Un fotograf ucrainean documentează poveștile îngrozitoare ale locuitorilor din suburbiile din jurul Kievului, Bucea și Irpin, ocupate de forțele ruse de la începutul invaziei din februarie 2022.

Fotograful Alena Grom (foto sus) este din Donețk, din estul Ucrainei. După ce a fugit de luptele izbucnite acolo în 2014, ea s-a mutat la Bucea, lângă Kiev.

Grom a declarat pentru Europa Liberă că pe 24 februarie ea și familia ei au devenit „refugiați pentru a doua oară”, în timp ce au fugit de invazia rusă.

După retragerea rusă din jurul Kievului, Grom s-a întors la casa ei din Bucea. Astăzi, cu valiza făcută în caz că trebuie să mai fugă o dată, ea se plimbă pe străzi, întâlnind localnici care au stat în Bucea în timpul ocupației rusești.

Iată mai jos poveștile supraviețuitorilor care au trecut prin greutăți și pericole inimaginabile, așa cum i-au spus Alenei Grom:

Rustem din Bucea

Casa lui Rustem se află pe strada Vokzalnaia și forțele ruse i-au distrus-o. Când rușii erau pe străzi și bătălia era în desfășurare, Rustem se ascundea în subsol cu fiul, soția și alte rude.

Un vehicul de luptă al infanteriei a explodat în apropierea proprietății lor. În urma incendiului intens, garajul cu tot cu mașină a fost distrus. După explozie, tot fumul a intrat în casă, iar când Rustem și ceilalți oameni au ieșit în stradă au văzut că și casele vecine au luat foc.

După ce au supraviețuit incendiului, localnicii din Bucea au crezut că totul s-a terminat și rușii s-au retras. Dar pe 4 martie, soldații ruși s-au întors și s-au instalat într-o casă vecină. Locuitorii au reușit să fugă în locul unde era Rustem.

Toată noaptea s-au ascuns de ruși. Apoi, pe 5 martie, militarii au bătut la uşă. Locuitorii au strigat: „Suntem bătrâni și copii. Suntem neînarmați”. Rușii i-au alungat pe toți din casă, i-au aliniat, au verificat documentele și apoi le-au spart telefoanele. Unul dintre telefoane a rămas în mod miraculos intact, iar soția lui Rustem l-a băgat în geantă. Li s-au dat cinci minute să împacheteze. Rustem a vrut să-și ia o pisica pe nume Snowball. A încercat să pună pisica într-o pungă, dar ea a sărit afară și a fugit.

Soldații i-au mutat pe toți la parterul unei clădiri cu mai multe etaje, situată pe o stradă din apropiere. Fiecare curte era înțesată de soldați ruși și vehicule blindate. Vecinii de pe strada Sadovaia aveau un vehicul de comandă pe proprietatea lor.

După ce a petrecut câteva nopți la subsol, Rustem le-a cerut rușilor să dea drumul oamenilor. Soldații au eliberat 10 oameni, inclusiv o femeie cu un copil de 3 ani, dar o familie a fost ținută la subsol încă patru zile.

Rustem și restul grupului care au fost eliberați au mers la Irpin, unde au rămas peste noapte.

Irpin a fost bombardat toată noaptea. Grupul a așteptat dimineața, apoi a continuat drumul. Au fost ridicați de voluntari și duși pe faimosul pod spart de lângă Irpin, iar de acolo au fost transportați la Kiev.

După ce a petrecut o lună la Poltava, în estul Ucrainei, împreună cu fratele său, Rustem s-a întors la Bucea în urma retragerii ruse. La intrarea în casa lui îl aștepta pisica, Snowball.

Înăuntrul casei lui erau sticle goale de vin, cizme de soldați și graffiti în camera fiului său pe care scria: „Au fost ordine”, urmat de un „Sorri” - scris greșit în limba engleză.

