Regimul comunist a însemnat un lucru bun, spun 48% dintre cei întrebați, iar alți 46,4% consideră că se trăia mai bine atunci decât acum. 64,3% dintre români au o părere bună despre Nicolae Ceauşescu. (Sursa: Sondaj INSCOP din luna noiembrie 2023).

Sondajul arată o creștere de câteva procente față de acum zece ani, dar cifrele seci nu surprind complexitatea fenomenului. Istoricii și analiștii au oferit explicații, încercând să descifreze de ce la 34 de ani de la Revoluție, într-o Românie în care, totuși, multe lucruri s-au schimbat în bine, chiar dacă nu la nivelul așteptărilor, atât de mulți oameni regretă comunismul.

Românii făceau față privațiunilor și presiunilor regimului dictatorial și prin bancuri- o formă de defulare a frustrărilor și de rezistență.

Cât de bine se trăia în comunism/ Cum arată cifrele acum

• PIB-ul pe cap de locuitor 4 mii vs. 32 de mii USD

Conform estimărilor OECD, în 1989 PIB-ul pe cap de locuitor era de 3.941 de dolari. În 2020 era de aproape 32.000 de dolari americani.

• Puterea de cumpărare

Salariul mediu net era în 1989 în jur de 3.063 lei, potrivit Ministerului Muncii.

Acum este de 4.692 de lei - valoarea din octombrie 2023, conform INS.

Ce se putea cumpăra cu acești bani? Decretul 42 din 1982 stabilea următoarele prețuri la alimentele de bază. Unele prețuri rivalizează cu cele din ziua de azi. Majoritatea alimentelor din această listă erau însă de negăsit în magazine.

Un televizor alb-negru costa 3.000 de lei, unul color - 10.000 de lei, iar o Dacie 1300 de la 70.000 la 85.000 de lei.

• Foame, rationalizare, cozi

Toate aceste alimente nu se găseau însă în magazine, românii fiind nevoiți să stea ore întregi, indiferent de vreme, la cozi interminabile.

Alimentele erau raționalizate, chiar și în marile orașe, inclusiv în București, dar, din cauza penuriei de alimente, nici cele din rații nu se găseau.

Alte „delicii” ale comunismului

Dar „oamenii muncii” se mai puteau bucura și de alte „beneficii” ale regimului comunist.

Temperaturile din case coborau iarna între 5-12 grade în apartamentele de bloc și în case. Ca să se încălzească, în afară de un palton în plus pe ei, soluția recomandată de Nicolae Ceaușescu, oamenii recurgeau la tot felul de improvizații - reșouri electrice, sobe cu lemne, godinuri - sobe cu motorină ale căror burlane ornamentau fațadele cenușii ale blocurilor, aragaz.

• Apa caldă era furnizată cu porția, cam două ore ore zilnic, iar adesea la etajele superioare ale blocurilor nu ajungea deloc.
• Din ianuarie 1982 a început limitarea distribuirii energiei electrice către populaţie, iar până în 1989 lumina se oprea de câteva ori pe zi, în special seara, fără niciun program şi fără anunţarea prealabilă a consumatorilor.

• Benzina, deși raționalizată la 40 de litri pe lună, era foarte greu de găsit. Oamenii stăteau și câte două zile la cozile care se întindeau pe kilometri întregi pentru a-și umple rezervoarele.
• În ultimii ani ai lui Ceaușescu circulația mașinilor era restricționată duminica - într-una puteau circula doar mașinile cu numere cu șoț, în cealaltă mașinile cu numere fără soț.

Explicații. Istoricul Dorin Dobrincu

Cum se explică deci nostalgia unora față de comunism, așa cum arată sondajul INSCOP?

„Pe de-o parte sunt lucrurile care țin de vârsta biologică a unora dintre cei întrebați - erau tineri, asociază comunismul cu tinerețea lor, probabil că nu aveau nici cine știe ce așteptări și li se părea că o duc bine.

După aceea, cred că sunt copiii sau nepoții lor care pur și simplu asta au auzit în familie, printre prieteni sau pe stradă, sau frecventează anumite rețele sociale în care se cultivă nostalgia.

O a treia chestiune ține de fakenews-urile care pur și simplu invadează mediile de comunicare foarte populare. Unele sunt pur și simplu niște minciuni grosolane, pe care tot auzindu-le vreme de ani oamenii ajung să le considere istorie veridică care le confirmă ceea ce au tot auzit în mediul apropiat lor”, spune pentru Europa Liberă istoricul Dorin Dobrincu.

