Fost președinte, în perioada 2009-2014, al Secției Penale a Tribunalului Bihor, Crina Muntean a ajuns la judecata CSM, după ce, în ultimii ani, a deranjat, pe plan local, o serie de personaje extrem de influente, între care avocați, magistrați, personaje-cheie în administrație.
Judecătoarea, care în ultimii doi ani și jumătate s-a alăturat demersurilor magistraților pentru apărarea justiției, a vorbit despre câtă independență a mai rămas în acest sistem și care sunt principalele lui probleme.
Newsweek România: Ați fost acuzată, în spațiul public, că ați fost judecătorul preferat al procurorilor DNA. Asta pentru că erați și judecător de drepturi și libertăți și ați emis mandate de interceptare tehnică. Concret, actele dispuse de dvs. au fost desființate de vreo instanță sau de o altă instituție competentă?
Mi s-a adus o astfel de acuzaţie doar într-o anumită zonă a presei şi de către persoane aflate în conflict cu legea penală. În activitatea profesională, nu m-am confruntat niciodată cu un astfel de reproş. Nu s-a cerut niciodată înlăturarea mea de la judecarea unor dosare, pentru acest motiv.
Niciodată hotărârile pe care le-am pronunţat sau probele obţinute în baza mandatelor de supraveghere pe care le-am emis nu au fost desfiinţate sau înlăturate pentru motivul de nelegalitate privind lipsa mea de imparţialitate în cauzele DNA.
S-a vehiculat că aş fi fost un magistrat care nu a respins niciodată o propunere de arestare preventivă. Este fals. Am pronunţat astfel de soluţii chiar şi în cauzele DNA, aspect uşor de verificat chiar şi pe platforma on-line cu subiecte predilecte anti-DNA, unde, la o vreme după o astfel de prezentare, eram menţionată ca judecătorul care a respins propunerea de arestare într-o cauză mediatizată a DNA.
Consider că, în absenţa unor elemente concrete care să confirme că aş fi subiectivă în cauzele penale instrumentate de DNA, astfel de afirmaţii, etichete, nu reprezintă nimic altceva decât absenţa oricăror argumente pertinente, în a mi se contesta activitatea profesională.
CSM este condus de Lia Savonea, catalogată de presă drept apropiată de anumiți politicieni aflați la putere. Președintele CSM este, însă, ales de către reprezentanții magistraților din țară. Ce spune despre integritatea și independența magistraților faptul că un personaj contestat, inclusiv de unii profesioniști din justiție, conduce CSM?
Cred că această perioadă din Justiţie nu va fi uşor uitată. Cred că în viitor va fi suficient evocată pentru a constitui un motiv serios de reflecţie asupra importanţei şi implicaţiilor ce decurg din acordarea unui vot de încredere.
Se fac abuzuri în justiție? În ce constau?
Abuzul în justiţie este în prezent o temă dezbătută public, ce are constant ca premisă soluţii de achitare pronunţate în cauze penale. Este o asociere greşită. Achitarea persoanei trimise în judecată nu poate fi echivalată în mod automat cu un „abuz judiciar“.
„Abuzul“ este o faptă penală, care, ca orice altă faptă penală, trebuie dovedită. În absenţa unei astfel de confirmări judiciare a abuzului, referirile de ordin general sau analizele statistice privind numărul soluţiilor de achitare rămân irelevante.
În prezent, o analiză obiectivă aduce în discuţie şi decizii ale Curţii Constituţionale care au condus la înlăturarea unor probe din procesele penale sau restrângerea conţinutului infracţiunii. Ascultăm înregistrări despre martori care adoptă în fiecare stadiu procesual altă versiune a declaraţiei.
Pe de altă parte, asistăm la diminuarea potenţialului instituţiilor statului implicate în lupta cu fenomenul infracţional. Un astfel de context nu va inspira niciodată curajul de a dezvălui fapte penale, de a reclama fapte penale.
Dimpotrivă, inhibă astfel de tendinţe. Şi vedem zi de zi dosare în care persoanele audiate nu mai cunosc nimic, nu mai solicită nimic.