Irina din Bucea

După ce rușii au capturat Bucea, Irinei i-a fost frică să iasă afară. Stătea în casă cu mama ei bolnavă și aștepta să moară. Ea locuia pe strada Yablonska, care mai târziu a devenit cunoscută ca strada morții de la Bucea.

La patru zile după ocupație, un vecin a venit să scoată apă din fântână și i-a spus Irinei că rușii îi lasă pe oameni să iasă afară „dacă ai un bandaj alb pe mânecă”.

Irina a început să iasă în curtea ei să gătească mâncare la foc deschis și să scoată apă din fântână. Soldații ruși s-au stabilit în două clădiri învecinate. Nu au vrut să locuiască în casa modestă a Irinei, dar i-au pus un vehicul blindat în curtea ei și l-au camuflat cu cârpe.

Soldații ruși veneau adesea la fântână pentru a umple recipientele din plastic cu apă.

Irina a vorbit cu ei și le-a spus că este speriată. Au spus că și ei sunt îngroziți. Soldații, în special cei care au ajuns în primul val de invazie, au fost foarte speriați. Era imposibil să te obișnuiești cu focurile de armă.

Pe 18-19 martie a avut loc o rotație a soldaților și primul val a fost înlocuit cu noi trupe. Oriunde și-au plasat rușii vehiculele, au fost loviți foarte precis de forțele ucrainene și au existat victime printre ruși. Irina nu a văzut trupurile rușilor pentru că trupele ruse nu și-au lăsat camarazii întinși în stradă, dar au suferit pierderi grave. Când gătea afară, auzea despre ce vorbeau soldații ruși din casele de pe ambele părți.

În primele zile ale ocupației, Irina a acceptat că soldații erau doar victime ale circumstanțelor, până când a văzut comiterea atrocităților.

Rușii au ucis trei bărbați și i-au îngropat lângă casa unui vecin. Apoi au ucis-o pe prietena ei, Dima, care stătea lângă o casă, fumând.

Soldații ruși au dat oamenii afară dintr-o casă. Oamenii au ieșit cu mâinile ridicate, apoi a fost aruncată o grenadă înăuntru. Proprietarul imobilului a fost împușcat, iar cadavrul său a rămas în stradă timp de o lună. De asemenea, Irina a văzut printr-o fereastră cum soldații ruși îngropau cadavrul unui vecin.

Mama Irinei nu a putut obține ajutor medical. Ea a murit pe 14 martie. Irina a cerut ajutor să-și îngroape mama la doi bărbați care locuiau la subsolul unui bloc. A primit permisiunea de la soldații ruși să-și îngroape mama în curte. Un vehicul blindat se profila deasupra lor în timp ce săpau groapa. În aprilie, când au fost făcute aceste fotografii, trupul mamei Irinei era încă îngropat în curte.

După moartea mamei sale, Irina s-a mutat într-un loc mai sigur, la subsolul altui bloc de apartamente. Uneori, Irina mergea acasă să facă mâncare sau să-și schimbe hainele. Dintr-o dată rușii au intrat în subsol pentru a le interzice oamenilor să iasă pe strada Yablonska, spunându-le oamenilor că vor fi împușcați. Irina crede că atunci ar fi fost o încercare de a ascunde amploarea atrocităților lor de localnici.

Când au sosit trupele ucrainene, Irinei nu-i venea să creadă că Bucea fusese eliberată și că acest coșmar s-a încheiat. A plâns când a văzut soldați ucraineni cu un steag.

Yuri din Puscha-Vodytsa

Yuri este văduv și locuiește într-un loc frumos lângă o pădure din nord-estul Kievului. Totul în casă este făcut manual. Pe verandă se află mobilier pe care l-a făcut el însuși.

După înaintarea Rusiei în localitatea sa, nici o casă din cartier nu a rămas neatinsă. Toată lumea a fost afectată în diferite grade. Dacă pereții și acoperișul unei case rămâneau în picioare, atunci proprietarii se considerau norocoși.

La începutul lunii martie, un vecin i-a spus: „Vino. Soacra mea a făcut supă. Vom mânca și apoi plecăm. Au început bombardamentele puternice”.

