Linkuri accesibilitate

Viața persoanelor cu dizabilități în pandemie. Cum te aperi de virus când nu vezi, nu auzi sau nu poți merge?


Erika Garnier - o tânără cu dizabilități locomotorii, Maria Mortoiu - cu deficiențe de auz, și Mariana Petcu - cu dizabilități de vedere - sunt adevărate exemple de putere și curaj.

Trei persoane cu dizabilități, dintre cele aproape un milion câte trăiesc în România, ne-au povestit cum arată viața lor de zi cu zi în pandemie.

Maria Mortoiu (61 de ani) din Ploiești și-a pierdut auzul la vârsta de șapte ani, din cauza unei erori medicale. Nervul ei auditiv a fost afectat în totalitate și sunetele sau zgomotele i-au rămas doar în imaginație. „Când merg la mare, îmi imaginez sunetul valurilor sau cum bate vântul”.

După ce a aflat că are deficiențe de auz, Maria Mortoiu s-a transferat de la învățământul de masă, la cel special. „La început, nu am avut voie să folosesc limbajul mimico-gestual, tocmai pentru a-mi dezvolta vorbirea și pentru a învăța labiolectura – citirea de pe buze”.

Ulterior, a învățat și limbajul mimico-gestual, în cadrul unei școli speciale.

Maria Mortoiu - președintele Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Prahova.
Maria Mortoiu - președintele Asociației Naționale a Surzilor din România - Filiala Prahova.

Odată cu apariția pandemiei, viața persoanelor cu dizabilități auditive a fost îngreunată din cauza faptului că purtarea măștii de protecție nu le-a mai permis să folosească labiolectura.

Maria Mortoiu susține că respectă măsurile de prevenire a răspândirii Covid-19, dar subliniază necesitatea purtării măștilor de protecție transparente, de către angajații instituțiilor publice și private, pentru ca labiolectura să poată avea loc.

„Foarte greu ne descurcăm...Purtarea măștii obișnuite de protecție reprezintă o barieră în plus de comunicare. Labiolectura este foarte importantă pentru noi”.

Pandemia a împiedicat, deseori, utilizarea labiolecturii de către persoanele cu dizabilități auditive. În imagine, mai mulți membri ai Asociației Naționale a Surzilor din România - Prahova.
Pandemia a împiedicat, deseori, utilizarea labiolecturii de către persoanele cu dizabilități auditive. În imagine, mai mulți membri ai Asociației Naționale a Surzilor din România - Prahova.

În prezent, când merge singură pentru a rezolva anumite probleme în instituțiile publice, Maria Mortoiu îi roagă pe angajații care se află dincolo de panourile de protecție transparente să dea jos masca de protecție, preț de câteva secunde, pentru a putea folosi labiolectura.

„Dacă folosesc cuvinte ușoare, îi înțeleg. Alții au răbdare și îmi scriu pe foaie. Când nu reușesc să comunic în niciun fel, vin la filială și mă ajută Larisa Ristulescu – interpret al limbajului mimico-gestual”.

Peste 21.000 de persoane cu probleme de auz trăiesc în România, conform unei statistici realizate de ANDPDCA, la 30 iunie 2021. În jur de 1.200 dintre aceștia sunt din județul Prahova.

Larisa Ristulescu este singurul interpret al limbajului mimico-gestual din cadrul Asociației Naționale a Surzilor din România – Filiala Prahova. Aceasta afirmă că statul ar trebui să găsească o soluție în ceea ce privește comunicarea dintre persoanele cu dizabilități de auz și angajații din instituțiile publice.

„Orice instituție ar trebui să angajeze măcar o persoană care să cunoască limbajul mimico-gestual, pentru a putea comunica cu persoanele surde”.

Larisa Ristulescu este interpret al limbajului mimico-gestual, în cadrul Asociației Naționale a Surzilor din România – Filiala Prahova.
Larisa Ristulescu este interpret al limbajului mimico-gestual, în cadrul Asociației Naționale a Surzilor din România – Filiala Prahova.

Larisa Ristulescu susține că instituțiile publice ar trebui să-și adapteze mesajele inclusiv din mediul online, și să folosească un limbaj mai accesibil, care să fie ușor de înțeles de către persoanele cu dizabilități auditive.

„Pe site-urile lor, instituțiile publice folosesc cuvinte care nu sunt pe înțelesul persoanelor surde și le este foarte greu să-și dea seama ce trebuie făcut pentru a transmite un document”.

