„Acum este diferit. Acum mă tem pentru copii”, a spus ea, ținându-și de mână fiul de 3 ani și jumătate și fiica de 5 ani și jumătate, în timp ce trece din orașul Luhansk, deținut de separatiștii pro-ruși din 2014, pe teritoriul deținut de guvernul ucrainean.
„Plecăm definitiv”, spune ea.
Războiul de lungă durată al Ucrainei, început în 2014 în partea estică a Donbasului, ar putea escalada pentru că peste 130.000 de soldați ruși sunt în apropierea granițelor Ucrainei, iar tensiunea crește de la o zi la alta între Rusia, pe de o parte, și Kiev și Occident, pe de altă parte.
În localitate a fost înființat după începutul războiului un punct de control, care este situat într-o zonă păzită de militarii din Luhansk.
Pentru locuitorii orașului deținut de separatiștii ruși, acesta a fost un inconvenient atunci când a fost înființat însă, cu timpul, oamenii s-au obișnuit să arate pașapoarte și permisele de ședere ca și cum ar fi trecut o graniță internațională.
Pe fondul luptelor din ce în ce mai intense, a temerilor crescânde privind o nouă invazie rusă și a afirmațiilor false ale președintelui rus Vladimir Putin că guvernul ucrainean comite „genocid” în Donbas, liderii separatiști de la Luhansk și Donețk au anunțat pe 18 februarie evacuări în masă în Rusia.
Ulterior, au dat un ordin general de mobilizare pentru bărbații cu vârste cuprinse între 18 și 45 de ani și au interzis bărbaților care au această vârstă să părăsească teritoriile.
Fără a furniza dovezi, liderii separatiști au susținut că forțele guvernamentale ucrainene vor lansa în curând o ofensivă. Kievul a negat orice astfel de plan, iar oficialii occidentali au acuzat Moscova și separatiștii că plănuiesc să creeze un pretext pentru o nouă invazie rusă a Ucrainei.
Pe 20 februarie, în decurs de câteva ore, mai mulți oameni au trecut prin punctul de control.
Ei nu au răspuns apelurilor de evacuare și au rămas în Ucraina, fugind din câteva localități și din orașul Luhansk. Unii au spus că vor pleca definitiv din teritoriile separatiștilor.
„Desigur, ne este frică. Toată lumea este speriată. Nimeni nu are idee ce se va întâmpla”, a spus Ania, o contabilă care a plecat alături de fiul ei de 12 ani, Danil, și de Artyom, de 6 ani. Ea aștepta să-și întâlnească rudele. „Ce ai face în această situație?”, se întreabă femeia.
Ea a spus că trecerea prin punctul de control de la Stanîțea – Luhanska a fost întotdeauna un inconvenient. A devenit o problemă majoră atunci când autoritățile au impus limitări de trecere o dată pe lună, ca parte a eforturilor de a limita răspândirea Covidului, care a fost mai problematică în teritoriile controlate de separatiști.
În apropierea punctului de control, sunt mai multe magazine care au produse alimentare, șaorma, medicamente; vizavi erau mai multe containere de transport maritime în care se face testare rapidă pentru Covid.
Ania a spus că ea și soțul ei agronom nu aveau inițial de gând să părăsească sau să evacueze apartamentul lor din Luhansk, deoarece ambii erau încă plătiți la locul de muncă, deși nu cu foarte mult. Însă, acest lucru s-a schimbat pe 19 februarie, când administrațiile separatiste din Luhansk și Donețk au interzis tuturor bărbaților cu vârste cuprinse între 18 și 45 de ani să plece, iar o zi mai târziu s-a dispus și un ordin general de mobilizare.
Autoritățile au ordonat, de asemenea, să se închidă școlile începând cu 21 februarie. Nu că ar fi o diferență atât de mare, a spus femeia: școlile au făcut în mare parte învățământ la distanță pentru a preveni răspândirea Covid. „A fost inutil. Copiii nu învață nimic”, a mai spus Ania.
Așa că ea și soțul ei au decis să-i trimită pe băieți să locuiască cu bunicii lor, în satul Bilokurakyne, la aproximativ 150 de kilometri depărtare, pe teritoriul deținut de guvern. Ea vorbește prin videocall cu ei și speră să-i vadă peste o lună, când i se va permite să treacă din nou. „Dacă nu ajungem de tot în iad”, a mai spus Ania.
„Nimeni nu ne vrea nicăieri”
În zilele de dinainte ca fiii ei să treacă granița au fost auzite din apropiere mai multe explozii puternice în cartierul unde locuiesc.
Ania a spus că este imposibil de spus de unde au venit sau cine este de vină. În general, mai susține femeia, lumea aproape că a uitat de conflict și că oamenii încă încearcă să trăiască în zonă.
„Nimeni nu ne vrea nicăieri, nici la Kiev, nici la Moscova”, a spus ea. „Mă bucur că poate în Europa, sau în Statele Unite, că undeva oamenii citesc despre noi”, a completat femeia.