Abuzul în justiţie, ca o temă de discuţie ce nu ar necesita un fundament obiectiv, o atestare judiciară a acestuia, duce la concluzia stupidă că orice soluţie pronunţată de organele judiciare indică o faptă penală, după perspectiva din care e privită.
Soluţia de achitare, din perspectiva inculpatului, este un abuz, pentru că nu se confirmă trimiterea în judecată, în timp ce, din perspectiva persoanei vătămate, este o faptă de corupţie a organului judiciar care a dispus achitarea inculpatului.
Teoretic, nu exclud posibilitatea existenței unor abuzuri, însă o concluzie corectă trebuie să aibă la bază constatarea abuzului de către organele judiciare.
Putem vorbi despre vicierea actului de justiție din cauza colaborărilor dintre magistrați și serviciile secrete?
Colaborarea între instituţii nu poate vicia actul de justiţie. Justiţia nu este o entitate izolată, ruptă de celelalte instituţii ale statului.
Colaborarea instituţională reprezintă un fapt firesc. Colaborarea magistraţilor procurori cu serviciile de informaţii, pentru descoperirea faptelor penale şi identificarea persoanelor care le săvârşesc, nu viciază, în niciun fel, actul de justiţie, ci reprezintă un aspect de normalitate al acestuia.
Cum catalogați activitatea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție?
După raportul GRECO, nu cred că mai rămân multe de spus despre această Secţie. Dincolo de asta, faptul că scurta perioadă de funcţionare a acestei secţii a readus în discuţie şi în atenţia publică toate reproşurile adresate până nu demult DNA, toate acele aspecte calificate negativ şi prin evocarea cărora s-a justificat însăşi înfiinţarea acestei secţii - scurgerile de informaţii din dosare penale în presă, mediatizarea excesivă a dosarelor aflate în faza de urmărire penală, măsuri preventive invalidate de instanţe, o selecție a persoanelor vizate de dosarele secției - a compromis în mod ireversibil credibilitatea acesteia.
Curtea Constituțională a fost acuzată, în ultimii doi ani și jumătate, că și-a depășit atribuțiile și a intrat în zona de legiferare. Cum vedeți, ca magistrat, activitatea CCR?
Ca magistrat, trebuie să respect şi să aplic deciziile CCR. Există două instanţe naţionale, ÎCCJ şi Tribunalul Bihor, care au adresat Curții de Justiție a Uniunii Europene o întrebare preliminară vizând obligativitatea deciziilor CCR, când acestea aduc atingere statului de drept, prin exercitarea atribuţiei de legiferare, ce aparţine unei alte puteri a statului.
O astfel de întrebare este adresată CJUE chiar de colega mea de secţie, o colegă pe care o stimez. Consider acest demers unul extrem de important.
Cât de liberă mai este acum justiția? Ați fost judecător și în „epoca Stănoiu“, considerată o perioadă neagră pentru justiție. Comparativ cu acele vremuri, cum vedeți justiția acum?
În prezent, gândirea juridică este mult evoluată şi aliniată unei gândiri juridice europene. Cazurile de practică judiciară în care magistraţii aplică direct norme europene, peste ceea ce dispune dreptul intern, sunt numeroase. În justiţia acelor ani, lucrurile erau mai precare.
Cu toate acestea, cu toată această evoluţie și gândire europeană, în prezent, magistraţii nu au libertatea de a vorbi despre probleme esenţiale şi intrinseci sistemului judiciar, fără a risca sancţiuni pentru această libertate.
Magistraţii nu pot protesta împotriva modificărilor legislative ce le afectează cariera şi posibilitatea de a da soluţii juste, fără riscul de a fi supuşi ulterior unor multiple verificări ale activităţii profesionale. Magistraţii nu au libertatea de a-şi exercita profesia conform propriei convingeri, fără riscul de a deveni, la rândul lor, anchetaţi pentru simplul fapt că au îndrăznit prea mult.
Şi toate acestea se întâmplă sub pretextul că reinstaurăm „supremaţia legii“, că respectăm drepturi şi libertăţi fundamentale, că înlăturăm abuzurile. Nu cunosc ca „epoca Stănoiu“ să fi fost marcată de atâta ipocrizie.
Citiți interviul integral Newsweek.ro
Facebook Forum