Nu procesul asasinilor începe azi, ei murind chiar atunci, în ianuarie 2015, la scurtă vreme, vânați de poliție și forțele speciale, și nici procesul comanditarilor (Al-Qaida din Yemen a revendicat atacul), ci al celor 14 persoane care au asigurat logistica și partea organizatorică a atentatelor din Paris.
La două zile după masacrul de la Charlie Hebdo a fost atacat atunci și un supermagazin evreiesc. Astăzi, doar 11 acuzați sunt prezenți la proces, 3 fiind dispăruți, fugiți sau poate morți în Siria. Peste trei milioane de oameni au defilat atunci în Paris sub semnul „Je suis Charlie”, dar s-a schimbat oare ceva în percepția generală a libertății de exprimare ?
Procesul Charlie Hebdo pune Franța în fața spectrelor sale, scrie cotidianul spaniol El Pais. Un proces de tip catharsis, estimează, în Franța, Libération. Le Figaro publică mărturia fostei ziariste de la Charlie, Zineb El Rhazoui, atee militantă de origine marocană, care trăiește de atunci în ascuns și care deplânge ceea ce ea numește «islamizarea societății».
În centrul procesului, rezumă spaniolul El Pais, se vor afla libertatea de exprimare și acel drept al blasfemiei pe care îl revendică în Franța publicații precum Charlie. Cu această ocazie, numărul special al săptămânalului Charlie Hebdo, publicat chiar astăzi, reia pe copertă toate caricaturile cu Mahomed care fuseseră considerate atunci blasfematoare.
Într-un mic text sub formă de editorial, redacția Charlie Hebdo explică de ce o face, plasând asta în categoria: „datoria de a informa”. Acele caricaturi care au stârnit scandal și indignare, republicate azi în ziua începerii procesului, sunt, cum ni se spune, niște „piese la dosar”. "Nu vom accepta niciodată un compromis, supunându-ne (nous ne nous coucherons jamais)," scrie redactorul-șef Laurent „Riss" Sourisseau, rănit în atacul care a făcut 12 morți. „Ura care ne-a lovit atunci nu s-a risipit, ci doar a avut vreme să-și schimbe pielea, ca să treacă acum neobservată și să-și continue neobservată cruciada nemiloasă."
Coincidența, cu accente sinistre, a făcut că ziua atentatului, 7 ianuarie 2015, era tocmai ziua publicării romanului Soumission (Supunerea), al lui Michel Houellebecq, cel care anticipează o islamizare ficțională a Franței și a Occidentului.
Am mai explicat care este specificul unei publicații precum Charlie Hebdo, ba chiar, imediat după masacru, prezentasem în detaliu chiar numărul din ziua aceea, 7 ianuarie 2015, dedicat romanului lui Houellebecq. Neînțelegerea a fost atunci totală, iar unii intelectuali au scuzat chiar indirect cele întâmplate, vorbind de „provocare”.
Tocmai despre asta e vorba în numărul special de astăzi, în care întreaga echipă de la Charlie se ridică împotriva atitudinii ce constă în a spune: – „Libertatea de exprimare este importantă, desigur, dar...”
Nu există „dar”, spun ei. Pentru cei care încă n-au înțeles că laicitatea à la française nu înseamnă câtuși de puțin tendințe politice de stânga și că ateismul, separarea totală a religiei de stat, această specificitate franceză, se situează dincolo de clivajele politice, ba chiar în Franța funcționează o solidă dreaptă atee, Charlie Hebdo are în acest număr special de astăzi un mare articol în paginile interioare despre «Cancel culture» și noile «fatwa» venite din stânga:
-- „Cunoșteam cenzura cea veche: ea venea din dreapta și tăia bucăți din opere. Iată acum supercenzura: vine dinspre stânga, în numele «binelui». Dar azi nu mai sunt șterse vorbe, ci trebuie ștearsă, simbolic, chiar persoana, atunci când cuvintele sale sunt considerate «ofensatorii». Aceasta e «cancel culture». Se face totul pentru ca respectivul individ să-și piardă slujba și să nu mai poată publica sau produce nimic. Un fel de «excomunicare laică modernă», în numele luptei pentru mișcările feministe, antirasiste sau LGBT”, scrie Charlie Hebdo, care adaugă că este vorba de o justiție paralelă care devine foarte repede arbitrară: când și cum se va încheia asta?
„Brexit” și „Brovid”
În Anglia, Boris Johnson s-a întors dintr-o vacanță dezastruoasă la o toamnă care se arată deja ca o acumulare de dezastre.