În localitatea Stanîțea – Luhanska temerile au crescut cu două zile mai devreme, atunci când s-au auzit bombardamentele despre care oficialii ucraineni au spus că provin de la separatiștii susținuți de Rusia și că au lovit o grădiniță din oraș. Doi profesori au fost răniți ușor în incident, iar bombardamentele au lăsat o gaură deschisă în pereții de cărămidă ai școlii.
Nu este clar câți oameni au părăsit părțile separatiste din Luhansk și Donețk de când au fost emise ordinele de evacuare. Liderii separatiștilor susținuți de Rusia au fost citați de presa rusă spunând că zeci de mii de oameni au plecat, mai ales în regiunea vecină rusă Rostov.
„Cu adevărat brutal”
Numărul oamenilor care au părăsit Luhanskul trecând pe teritoriul controlat de guvernul ucrainean este greu de verificat.
Potrivit agenția ruse TASS, care a citat autoritățile separatiste din Lugansk pe 20 februarie, sunt aproape 34.000 de oameni care au intrat în Rostov.
„Este brutal, cu adevărat brutal”, a spus Tania, 27 de ani, care, împreună cu fiica ei de 3 ani, își vizitase părinții în Stahanov, un oraș la sud-vest de Luhansk, nu departe de linia de control care separa forțele guvernamentale de luptători separatişti.
„Oamenii sunt complet înspăimântați de ce se va întâmpla în continuare. Soldații sunt peste tot. Există împușcături constante”, arată Tania.
Ea a spus că habar nu are cine e în spatele împuscăturilor.
„Este panică, panică totală”, a spus și Tetiana, care a lucrat într-un complex agricol din apropiere până când s-a pensionat în 2012. Ea a plecat din Luhansk împreună cu fiica ei și nepotul ei de 8 ani. Pentru ei, decizia de a pleca a venit odată cu interdicția bărbaților în vârstă de înrolare în armată de a pleca.
„De ce ne-am hotărât să plecăm? Când au dat ordin să se înceapă să ia bărbații în serviciu”, a spus ea.
Natalia, care, la fel ca toți cei intervievați pentru acest articol, a cerut să nu-și dea numele de familie, și-a amintit că s-a ascuns calmă în subsol în 2014, când Luhansk a fost bombardat. Ea a spus că ar trebui să aibă prima zi de muncă pe 21 februarie, ca vânzătoare într-un mic magazin alimentar din oraș, dar ordinul care interzice bărbaților să părăsească regiunea și închiderea școlilor a fost ultima picătură.
„Copiii dorm mai mult sau mai puțin toată noaptea. Eu? Nu chiar”, a spus ea.
În orașul Novouhanske, situat în prima linie în regiunea controlată de guvern, periferia a fost pentru scurt timp sub focul de artilerie în timpul unei vizite a ministrului de interne al Ucrainei din 19 februarie. Cea mai frecventă plângere a locuitorilor intervievați de un reporter Europa Liberă nu a fost amenințarea cu o nouă invazie a forțelor ruse: orașul era pe moarte, dacă nu era deja mort.
„De ce aș pleca? Am trei apartamente aici. Mama mea locuiește aici, bunica la fel. În plus, unde m-aș duce? Am locuit aici toată viața. Este casa mea. Orașul meu”, a spus Serhiy Kraynov, 26 de ani, în timp ce fiul său, Zhenya, în vârstă de 6 ani, se juca pe un loc de joacă aflat în paragină.
Însă, și el a fost împresionat de împușcăturile din ultimele zile: „Da, împușcăturile din ultimele zile au fost cu siguranță grave; nu am mai auzit așa ceva de mult”.
„Am avut un oraș frumos. Erau o mulțime de copii. Toate casele erau pline. După 2014, 2015, toată lumea a plecat”, a spus Olesiya, o pensionară în vârstă de 65 de ani. În ultima jumătate de an, pensionara vinde pâine dintr-un chioșc dărăpănat pentru a-și suplimenta pensia lunară de 3.000 de hyvnyas (106 dolari americani).
Întrebată dacă va pleca și ea în cazul unui nou război în toată regula, ea a râs. „Și unde m-aș duce? Nimeni nu are nevoie de mine. Nimeni nu are nevoie de noi aici”, a spus ea.
Înapoi în punctul de trecere Stanîțea – Luhanska, Irina a plecat cu fiica ei de 7 ani și cu fiul de 2 ani să locuiască cu rudele în Starobilsk, la aproximativ o oră cu mașina spre nord.
Femeia a spus că nu a mai lucrat de când soțul ei a murit acum un an. Ea a trăit din ajutorul de la socrii ei și din micile plăți guvernamentale pentru mamele singure.
„Unii oameni rămân. Majoritatea pleacă”, a spus ea, referindu-se la familiile cu copii de vârstă școlară, în timp ce fiul ei mai mic s-a așezat în mijlocul drumului.
„Există panică? Nu as spune asa. Există o teamă serioasă acum. Nu a mai fost așa de ani de zile”, a mai spus femeia.
Întrebată despre exploziile nocturne care se aud atât de aproape în oraș, ea a spus șoptit: „Încercăm să nu vorbim despre asta în fața copiilor”.