Yuri se pregătea să evacueze casa. Avea aurul, banii și documentele pe masă, dar în timp ce urma să se întâlnească cu vecinul său la capătul străzii, un soldat rus scund, cu o cârpă albă în jurul brațului, a ieșit din pădure și a strigat: „Mâinile sus!”.

Yuri și-a ridicat mâinile, apoi i s-a spus să „se întindă!”. Are sciatică, așa că se mișca foarte încet. Apoi a auzit împușcături. Gloanțele au lovit brațul, călcâiul și coapsa lui Yuri. Printr-un miracol, nu i-au lovit organele vitale.

Între timp, vecinul Serhii stătea în curtea casei sale. Yuri a strigat: „Seriozha, m-au prins!”

Soldatul rus a auzit asta și le-a strigat celorlalți: „Este al doilea. Există un al doilea! Treceți la treabă!". Și din nou s-au auzit arme automate.

Serhii a strigat „Ivanovici, nu pot părăsi curtea. Târăște-te spre mine!”. Sub foc, Yuri s-a târât până la colțul gardului, unde cineva l-a prins de glugă și l-a târât în curte. Apoi a leșinat.

S-a trezit în interiorul unei case și și-a văzut vecinul rupând un cearșaf în bucăți pentru bandaje. Gaura din brațul lui era imensă; rana de pe călcâie îi atârna deschisă. Când Serhii și soacra lui Serhii îi peticeau rănile, soldații ruși au intrat în casă, strigând: „Mâinile sus!”.

Toți au ridicat mâinile, iar rușii au întrebat: „Sunt soldați (n.r. ucraineni) aici?.” Apoi i-au pus pe toți în genunchi.

Rușii au percheziționat casa și au interzis cuiva să iasă afară. „Vom verifica”, au spus ei, dar nu s-au întors niciodată.

Timp de o săptămână, Yuri a rămas întins în pat. Nu a mâncat aproape nimic. Nu exista conexiune la internet sau la telefon. Obuzele de artilerie, mortarele, rachetele Uragan și bombele cu dispersie zburau deasupra capului, pentru că se afla cumva între forțele ucrainene și cele ruse.

Serhii a făcut cârje din niște scânduri pentru Yuri, astfel încât să se poată mișca. Din cauza lipsei de antibiotice, rănile lui Yuri s-au infectat și au trebuit spălate cu mușețel și alte tratamente.

Într-o zi, un grup de soldați ruși a intrat în curtea lui Serhii. A numărat 32 de bărbați. Aveau uniforme și arme bune și fiecare dintre ei era înarmat cu un lansator de grenade. Trei dintre ei au intrat în casă și au văzut o sticlă de lichior pe coridor.

„Ce avem noi aici?" au întrebat. „Horilka? (o băutură tradițională ucraineană). Putem încerca câteva?”

„Chiar dacă spun nu, tot o vei bea”, le-a răspuns Yuri.

Soldații au băut câteva pahare. „Oh, e bine”, au spus ei.

Când doi dintre ruși au plecat, cel mai mare s-a dus la Yuri și a spus: „Bătrâne, îmi pare rău. Nu noi ne luptăm. Guvernul nostru este cel care a purtat acest război.”

Yuri a răspuns: „Și totuși tu ești aici, nu guvernul”. Soldatul rus a răspuns: „Urmăm ordinele!” apoi s-a întors și a plecat. Dacă ar fi știut că soldații vor veni, ar fi otrăvit alcoolul.

La mijlocul lunii martie au fost -10 grade Celsius. Nu era electricitate. Trăiau în haine subțiri. În același timp, bombardamente grele au continuat până la punctul în care au făcut viața imposibilă. Nu era unde să se ascundă. Când Serhii a ieșit la o toaletă din curte, un obuz a explodat și schije l-au prins în braț și în față.