Pe de altă parte, președintele Asociației Naționale a Surzilor - Filiala Prahova spune că urmărește zilnic știrile, la televizor, însă deseori întâmpină dificultăți din cauza faptului că există multe posturi de televiziune care nu asigură interpreți ai limbajului mimico-gestual, pentru a traduce jurnalele de știri, seara.

„Sunt difuzate foarte devreme, iar unii oameni lucrează și nu pot urmări știrile atunci. Ar fi bine să fie traduse cele de la ora 19:00”.

Totodată, Maria Mortoiu susține că, la televizor, dimensiunea ferestrei dedicate interpretului mimico-gestual ar trebui să fie mai mare, pentru a putea fi urmărit cu ușurință de către persoanele cu dizabilități auditive. „Deseori nu se văd semnele. Reprezintă un stres, pentru că nu putem înțelege”.

Maria Mortoiu mărturisește că îi lipsesc vremurile dinaintea pandemiei, când mergea în excursii împreună cu membrii asociației.
Maria Mortoiu mărturisește că îi lipsesc vremurile dinaintea pandemiei, când mergea în excursii împreună cu membrii asociației.

„Voci pentru mâini” este o aplicație dezvoltată la nivelul Asociației Naționale a Surzilor din România, iar prin intermediul celor 37 de filiale se pot asigura servicii gratuite de interpretare a limbajului mimico-gestual, de la distanță.

Larisa Ristulescu spune că această aplicație a fost creată cu scopul de a veni atât în sprijinul persoanelor cu dizabilități de auz, cât și în sprijinul instituțiilor ce au obligația de a asigura un interpret al limbajului mimico-gestual.

Maria Mortoiu povestește că, în trecut, au existat momente în care fost tratată de cei din jur în funcție de prejudecățile existente la nivelul societății, legate de persoanele cu deficiențe de auz, însă acum consideră că lucrurile s-au schimbat în bine.

Maria Mortoiu își dorește să treacă pandemia cât mai repede, pentru a se putea întâlni din nou cu membrii asociației. Îi lipsește foarte mult interacțiunea față în față.
Maria Mortoiu își dorește să treacă pandemia cât mai repede, pentru a se putea întâlni din nou cu membrii asociației. Îi lipsește foarte mult interacțiunea față în față.

Femeia mai mărturisește că îi lipsesc vremurile dinaintea pandemiei, când organiza diverse activități și mergea în excursii împreună cu membrii asociației. Până anul trecut, ea a vizitat Belgia, Ucraina, Grecia, Turcia și Ierusalim. Pe lângă excursii, ea este pasionată de lectură și de patinaj.

„Înainte de pandemie aveam întâlniri săptămânale în asociație, ne vedeam, socializam și era o atmosferă plăcută. Acum, foarte multe persoane surde sunt speriate de ce se întâmplă în lume”, subliniază Maria Mortoiu.

Interviul cu Maria Mortoiu a fost realizat cu ajutorul Larisei Ristulescu, interpret al limbajului mimico-gestual.

Povestea unei persoane cu dizabilități locomotorii

Erika Garnier are 33 de ani, locuiește în Ploiești și este specialist în comunicare. Ea coordonează, în cadrul Fundației Motivation, programul de viață independentă și serviciile pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, care folosesc scaune rulante.

„Trebuie să li se potrivească în aceeași măsură în care unei persoane care merge i se potrivesc pantofii”.

În urmă cu 11 ani, Erika Garnier a aflat că are o formațiune tumorală la măduva spinării. Din acel moment, ea a devenit utilizatoare de scaun rulant.
În urmă cu 11 ani, Erika Garnier a aflat că are o formațiune tumorală la măduva spinării. Din acel moment, ea a devenit utilizatoare de scaun rulant.

În anul 2010, Erika a aflat că are o tumoare la măduva spinării, și de atunci nu a mai putut merge deloc. „A apărut din senin, formațiunea a fost operată, dar nu poate fi extirpată în totalitate, din cauza morfologiei ei. Parcursul meu este similar cu cel al unei persoane care a avut un accident auto, doar că la mine cauza a fost una pur medicală”.

Își amintește că, la început, nu putea să-și desfășoare activitățile cotidiene. Acum, ea este independentă. „Pot să fac cam toate lucrurile de una singură, condiția esențială fiind ca mediul în care mă desfășor să fie unul accesibil”. Erika este utilizatoare de scaun rulant. „De la nivelul toracal nu pot să mă mișc și nu simt nimic”.

