Katerina Lipovka este o tânără arhitectă și artistă din Kiev. De la începutul războiului, ea este mereu pe drum: nu chiar refugiată, nu chiar boemă, dar mereu cu valiza după ea.
În ciuda războiului, Katerina vorbește din bucătăria părinților ei din Kiev cu un zâmbet larg pe față și o atitudine relaxată.
Părinții Katerinei sunt sculptori, așa că toată viața a urmărit și ea partea creativă. A studiat arhitectură și artă, dar și afaceri. A lucrat ca arhitect, apoi și-a deschis o galerie de artă la Kiev, iar acum străbate Europa în susținerea unui proiect care ajută cariera tinerilor artiști.
Începutul războiului s-a întâmplat să o prindă în afara Ucrainei. De atunci, la fiecare câteva săptămâni, e în altă țară. E o viață obositoare, dar satisfăcătoare.
„Războiul mi-a permis să trăiesc în străinătate și să încerc țări diferite. N-am putut sta la nimeni prea mult timp. Dar acum parcă nu m-aș opri… deși nu cred că mai rezist prea mult, pentru că sunt constant distrasă. Mereu ba mă pregătesc pentru următoarea destinație, ba sunt pe drum, ori mă recuperez”, spune Katerina.
Însă viața ca ucrainean în străinătate, pe timp de război, nu e ușoară. Cu asta s-a obișnuit și încearcă să-i înțeleagă și pe ceilalți. Nu toți sunt la curent cu evenimentele din Ucraina, spune ea, cu toții au propria viață și probleme în propria țară.
„Evident, nimănui nu-i plac refugiații, mai ales dacă stau o perioadă mai lungă. Oamenii întreabă de ce trebuie să-i ajute, când nici salariul lor nu le e de ajuns și pe ei nu-i ajută nimeni. Cei din țările de la granița cu Ucraina, ca România, înțeleg mai bine. Ei sunt cei care simt pericolul”, spune tânăra ucraineancă.
Călătoriile prin Europa: Experiență de o viață, dobândită neașteptat
„Nu știu cum s-a făcut, dar am decis să merg în vizită la o prietenă ucraineancă, la Bratislava, cu doar două zile înainte să înceapă războiul. Nu mi-am dorit să emigrez, ca alți prieteni care au plecat cu 2-3 săptămâni înaintea începutului războiului, crezând că se va întâmpla. Eu am fost optimistă, nu mi-am imaginat că se va întâmpla. Cumva, am făcut o alegere norocoasă”, spune Katerina.
Rețeaua sa de cunoștințe a salvat-o, spune tânăra. Mai ales ucrainenii, dar și prietenii străini - chiar dacă n-a putut sta prea mult nicăieri.
Trei luni a stat în Slovacia, la prietena sa de acolo. Amândouă într-o cameră, urmărind în fiecare zi evenimentele din Ucraina, pline de șoc și adrenalină. Li s-a alăturat fratele mai mic al prietenei sale, trimis de părinți din țară cu o zi înainte de majorat, ca să nu ajungă pe front.
Katerina a plecat pentru că „Slovacia nu e pentru mine. E prea comodă, prea domoală. Sunt o fire extrovertită. M-am pus pe picioare la câteva luni după începutul invaziei și am plecat la Madrid. Acolo, modul în care oamenii își trăiesc viața și dansează e exact stilul meu”, spune cu entuziasm Katerina.
După două luni pline de dans în Spania, la începutul verii 2022, a plecat în Estonia, unde a stat o lună. Zece zile le-a petrecut organizând forumul „De Structura”. Estonia pare să fie, constant, locul în care se întoarce. A urmat, din nou, Spania. De data aceasta, la mare.
Deja trecuse jumătate de an și oboseala drumului se acumulase prea mult. Era timpul să se întoarcă acasă. Așa că a revenit, în august 2022, la Kiev, încercând să-și dea seama care va fi pasul următor. Nimeni din familia sa nu e pe front, așa că la început viața în capitala Ucrainei a fost relativ lipsită de astfel de griji.
Dar apoi au început atacurile cu rachete. „S-a destrămat impresia că la Kiev sunt mai în siguranță și mi-am dat seama că trebuie să plec din nou”, povestește tânăra.
Așa că s-a îndreptat către Londra, unde i-a fost mai ușor să intre mulțumită schemei de relocare pentru ucraineni. La fel și în UE, unde i se permite să stea o perioadă mai îndelungată. Au urmat Italia și, din nou, Estonia.
„Pare că mereu ajung acolo, dar viața nu e pentru mine. Atmosfera e prea calmă, barurile sunt goale. Niciodată nu rămân prea mult timp”, adaugă Katerina.
