Element fundamental al identității și umanității noastre, dar perisabil și adesea manipulabil, cu deosebire în vremuri de populism și vechi resentimente readuse la suprafață, cum sînt cele actuale, memoria are nevoie nu numai de a fi păstrată și protejată, dar și reîmprospătată permanent și transmisă de la o generație la alta. Dacă în general atunci cînd se vorbește de „memorie” gîndurile se îndreaptă mai mult spre istorie sau patrimoniul artistic, apariția recentă a unui disc compact în Marea Britanie, ce salvează, practic, pentru memorie, vocea a doi mari pianiști, două mari personalități culturale ale secolului trecut, grație conlucrării unei mîini de cercetători pasionați, m-a făcut să mă gîndesc la domeniul mai puțin cunoscut al muzicii și memoriei.
Setul de două discuri în cauză, reunind înregistrările de studio complete ale lui Victor Staub și ale lui Lazare-Lévy, ambii celebri profesori ai Conservatorului din Paris, în clasele cărora s-au format o mare parte din cei mai reprezentativi pianiști ai secolului XX, a putut fi realizat – mi-a spus cercetătorul în istoria muzicii de pian, el însuși pianist, Frédéric Gaussin – printr-o minune. Între altele, fiindcă un disc LP din anii 1950, cu cîteva din puținele înregistrări de studio ale lui Lazare-Lévy, se mai păstrează astăzi în numai două exemplare în lume, unul din ele în posesia pianistului și realizatorului de radio american James Irsay.
Alte piese disparate, recondiționate pe acest set, se păstrează la Arhiva Internațională a Pianului de la Universitatea Maryland, oferite grație curatorului ei Donald Manildi, sau la British Library. Producătorul executiv Michael Spring și-a adunat piesele transferate și restaurate, practic de la șase ingineri de sunet ce au colaborat din lumea întreagă.
Am stat de vorbă zilele trecute, cu cercetătorul parizian Frédéric Gaussin, autorul livretului discului istoric și l-am întrebat între altele, de ce consideră o victorie pentru memorie apariția acestui disc și a înregistrărilor lui Victor Staub și Lazare-Lévy.
Frédéric Gaussin: „Victor Staub a înregistrat ceva mai mult, comparativ, într-o perioadă restrînsă: sfîrșitul anilor 1920, începutul anilor ’30, exclusiv pentru Odeon Franța.
Lazare Lévy este un caz special; el a fost întotdeauna un soi de
răsfățat al colecționarilor, fiindcă a făcut un număr mic de înregistrări, patru discuri 78 de turații doar înainte de război, care au apărut în exemplare puține, un singur microssillon realizat în 1952 cu Sonate de Mozart, două 78 de turații japoneze, care au fost în fapt o marcă de stimă și onoare din partea guvernului japonez pentru activitățile sale de ambasador cultural al Franței și care a fost primul venit să viziteze Japonia după al Doilea Război Mondial, și o sonată izolată de Mozart înregistrată în 1956 pentru setul aniversar al Anului Mozart.
Raritatea înregistrărilor lui Lazare-Lévy a fost amplificată de faptul că în timpul războiului, o serie de matrițe și de discuri de 78 de turații au fost distruse. Este cazul discului cu muzica lui Chabrier, înregistrat în 1937. Arhivele Pathé-Marconi, puțin consulate, revelează că discurile au fost sparte intenționat. Iar „foile de stoc” – cum se numeau la vremea respectivă – relevă că discul Chabrier mai exista în lume doar în 87 de exemplare. Este motivul pentru care consider că această compilație a casei Appian (APR) este deosebit de importantă.”
Există o legătură vădită, o relație între politică și cultură, în cazul celor două mari personalități ale muzicii de pian în cauză aici și i-am solicitat cîteva cuvinte pe această temă lui cercetătorului de la Paris.
Frédéric Gaussin: „Între cei doi au existat legături puternice, de prietenie, legături de filiație genealogică, ambii ca elevi al lui Diémer, iar pe mai departe, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au avut un destin într-un fel legat.
Staub provenea dintr-o familie catolică din Elveția, Lazare-Lévy era evreu, și amîndoi s-au aflat, în felul lor, în vizorul regimului de la Vichy; Staub fiindcă era un cetățean naturalizat, cu un tată elvețian și o mamă franceză din Țara Bascilor, dar el fusese născut în Peru, la Lima, în 1872 și a fost naturalizat tîrziu, după ce a ajuns în Franța la vîrsta 10-11 ani, în 1882. Guvernul de la Vichy i-a cerut să justifice pe plan administrativ cum de ajunsese profesor în calitatea lui de naturalizat. Cum era aproape de vîrsta pensiei, a reușit să părăsească Conservatorul fără a mai fi luat la întrebări în 1941.
Cazul lui Lazare-Lévy este diferit. Intrat direct sub prevederile legislației anti-semite a Vichy-ului, a fost singurul profesor al Conservatorului de Paris care a fost dat afară în mod expres. Legislația denumită Primul statut al evreilor, legea din 3 octombrie 1940, prevedea ca funcționarii evrei să părăsească funcțiile lor într-un termen de două luni, pe 18 decembrie. Lazare-Lévy, afectat de lege, a cerut o excepție profesională – care era prevăzută de lege – pentru „serviciu excepțional adus Franței în domeniul artistic”. Consiliul de stat a examinat cererea, dar a respins-o, recunoscînd, în mod paradoxal, meritele sale ca artist de mare pondere. Lazar-Lévy a fost dat afară din Conservator din decembrie 1940.
Este important de spus, fiindcă astăzi există anumiți istorici în Franța care au scris contrariul, spunînd că nu ar fi fost niciodată eliminat din Conservator. Este fals. Am găsit documentele de arhivă inclusiv reinstalarea lui în post în 1944, printr-un decret al guvernului provizoriu al generalului De Gaule.”
Frédéric Gaussin: „Deci există un interes de natură istorică de a documenta arta acestor doi pianiști, care în felul lor, prin istoria lor, povestesc, de asemenea, istoria Franței, a celei de a treia Republici. Ceea ce este interesant de spus, totodată, este că practic nici unul din marii pianiști francezi ai acestei perioade nu s-a născut în Franța.
Victor Staub s-a născut în Peru, Lazare-Lévy la Bruxelles, Alfred Cortot în Elveția, la Nyon, Edouard Risler în Germania, la Baden, Yves Nat de origini catalane, deși născut la Beziers, părinții săi analfabeți deveniți francezi etc. A fost întreaga forță a celei de a treia Republici de a fi reușit să forjeze din ei, artiști și cetățeni francezi pe de-antregul.”
O bună lecție de istorie a veacului XX...