Ea spune că, în prezent, se poate îngriji singură, spre deosebire de alte persoane cu dizabilități locomotorii care, din păcate, nu au reușit să aibă un nivel atât de crescut de independență.

„Mă pot mișca dintr-un loc în altul, de exemplu: din scaunul rulant în scaunul de duș, în pat sau în mașina adaptată pe care o conduc”.

Erika Garnier conduce o mașină adaptată pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.
Erika Garnier conduce o mașină adaptată pentru persoanele cu dizabilități locomotorii.

Casa în care locuiește Erika este una accesibilă. Ea se poate descurca fără ajutor, în multe situații. Cu toate acestea, apariția pandemiei a dus la schimbarea modului în care Erika își desfășura activitățile de zi cu zi.

„Programul meu s-a dat un pic peste cap, dar am înțeles care sunt riscurile la care suntem expuși cu toții și am respectat toate măsurile”.

În contextul pandemiei, impunerea măsurilor de protecție de către autorități au generat o serie de probleme pentru persoanele care utilizează scaunul rulant.

„Sunt oameni care au nevoie de ajutorul a doi însoțitori, ca să-și poată muta corpul din scaunul rulant în pat. În pandemie, ei nu au mai putut chema vecinul de peste drum sau de la 3 blocuri distanță, ca să-i ajute, pentru că toată lumea respectă distanțarea”.

Pe de altă parte, Erika spune că accesul la serviciile medicale oferite persoanelor cu dizabilități locomotorii a fost limitat în pandemie, iar acest lucru le-a pus în pericol viața.

În cazul persoanelor care utilizează scaun rulant, deseori se întâmplă ca aceștia să se confrunte cu escare – leziuni care apar la nivelul pielii, pătrund foarte mult în țesut și sunt amenințătoare de viață.

„Știu situații în care operații au fost amânate, pentru că nu era momentul potrivit să se deplaseze oamenii dintr-un județ în altul, pentru investigații”, susține Erika Garnier.

Erika Garnier consideră că spațiile publice ar trebui construite mai prietenos pentru persoanele cu dizabilități.
Erika Garnier consideră că spațiile publice ar trebui construite mai prietenos pentru persoanele cu dizabilități.

Erika afirmă că lipsa accesibilității, la nivel de comunitate, este o problemă care exista și înainte de apariția pandemiei. „În cazul oamenilor care sunt la fel ca mine, izolarea nu e ceva ce se întâmplă doar în context pandemic, ci uneori cam în tot restul timpului”.

Ea e de părere că spațiile publice ar trebui construite mai prietenos pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, și nu numai. „Când dizabilitatea a devenit parte din viața mea, am constatat cât de mult rău poate să facă existența unei trepte sau a unui șir de trepte”.

Erika Garnier spune că, de-a lungul timpului, s-a întâmplat să anuleze anumite întâlniri în scop profesional, din cauza lipsei de acces. „Deseori, absența mea la unele întâlniri nu are legătură cu starea de sănătate în sine, cu disponibilitatea mea ca timp sau cu nivelul meu de cunoștințe, ci doar cu barierele de mediu fizic. Astea creează frustrări”.

În acest context, Fundația Motivation desfășoară o campanie intitulată „#Pe bune?”, prin care militează pentru eliberarea locurilor de parcare dedicate persoanelor cu dizabilități, ce sunt ocupate abuziv. În mod normal, acestea ar trebui folosite doar de oamenii care conduc mașini adaptate sau de pasagerii cu dizabilități.

„E necesară desfășurarea unui proces de conștientizare a populației în legătură cu nevoile persoanelor cu dizabilități, și de creștere a nivelului de empatie”, subliniază Erika Garnier.

Ea precizează că îmbunătățirea accesibilității în spațiile publice ar fi de ajutor pentru toată lumea. „E vorba despre un concept care se numește Design for all. O intrare într-un loc care nu are trepte este potrivită și pentru o persoană vârstnică, și pentru o mamă cu copil în cărucior, și pentru cineva care și-a rupt piciorul”.

Erika Garnier coordonează, în cadrul Fundației Motivation, programul de viață independentă și serviciile pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, care folosesc scaune rulante.
Erika Garnier coordonează, în cadrul Fundației Motivation, programul de viață independentă și serviciile pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, care folosesc scaune rulante.

Erika mărturisește că pandemia a accentuat sentimentul de singurătate persoanelor cu dizabilități locomotorii. „Se simte clar diferența, pentru că oamenii se obișnuiseră să mergem în vizită la ei”.

