Poluarea climatului public. Pagini de istorie recentă

Nu mi-am ascuns niciodată opiniile legate de rolul nociv pe care l-a avut Corneliu Vadim Tudor (1949–2015) în viața publică din România. Decesul său în urmă cu patru ani a provocat necesare reflecții despre România comunistă și cea post-comunistă, despre manipulările cinice ale sentimentului național, despre xenofobie, despre populismul șovin și despre histrionism.

Am mai scris în trecut pe tema ideologiei peremiste așa cum s-a configurat aceasta în retorica urii practicată ad nauseam de către Corneliu Vadim Tudor.

Cuvintele au efecte indelebile și incontestabile în spațiul politic, pot duce la asanarea sau, dimpotrivă, la poluarea climatului public. Joaca de-a revoluția, încurajarea unor aventurieri iresponsabili, fraternizarea cu demagogi specializați în cultivarea urii sunt din nefericire tactici pe care unii politicieni le consideră acceptabile, ba chiar recomandabile. A-l fi considerat pe Vadim Tudor simbol al rectitudinii morale era o performanță ce ținea de o Carte Guinness a recordurilor antifrastice.

Pentru Sorin Oprescu, fostul primar al Capitalei, plecat, apoi revenit la matca pesedistă (dacă nu cu carnet, măcar cu onoruri și zâmbete galeșe), PRM—campionul campaniilor pestilențial-xenofobe din primii douăzeci de ani ai tranziției—reprezenta „o adevărată coloană vertebrală a acestei țări” și era caracterizat de curățenie morală, verticalitate și curaj. Citez din personajul care îl căina la un moment dat pe Vadim: „Adesea cuvintele dumneavoastră au exprimat adevăruri, au avut conținut și sens, dar de multe ori au fost bagatelizate, răstălmăcite pentru a li se minimaliza mesajul”. Bagatelizate și răstălmăcite de cine, m-am întrebat atunci când l-am auzit pe fostul edil? Își mai amintea, oare, Sorin Oprescu faimoasa invitație a lui Vadim Tudor: „Lăsați securiștii să vină la mine!”? Oare nu-l neliniștea această reabilitare insolentă a tot ce-a avut România mai odios în a doua jumătate a veacului trecut? Se simțea fostul Primar General al Capitalei solidar cu Vadim și oastea sa de ex-securiști?

Scriam într-un articol transmis în 2001 la Deutsche Welle: „Nu este deloc sigur că doar retorica exclusivismului național l-a readus pe Vadim Tudor în centrul dezbaterilor politice. Este mai degrabă cazul să analizăm cauzele fenomenului în eșecul (parțial, însă nu mai puțin real) al forțelor democratice de a oferi viziuni coerente și credibile privind metodele, scopurile și șansele reale ale tranziției către economia de piață și societatea deschisă”.

Vadim Tudor a fost, în fond, numele atâtor chestiuni rămase în suspensie, amânate sau pur și simplu negate de exponenții direcției liberale din cultura politică românească: alianțe stranii între forțe politice altminteri incompatibile (vezi, mai recent, USL); civismul de paradă în lipsa unor dezbateri autentice privind tradițiile constituționale ale statului român; refuzul unor analize serioase privind rolul Securității în patru decenii de experiment leninist; combinația dintre fascism și comunism în ideologia protocronismului ceaușist; o privatizare anemică, un stat de drept călcând prea des cu stângul.

Să nu uitam faptul că Vadim nu era decât vârful acestui aisberg național-securist (a se citi atent listele mai vechi de senatori și deputați peremiști): ideologia lor a fost mereu aceea a „patriei în pericol”, deci a colectivității organice amenințate de invazia externă și de calul troian strecurat în chiar inima cetății. În plan ideologic, ne-am întâlnit cu același prăfuit, dezolant protocronism celebrat de Vadim, Mihai Ungheanu și amicii lor în perioada dictaturii.

Pe vremea când eram student la sociologie, la începutul anilor ’70, am auzit de la colegii mei din anii mai mari următoarea istorie: se pare că la întrebarea profesorului Miron Constantinescu de ce a decis să urmeze această profesiune, tânărul Vadim ar fi răspuns „pentru că doresc să devin un Eminescu”. Nu știu cât adevăr este în această povestire, oricum rămâne faptul că articolul Idealuri, deci textul săptămânist care a făcut din Vadim un caz celebru al „epocii de aur”, era tocmai unul care exacerba logica organicismului etnocentric din gândirea politică eminesciană. E bine să ne reamintim aceste lucruri, mai cu seamă când se uită de către unii că polarizările ideologice post-comuniste își au originile, în mare măsură, în conflictele culturale esopic exprimate, însă nu mai puțin reale, ale perioadei Ceaușescu.

Revenind la „idealul Eminescu”, păstrând evident proporțiile, avem de-a face cu o situație pe care cândva Marx (și el studiat de junele Vadim, ca și de către noi toți, pe vremea aceea) o definea, pe urmele lui Hegel, astfel: „prima oară tragedie, a doua oară farsă”. Însă este vorba de o farsă la al cărei actual trist succes au contribuit toți cei care au minimalizat fenomenul, sau l-au utilizat în scopuri politicianiste (mă gândesc la experiența „patrulaterului roșu” din perioada guvernării Iliescu-Văcăroiu).

Ascensiunea populismului românesc postcomunist, a ceea ce se poate numi viziunea etnocratic autoritaristă, ca și respectabilizarea lui, au fost, de fapt, rezultatul ororii feseniste la adresa disidenților, a renașterii societății civile. Originile peremismului, ca și ale fesenismului, au fost/sunt inseparabile de ideologia național-stalinistă. Să recitim lista „trădării naționale” propusă cândva de „tribun” și vom vedea clar împotriva cui, sau mai exact împotriva căror idei, s-a constituit peremismul ca mișcare a disperării, furiei, revanșei și invidiei istorice...

Textele din rubrica Agora reprezintă opiniile autorilor