Cetățenii erau obligați să se adrese unii altora cu apelativul „tovarășe”

Prin legea nr. 29 din 1977, cetățenii era obligati să folosească forma de adresare “tovarăş” sau “tovarăşă”. Era permisă și forma de adresare “cetăţean”sau “cetăţeană”.

Articolul 2 al legii prevedea că „pentru a desemna colectivul de muncă dintr-o unitate se vor folosi, indiferent de domeniul, natura activităţii ori de serviciul sau funcţia îndeplinită, noţiunile de oameni ai muncii sau personal muncitor în loc de angajaţi sau salariaţi”.

Mașină de scris doar cu acordul Miliției

Prin Decretul 98 din 1983, oamenilor le era interzisă deținerea aparatelor Xerox și multiplicarea oricăror „scrieri”.

Deținerea mașinilor de scris era permisă doar în baza unei autorizații eliberate de Miliție și doar dacă persoana în cauză nu avea „antecedente penale sau comportamentale”, care puteau reprezenta un „pericol pentru ordinea publică și securitatea statului”.

La Miliție, trebuia depusă o fișă cu caracterele literelor, cifrelor și semnelor ortografice.

„Depunerea se va face în primele 2 luni ale fiecarui an și în termen de 5 zile după fiecare reparație a mașinii de scris”, spunea Decretul.

Dacă Miliția nu dădea autorizație, era obligatoriu ca mașinile de scris să fie vândute doar celor care aveau autorizație sau duse la Consignație.

Libertățile și drepturile fundamentale

În comunism, cetățenii nu aveau voie să critice regimul, să-și exprime liber opiniile, să protesteze, să-și ceară drepturile sau să asculte posturile de radio străine, precum Europa Liberă, Vocea Americii, BBC.

Toate acestea intrau în vizorul Securității, care îi punea pe oameni sub urmărire și, deseori, le deschidea dosare penale pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste”, prevăzută în Codul Penal, la articolul 166.

Articolele 155-157 din Codul Penal se refereau la trădare, iar sub incidenţa lor puteau să cadă cei care intrau în orice fel în contact cu cetăţeni străini.

Represiunea împotriva celor care nu erau de acord cu Partidul Comunist a durat până în 1989, zeci de mii de persoane fiind condamnate la închisoare, uneori pentru simpla vină de a fi spus un banc cu Ceaușescu sau de a fi ascultat radio Europa Liberă.

Interzicerea dreptului de a călători în străinătate

Pentru orice călătorie în afara României, inclusiv pentru burse de studiu, era necesar avizul Securității pentru a obține pasaportul, legislația fiind foarte strictă.

Cum Securitatea arareori dădea voie cetățenilor obișnuiți să plece din țară, mulți alegeau calea fugii, ceea ce reprezenta un risc enorm în caz de eșec, de la anchetă, închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei, până la posibilitatea de a fi împușcați de grăniceri.

Intre 1969 si 1989, peste 100.000 de romani au cerut azil politic în Occident.

Doar în 1989, peste 50.000 de români, conform UNCHR, au trecut ilegal frontiera Dunării înot sau cu barca spre Iugoslavia, cu destinația Occident.

Regulamentul armelor și munițiilor stabilit prin Decretul 367/1971 le permitea grănicerilor să tragă în transfugi, iar comandanții le ordonau soldaților să îi oprească prin orice mijloace. Când victimele mureau, Procuratura Militară îi cerceta pe soldați, constata că au folosit regulamentar arma și îi scotea de sub urmărirea penală.

Interzicerea avortului, creșterea natalității

În octombrie 1966, Nicolae Ceaușescu emitea decretul 770, începutul unei politici abuzive de sporire a populației, cu urmări devastatoare până astăzi.

În 1966, natalitatea era de 14,3 la mia de locuitori pe an, iar în 1989 de 16 la mie, o creștere substanțială, dar departe de cele 20 de nașteri la mia de locuitori, anual, la care visa dictatorul național-comunist.

Confruntate cu privațiuni de neimaginat astăzi, mii de femei au recurs la metode barbare de întrerupere a sarcinii. Avorturile făcute acasă în condiții precare se soldau frecvent cu septicemii, iar multe femei mureau înainte să ajungă în spital.