Fundația Motivation a încercat să-și transfere activitatea în mediul online, prin crearea unor grupuri de întâlniri virtuale, periodice, însă oamenii din comunitățile izolate nu au putut avea acces la ele, din păcate.

Motivation a dezvoltat o aplicație numită MotiActiv, care este disponibilă gratuit pentru toate tipurile de dispozitive mobile, și care reprezintă o sursă de informare a persoanelor cu dizabilități locomotorii. „Publicăm articole de interes pentru utilizatorii de scaune rulante”, anunță Erika.

Ea susține că există o serie de măsuri pe care autoritățile le-ar putea lua pentru a face ca viața persoanelor cu dizabilități locomotorii să fie mai ușoară.

Una dintre ele ar fi decontarea de echipamente de mobilitate și de dispozitive medicale, care să-i ajute pe oamenii aflați în această situație să ducă o viață mai bună. „În acest moment se decontează un scaun rulant o dată la 3 ani, iar suma decontată este mică, raportată la nevoile persoanelor cu dizabilități”.

Erika Garnier e de părere că accesul la educație sau la un loc de muncă e dificil în țara noastră, pentru o persoană cu dizabilități locomotorii.
Erika Garnier e de părere că accesul la educație sau la un loc de muncă e dificil în țara noastră, pentru o persoană cu dizabilități locomotorii.

Erika Garnier spune că ar fi bine ca serviciile de sprijin, pentru persoanele cu dizabilități, să fie îmbunătățite. „Ar fi absolut necesar să existe un om în scaun rulant care să aibă rol de instructor și să completeze echipa multidisciplinară de specialiști ce interacționează imediat după accident cu o persoană cu leziuni medulare”.

Mai mult decât atât, Erika e de părere că accesul la educație este dificil în țara noastră pentru o persoană cu dizabilități. „Sunt puțini profesori de sprijin la un număr mare de elevi cu dizabilități locomotorii. Nu există accesibilitate în toate școlile”.

În ceea ce privește accesul la un loc de muncă pentru o persoană cu dizabilități, ea spune că este, de asemenea, dificil. „Există niște prevederi legale conform cărora companiile care au peste 50 de angajați, și care nu angajează persoane cu dizabilități într-o anumită cotă, ar trebui să plătească niște amenzi la stat. De multe ori, angajatorii preferă să facă asta decât să angajeze persoane cu dizabilități”.

Erika spune că dizabilitatea i-a schimbat percepția asupra vieții. „A trebuit să o iau de la 0, eram exact ca un bebeluș. Cu timpul, mi-am dat seama că nu ar trebui să-mi limitez planurile de viitor, fiindcă nu mai merg, ci pur și simplu să integrez aspectul ăsta în viața mea și să-mi duc planurile mai departe”.

Conectarea cu natura a fost benefică pentru Erika, în perioada pandemiei.
Conectarea cu natura a fost benefică pentru Erika, în perioada pandemiei.

În timpul pandemiei, conectarea cu natura a ajutat-o pe Erika să treacă mai ușor peste momentele grele. „Mi-a prins foarte bine să stau în natură și să admir copacii, florile, munții, pădurea”.

La nivel național, numărul persoanelor adulte cu dizabilități fizice este de 208.408, conform unei statistici realizate de ANDPDCA, la 30 iunie 2021.

Anul acesta, Fundația Motivation a creat un ghid gratuit de informare cu privire la drepturile persoanelor care folosesc scaune rulante.

Pandemia, pe întuneric

Mariana Petcu, în vârstă de 53 de ani, locuiește în București și are dizabilități de vedere din naștere. „Văd un pic umbre. Cunosc oamenii după voce, după stilul fiecăruia”.

A urmat cursurile unei școli speciale pentru nevăzători și a învățat alfabetul Braille, care ajută la citirea și la scrierea tactilă. „Limbajul Braille e punctiform. La început nu a fost ușor, dar m-am obișnuit”.

Mariana Petcu s-a născut cu dizabilități de vedere.
Mariana Petcu s-a născut cu dizabilități de vedere.

Femeia a absolvit liceul sanitar – specializarea masaj, și a lucrat 31 de ani la Spitalul Clinic C.F. 2 din București. „A fost excepțional, ca meserie și colectivitate. M-am simțit foarte bine la serviciu, chiar îmi lipsește”.

Este înscrisă la Asociația Nevăzătorilor din România de peste 30 de ani. Mariana Petcu mărturisește că, în perioada pandemiei, membrii asociației nu au mai putut face activități ca înainte. „Îmi place să particip la concursuri culturale. În trecut, am fost la 'Prietenii cărții Braille', și la 'Lectură rapidă și corectă'”.

