între Thomas Kemmerich și șeful AfD din regiune, extrem de radicalul Björn Höcke, pusă alături de strângerea de mână dintre Hitler și bătrânul președinte al Reichului german Paul von Hindenburg, în momentul în care acesta l-a numit cancelar.
La München, Süddeutsche Zeitung scrie că partidul lui Merkel, CDU, caută acum alternative pentru a evita noi alegeri.
Alegeri în Irlanda: cu ochii pe reunificarea insulei
În Irlanda se pregătesc, de asemenea, alegerile legislative de sâmbătă 8 februarie, decisive pentru premierul (Taoiseach) Leo Vardkar, care și-a jucat poziția politică pe atitudinea sa în ciclonul Brexitului. Varadkar, șeful partidului centrist Fine Gael (FG), se confruntă cu partidul naționalist de stânga Sinn Féin, al liderului istoric Gerry Adams, care dorește reunificarea insulei, și pe care sondajele îl arată a fi în poziție de forță. Site-ul Politico oferă un tablou al situației în ajun de alegeri.
The Irish Independent se oprește asupra situației paradoxale în care se află un alt partid istoric important, republicanul Fianna Fáil, care tocmai a descoperit că responsabilul său cu justiția, Jim O'Callaghan, care critică întruna Sinn Féin și spune că nu este un partener fiabil într-o viitoare coaliție, a fost consilier al liderului Sinn Féin, Gerry Adams, care a condus Sinn Féin din 1983 până în 2018.
Urmările Brexitului și posibila viitoare reunificare a insulei sunt principalele teme de campanie, împreună cu efectele economice ale acordului între Marea Britanie și UE în legătură cu frontiera din Irlanda de nord. E limpede că dacă Sinn Féin ajunge la putere, atitudinea Irlandei față de Marea Britanie în negocierile Londrei cu UE va fi mult mai intransigentă decât în prezent.
Tocmai în legătură cu asta, publicația franceză Le Courrier International, care în fiecare săptămână oferă un sumar al presei internaționale, preia (doar în ediția pe hârtie) un fragment dintr-un discurs anti-Brexit al marelui autor de romane de spionaj John Le Carré, romane ale războiului rece, despre spionii KGB-ului sau, ca în The Little Drummer Girl, ai Mossadului (vezi cronica unei cărți despre Mossad mai jos):
-- “Dacă Johnson și Brexiterii și-ar duce ideile până la capăt, ziua de 31 ianuarie ar trebui să devină Sfântul-Brexit. Clopotele ar trebui să bată în toată țara, iar peste tot britanicii, bărbați și femei, și-ar întrerupe activitățile, și, scoțându-și pălăriile, și-ar aminti de Dunkerque și Trafalgar și ar deplânge dispariția marelui imperiu britanic. Noi, britanicii, suntem astăzi cu toții naționaliști, sau cel puțin asta caută Johnson să ne facă să credem. Or, pentru a fi naționalist e nevoie de dușmani. Asta a fost cea mai mare înșelătorie care le-a reușit Brexiterilor : să facă din Europa un dușman. -- “Să ne luăm destinul înapoi!”, strigau ei, ascunzând urmările: “... și să-l punem în mâinile lui Donald Trump, împreună cu politica noastră externă, economia, serviciile de sănătate și, dacă doresc, le mai dăm și BBC-ul”. Va trebui ca într-o zi cineva să-mi explice cum de e posibil ca în vremurile acestea în care știința nu a fost niciodată mai cuminte, adevărul mai evident și cunoașterea mai accesibilă, populiștii și mincinoșii pot avea un asemenea succes.” (John Le Carré)
În Ucraina nimeni nu caută o soluție: Le Monde Diplo
Publicația lunară franceză Le Monde Diplomatique are în numărul său pe luna februarie un studiu cu titlul: Cine vrea pacea în Ucraina? al lui Igor Delanoë, directorul observatorului franco-rus de la Moscova, ideea principală fiind că situația actuală, un statu quo înghețat, avantajează atât Kievul cât și Moscova. Sigur, estimează autorul, relațiile s-au mai îmbunătățit după alegerea, în primăvara anului trecut, a lui Volodimir Zelenski, care nu ezită să se exprime în rusă la televiziune și care evită să vorbească despre “agresiunea rusească” în chestiunea Donbasului. Faptul e însă că niciuna din părți nu pare să fie interesată de o autentică rezolvarea definitivă a situației, iar în cazul Rusiei obiectivul e clar: din 2014 încoace, Moscova n-a căutat altceva decât să împiedice Ucraina să adere la NATO.
Face oare Lara Fabian parte din cultură?
Presa belgiană scrie, la paginile de cultură, despre cântăreața belgiană Lara Fabian, care și-a anulat luni concertul de la București, cu două ore înainte de eveniment, iar la Bruxelles tabloidul La Dernière Heure scrie că ea ar fi afirmat că nu vrea să mai mintă pentru fanii ei și că în realitate o exploatează organizatorii concertului, care nu au plătit-o. Dar nu este prima oară că se întâmplă asta: pe 31 ianuarie Lara Fabian își anulase deja în ultimul moment concertul de la Atena.
Mossadul: nici măcar Dumnezeu n-a văzut nimic
În sfârșit, în Franța, săptămânalul politico-satiric francez Le Canard enchaîné are în numărul său de săptămâna aceasta (doar în ediția pe hârtie) o cronică savuroasă a cărții Ridică-te și ucide primul, a israelianului Ronen Bergman, avocat și jurnalist, tradusă în franceză la editura Grasset. Cartea (titlul este luat din Talmud) va fi o desfătare pentru toți cei care au fascinația Mossadului, serviciile secrete israeliene, pentru că oferă un istoric al tehnicilor de asasinat individual al unor ținte alese, fără a lăsa urme, pe care serviciile secrete ale statului Israel le practică încă de la vânătoarea de naziști, în toate colțurile planetei, după al Doilea Război Mondial.
Autorul a studiat sute de documente inedite și a intervievat mii de participanți la operațiuni ale Mossadului, printre care multe asasinate în străinătate. Rezultatul este o lungă galerie de cazuri care nu fac decât să întărească legendele despre eficacitatea Mossadului, despre care scrisesem la un moment dat: un șef al Hamasului care decedează subit de un stop cardiac în Dubai; un profesor iranian, savant nuclear, care moare în explozia automobilului său Peugeot 206; numărul doi al regimului sirian lichidat pe o plajă de doi sniperi; un imam din Hezbollah care, după o predică, e pulverizat de o dronă...
Le Canard îl citează pe autor, care spune: “De la al Doilea Război Mondial încoace, Israelul a asasinat mai mulți oameni decât orice altă națiune occidentală”, iar cartea recenzează, în aproape o mie de pagini, 2.800 de execuții (“o estimare prudentă”). În comparație cu asta, în timpul celor două mandate ale sale Barack Obama n-a ordonat “decât” 353 de atacuri, iar François Hollande doar patru, ceea ce, scrie Le Canard, îl face să pară un amator.
Le Canard încheie prezentarea cărții cu o glumă care circulă în serviciile secrete israeliene:
“Când cineva moare, Dumnezeu îl primește la tronul său și îl întreabă dacă vrea în rai sau în iad. Într-o zi moare un om din Mossad și ajunge la Cel de Sus, care îi pune întrebarea: -- “Tu unde vrei să mergi?” -- “Nicăieri”, răspunde omul. “Te-ai așezat pe fotoliul meu”.”
Facebook Forum