Acum erau doi răniți în casă. Starea lui Serhii s-a înrăutățit pentru că rănile s-au infectat. Yuri a spus o rugăciune: „Maică a lui Dumnezeu, nu există situații fără speranță. Scoate-ne de aici, căci întotdeauna există o cale de ieșire”.

Pe 23 martie, armata ucraineană i-a împins înapoi pe ruși și câțiva soldați ucraineni au ajuns la casa lui Serhii. Soldații le-au spus că trebuie să evacueze rapid. Când luptătorii ucraineni l-au văzut pe Yuri în cârje improvizate, l-au cărat cu o roabă pe care o foloseau pentru a colecta minele antitanc, după cum povestește ucraineanul. Serhii a fost operat și Yuri s-a întors în sat.

Urme ale armatei ruse sunt încă vizibile peste tot. Toate obiectele de valoare și banii, chiar și un portret al soției decedate a lui Yuri, au dispărut.

Yuri își reface casa și viașa încet, încet. Acum, cel mai important lucru, spune el, este să ții niște vodcă în apropiere, să bei până la victorie!

Maia din Irpin

Maia are 92 de ani. În martie, atunci când trupele ruse au bombardat orașul ei, Irpin, suburbie de lângă Kiev, trei obuze i-au lovit casa și clădirea a ars rapid. Maia a reușit să tragă un cearșaf cu care să se protejeze de frig și așa a fugit în stradă. A stat în mijlocul drumului până când niște vecini au luat-o în casa lor. În acea noapte, încă trei case din apropiere au ars.

Cu ajutorul vecinilor ei, Maia a plecat la Liov, în vestul Ucrainei. Apoi, când a venit vara, femeia s-a întors în Irpin și acum locuiește într-o așezare pentru persoane strămutate. Maia spune: „Propriul meu pământ mă chema”.

A crescut flori de tutun, trandafiri și crini. Uneori vine în curte și rupe flori pentru a le oferi vecinilor. Autoritățile au promis că vor ajuta la restaurarea caselor după război, dar întrebarea este când se va întâmpla acest lucru și dacă femeia va mai trăi pentru a-și vedea casa reconstruită.

Volodimir din Bucea

Pe 5 martie, Volodimir își plimba câinele în Bucea, când dintr-o dată un cadârovit (un soldat rus loial liderui cecen Ramzan Kadârov) a ieșit de după colț și a îndreptat o mitralieră spre el. Volodimir a sărit pe verandă să se adăpostească.

În același moment, s-a auzit un șuierat puternic și o explozie a unui obuz. Casa cu mai multe etaje s-a cutremură puternic, iar Volodimir a ieșit din verandă și a văzut că etajele superioare ardeau. A ocolit casa pe partea cealaltă și a fotografiat focul. Fotografia făcută de Volodimir a fost publicată de BBC.

În acel moment, rușii au tras fără discernământ în localnicii. Era mortal să ieși la drum. Dacă soldații te-a zăreau, erai ca și mort.

În prima jumătate a lunii martie, Volodimir a mers împreună cu vecinii săi prin cartier, adunând cadavre. Unii oameni au murit din cauze naturale; alții au fost uciși de ruși.

Odată, armata rusă l-a luat pe Volodimir pentru a identifica un cadavru. A văzut că mortul era rus și a spus: „Acesta nu este al nostru”. Soldații i-au spus: „Ei bine, ce ar trebui să facem? Ia-l”.

Volodimir a răspuns: „De ce să-l pun cu morții noștri? Faceți ce vrei. Îl îngropați.”

Când au deschis ultimul coridor umanitar, Volodimir a părăsit Bucea prin orașul Vorzel. A ajuns acolo pe jos, cu câinele său. Când a trecut pe lângă punctul de control rusesc, un cadârovit a vrut să-l împuște, dar altor soldați le-a plăcut câinele și l-au lăsat pe Volodimir în pace.

Textul și fotografiile îi aparțin Alenei Grom, traducerea și producția în engleză de Amos Chapple, iar în limba română, traducerea și adaptarea au fost făcute de Andreea Ofițeru.