Spitalele aveau o politică draconică în privința chiuretajelor. Miliția, Procuratura și Securitatea urmăreau personalul medical, pacientele sângerânde erau interogate. Multora li se deschidea dosar penal.

Politica de accelerare forțată a natalității a avut ca efect nu doar moartea a mii de femei, ci și abandonul copiilor nedoriți.

La izbucnirea Revoluției din 1989, peste 100.000 de copii se aflau în orfelinate-ghetou. Condițiile inumane în care subzistau au șocat întreaga lume, inclusiv pe români.

„Nu cred că nostalgicii de acum au fost foarte critici cu comunismul. În România, spiritul critic a fost întotdeauna foarte scăzut, asta vine prin educație și nu e vorba numai de educația de tip formal, la școală, e vorba de spiritul critic care se formează într-un anumit context - acasă, printre prieteni.

Nu-i totuna dacă te uiți la un post de nișă, nici nu mai știu să spun care, nu-i totuna dacă citești Europa Liberă și RFI sau dacă te uiți la posturile stăpânite de moguli media. Lucrurile astea trebuie spuse apăsat”, explică istoricul Dorin Dobrincu.

Sistematizarea satelor, demolarea bisericilor

Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și a localităţilor urbane și rurale anunţa că se avea în vedere „amenajarea pe bază de plan a orașelor și satelor, prin restrângerea perimetrului construibil al localităţilor la strictul necesar și folosirea optimă a teritoriului acestora, transformarea unor localităţi rurale care au perspective de dezvoltare în centre economice și sociale cu caracter urban“.

Modelul de dezvoltare a spaţiului locativ era blocul-tip, cu înălţimea cuprinsă între 2-5 niveluri. Pentru mediul rural era prevăzută, de asemenea, o dezvoltare „compactă“.

După cutremurul din 1977, pregătirile privind reconstrucţia marilor orașe, prin demolarea clădirilor vechi, despre care se spunea că erau nesigure, s-au accelerat.

În 1984, au demarat demolările pe Dealul Arsenalului din București (în zona Uranus), unde fusese proiectat noul centru civic. Pe lângă clădiri aparţinând stilului arhitectonic tradiţional, au fost sacrificate și o serie de biserici și mănăstiri vechi de câteva secole.

În perioada comunismului au fost demolate 22 de biserici şi mânăstiri numai în Bucureşti. Alte 7 au fost translatate. Este cazul vestitei mânăstiri Mihai Vodă, din care a rămas doar biserica, ascună printre blocuri.

Reacţia Bisericii împotriva demolărilor a fost insignifiantă.

Distrugerile nu s-au restrâns numai la nivelul Capitalei. Multe cartiere istorice ale celorlalte orașe au fost puse la pământ de buldozere, pentru a face loc noilor centre civice locale. Clădirile de beton, de formă patrulateră în general, au luat locul unor edificii publice vechi de un secol.

Stilul arhitectonic tradiţional a fost înlocuit astfel cu cel al realismului socialist.

Dar Ceaușescu avea planuri și mai mari în ce privește sistematizarea satelor. În 1986 Secţia Organizatorică a CC al PCR a elaborat un raport privind „sistematizarea localităţilor pe baza normelor de dimensionare a suprafeţelor de teren din cadrul perimetrelor construibile“ care preconiza că, din 13.123 sate existente, urmau să fie menţinute doar 9.192. Dintr-o scrijelitură de stilou, planificatorii prevedeau ca restul localităţilor, în număr de 3.931 să fie „propuse pentru dezafectare și strămutate în alte localităţi cu perspective mai mari de dezvoltare economico-socială“, arată un studiu al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICMER)

Planificatorii socoteau că circa 1.863.417 gospodării se aflau în afara „perimetrelor construibile“ și urmau a fi strămutate. Totul pentru cucerirea a noi parcele pentru agricultură – 339.419 hectare. Pe altarul „noii revoluţii agrare“, falimentară de altfel, urmau să mai cadă și unele locuinţe aflate în afara „perimetrelor construibile“ din mediul urban, estimate la 275.755 gospodării.

Forma finală a acestui program de sistematizare a fost publicată în 1988. Nicolae Ceaușescu, în cuvântarea din 3 martie 1988 privind sistematizarea satelor (ţinută la a IV-a conferinţă a președinţilor consiliilor populare), vorbea despre distrugerea unui număr de cuprins între 7.000-8.000, din aproximativ 13.000 existente.