Odată cu apariția pandemiei de coronavirus, autoritățile ne-au îndemnat să evităm atingerea suprafețelor folosite frecvent și de alte persoane, și să păstrăm distanța față de cei din jur. Pentru persoanele cu deficiențe de vedere, care se bazează foarte mult pe simțul tactil și pe interacțiuni directe, măsurile de protecție împotriva Covid-19 le-au îngreunat activitățile de zi cu zi.

Mariana Petcu mărturisește că pandemia a îngreunat viața persoanelor cu dizabilități vizuale.
Mariana Petcu mărturisește că pandemia a îngreunat viața persoanelor cu dizabilități vizuale.

Mariana Petcu spune că atunci când merge la cumpărături, deși este însoțită de un membru din familie, tot simte nevoia să atingă produsele pentru a-și dea seama ce să aleagă. „Am încercat să evit să pun mâna pe produse sau pe anumite suprafețe, dar e greu. Și am ajuns să-mi fie teamă să mă apropii de cineva, de frica virusului”.

Pe stradă, când se află la trecerea de pietoni și nu există semafoare acustice, Mariana Petcu încearcă să se orienteze după auz. „Uneori, am circulat și neregulamentar, pentru că mă luam după alții. Dacă traversau ei, traversam și eu”.

Mariana Petcu afirmă că statul ar trebui să sprijine mai mult persoanele cu dizabilități.
Mariana Petcu afirmă că statul ar trebui să sprijine mai mult persoanele cu dizabilități.

Mariana Petcu e de părere că spațiile publice ar trebui să fie construite mai prietenos pentru persoanele cu dizabilități vizuale. De exemplu, ea crede că ar fi bine să existe, peste tot, hărți tactile și audio, toalete accesibilizate și semafoare acustice. „Mi-ar plăcea să am așa la mine în cartier”.

Consideră că statul ar trebui să sprijine mai mult persoanele cu dizabilități. „Accesul la un loc de muncă este dificil”, spune Mariana.

De curând, Constantin Mustețea, directorul de Investiții al Metrorex S.A., a anunțat, în cadrul dezbaterii Marele București, că toate stațiile de metrou din subteranul Capitalei vor fi accesibilizate pentru persoanele cu dizabilități de vedere. Cele 63 de stații de metrou vor avea trasee din benzi speciale, din elemente de oţel inoxidabil, și panouri de semnalistică Braille, precizează Buletin de București.

Din cauza pandemiei, Mariana Petcu nu a mai putut să-și întâlnească frații, deși toți locuiesc în București.
Din cauza pandemiei, Mariana Petcu nu a mai putut să-și întâlnească frații, deși toți locuiesc în București.

În pandemie, Mariana spune că i-au lipsit întâlnirile cu persoanele dragi față de care a fost nevoită să păstreze distanțarea, în contextul măsurilor de protecție împotriva Covid-19. „Nu m-am simțit neapărat izolată, că stau la curte și fac mișcare, dar e trist că sunt nevoită să mă întâlnesc cu frații mei destul de rar, deși toți locuim în București”.

Înainte de pandemie, ea obișnuia să călătorească atât în țară, cât și în străinătate. „În 2009 am mers, cu asociația, la Paris, în Franța, cu ocazia aniversării a 200 de ani de la nașterea lui Louis Braille, cel care a inventat alfabetul Braille. Iar în 2017 am fost în Israel”.

Marianei Petcu îi este dor de călătoriile în străinătate și de vremurile dinaintea pandemiei.
Marianei Petcu îi este dor de călătoriile în străinătate și de vremurile dinaintea pandemiei.

În ceea ce privește călătoriile în țara noastră, Mariana preferă să meargă la mare. „Din cauza pandemiei, anul trecut nu am mers la mare și mi-a lipsit”.

Ea spune că îi place să citească, să asculte muzică și să facă sport. „Dimineața fac exerciții de gimnastică la sol, și după-amiază pedalez la bicicleta medicinală, timp de 30-40 de minute”.

Mariana Petcu îi încurajează pe toți oamenii cu dizabilități să fie optimiști, iar pe ceilalți îi îndeamnă să aibă empatie față de persoanele cu deficiențe.

La nivel național, numărul persoanelor adulte cu dizabilități vizuale este de 87.125, conform unei statistici realizate de ANDPDCA, la 30 iunie 2021.

Dhope, artistul care „deseneaza" pielea
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:24 0:00
XS
SM
MD
LG