S-a întors acasă de sărbători, pe care le-a petrecut în întuneric. „Tot cartierul era întunecat din cauza penelor de curent. Afară, ne aprindeam lanterna de la telefon ca să traversăm strada și să atenționăm șoferii că suntem acolo. Lumea glumea că, la Kiev, îți ratezi stația de autobuz pentru că n-o vezi în întuneric”, descrie Katerina.
Mai erau și bombardamentele. Katerina n-a vrut să se ducă în adăposturi, ci doar aștepta să se termine. Spune că s-a obișnuit să facă diferența, după sunetul exploziei, între rachetele interceptate în aer și cele care lovesc la sol.
„De obicei nu reacționam, ci stăteam în pat gândindu-mă la cât de aleatorie e toată treaba. Dacă e să fiu eu ținta, eu voi fi. Rămâne la mâna destinului”, consideră tânăra.
N-a rezistat prea mult în noaptea deplină a Kievului din iarnă. Și-a făcut bagajele din nou și a plecat în Olanda, apoi la Berlin și din nou în Estonia.
A urmat Bruxelles, apoi Aachen, unde Katerina și-a reprezentat proiectul „De Structura” la ceremonia de decernare a Premiului Charlemagne pentru tinerii europeni, pe care l-au câștigat la nivel național.
La ceremonie au participat și președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, președinta Parlamentului, Roberta Metsola, și cea a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, cancelarul Germaniei și premierul Poloniei.
„Nu-mi venea să cred că sunt în același loc cu toți acești oameni”, remarcă tânăra.
De acolo, la Lyon, Paris, Madrid, și la Evenimentul Tineretului European, de la Strasbourg.
„Intuiția mi-a spus că în mai va ploua cu rachete peste Kiev și se pare că am avut dreptate. Mi-am dat seama că a fost o decizie bună să rămân în străinătate”, spune Katerina.
În mai 2023, Rusia a lansat 16% din toate rachetele pe care le-a folosit în decursul celor 15 luni de război. Ucrainenii au îndurat atacuri aeriene 21 din 31 de zile în luna mai; la Kiev au fost 16 atacuri aeriene. Puține rachete au ajuns la sol, totuși, datorită scutului aerian întărit cu arme vestice.
Acum e din nou, pentru câteva săptămâni, acasă, la Kiev. Pleacă imediat în Malta și în Estonia („e mereu același tipar”, explică ea zâmbind).
Să tot vină și să plece din Kiev este un calvar, totuși, mai ales din punct de vedere logistic.
„Ca să explic: Să ieși din țară, venind din Kiev, durează 25 de ore. Trebuie să iei trenul până la granița cu Polonia, apoi un alt tren până în Varșovia. Trenul stă patru ore la graniță, două de fiecare parte, e plin de copii, căței… e greu să te concentrezi”, spune Katerina.
„Mulți oameni mă întreabă, atunci, de ce nu zbor pur și simplu de la aeroportul din Kiev. Trebuie să le explic că spațiul aerian e de fapt închis, că rachetele zboară, dar avioanele nu.”
„De Structura”, proiectul de suflet care o întoarce mereu în Estonia
Motivul pentru care Katerina s-a întors mereu în Estonia este proiectul pe care-l organizează, „De Structura” - o inițiativă pan-europeană care caută să creeze mai multe oportunități pentru tinerii artiști.
Proiectul include conferințe, expoziții, workshopuri și chiar și un podcast, toate cu scopul de a crea condiții de muncă mai bune pentru artiști. Katerina și co-organizatorii proiectului oferă educație non-formală și discută în numele artiștilor cu reprezentanții instituțiilor culturale și politice.
La conferința din vară, în Estonia, zece zile s-au strâns artiști din toată Europa, disecând problemele din lumea artei și propunând soluții. Apoi, au creat mai multe proiecte artistice în colaborare. Soluțiile ajung, curând, pe masa celor de la Bruxelles, în timp ce proiectele artistice vor fi prezentate într-o expoziție la Tallinn.
Katerina s-a alăturat echipei înaintea războiului, când în echipa organizatorică erau mai mulți ruși. N-a fost deloc ușor, după 24 februarie.
„Anastasia, fondatoarea proiectului, s-a născut în Rusia. Altcineva din echipă e din Rusia și locuiește în Italia. Alți doi oameni încă locuiesc în Rusia. Mi-a fost greu să accept să colaborez cu ruși, dar cei care locuiesc în străinătate au trecut cu brio testul, așa că am decis să lucrez cu ei în continuare”, explică Katerina.
Proiectul își încheie curând, după aproape doi ani, primul ciclu. Katerina și colegii săi sunt hotărâți să-l continue și pe viitor, în ciuda greutăților cu fondurile, o problemă perpetuă a ONG-urilor din sectorul cultural.