În Marea Britanie mor birourile, de când o majoritate a celor care le ocupau lucrează de acasă, scrie Frankfurter Allgemeine Zeitung, cotidianul german al finanțelor. La Londra, The Guardian estimează că Johnson va obține un târg prost din negocierile, deja aproape întrerupte, cu UE, dar că el va căuta să prezinte acel acord ca pe un „fantastic moment”. Va fi târgul pe care britanicii, care au creat termenul-valiză „Brexit”, îl numesc acum „Brovid”, combinând Brexit și Covid.
Până și The Telegraph, ziarul pro-Brexit, care l-a sprijinit întotdeauna pe Johnson și în care fostul jurnalist a publicat până în iarna trecută, constată că s-a ajuns în Anglia la un număr record de tineri care trăiesc din ajutoare sociale.
Porcul bionic al lui Elon Musk
În Italia, La Stampa prezintă cu entuziasm super-porcul (super-maiale) lui Elon Musk, primul pas spre trans-umanitate, o treaptă a evoluției în care creierul nostru va putea dialoga cu mașinile.
E vorba de proiectul pe care Elon Musk îl numește Neuralink. Vinerea trecută, el a prezentat presei o scroafă pe nume Gertrude, cu un chip implantat în creier, pentru a exemplifica potențialul viitoarei împerecheri dintre organic și mașină.
Dar la Londra The Guardian își avertizează cititorii să nu se lase păcăliți (brainwashed, spălați pe creier), pentru că „porcul bionic” al lui Musk pare doar o manevră publicitară: „Inventatorul miliardar adoră să fie în atenția presei, dar de multe ori pretențiile (the hype) din spatele invențiilor lui nu au nicio bază în realitate.”
De altfel, întreabă cu umor The Guardian, „dacă nimeni nu mai vorbește despre Elon Musk, există el oare atunci în realitate”? El are nevoie de atenție așa cum muritorii au nevoie de oxigen. Nu altceva l-a făcut să-și boteze copilul X Æ A-12.
Rusia și un film controversat despre Țoi
Rusia are propriile sale scandaluri people, legate de faimă și de exploatarea ei. Astfel, Izvestia anunță amânarea premierei filmului «Țoi», un biopic despre ultimele zile ale miticului cântăreț rock Viktor Țoi, mort într-un accident în 1990.
Cum o revelează Fontanka.ru, tatăl și fiul artistului mort i-au scris personal lui Putin, cerându-i să intervină pentru a bloca premiera și exploatarea filmului regizorului Aleksei Ucitel, film care „mânjește” imaginea și amintirea lui Țoi. Izvestia scrie că regizorul și producătorii filmului insistă în schimb că amânarea premierei e datorată de fapt pandemiei și riscurilor sanitare.
Site-ul Meduza, care, sub titlul „Nu puteți nici măcar să-l îngropați ca lumea” oferă trailer-ul filmului, consideră că nemulțumirea familiei vine de la aceea că eroul filmului este în realitate nu cântărețul, ci șoferul autobuzului cu care s-a ciocnit Țoi în acel accident mortal din 1990.
«Nu, yoga nu este o tradiție neschimbată de milenii»
Sub acest titlu provocator, Le Monde publică un interviu cu jurnalista Marie Kock, autoarea unei cărți despre istoria receptării doctrinelor yoga în Occident, care susține ideea iconoclastă și dezamăgitoare, sprijinită și de un grup de cercetători britanici, că yoga noastră nu este nicidecum o tehnică ancestrală moștenită din noaptea timpurilor, ci o disciplină (re)inventată acum abia un secol, pentru uzul occidentalilor.
Marie Kock este și autoarea unui volum despre geopolitica și istoria doctrinelor yoga, care lipsea sub această formă din rafturile librăriilor și în care sunt combătute toate pretențiile de «autenticitate» ale nenumăraților guru de salon din Occident.
În interviul cu Le Monde, ea spune că majoritatea practicanților occidentali preferă să accepte mitul liniștitor al „tradiției milenare”. În realitate, răspândirea și succesul planetar de care se bucură yoga pot fi mai degrabă comparate cu răspândirea și popularitatea de care s-au bucurat, în paralel, pizza napolitană sau tangoul argentinian.
Până și acel manual celebru, culegere de maxime despre posturile și atitudinile de adoptat, Yoga Sutra al lui Patanjali, care are într-adevăr două milenii, n-a fost considerat un text «clasic» decât în sec. XX.
Poate că ce va irita cel mai tare în această nouă teorie este partea în care, după ce aflăm că întregul corpus de poziții și exerciții devenite banale în toate școlile de yoga de astăzi a fost de fapt pus la punct în sudul Indiei, în Mysore, prin 1924.
Ni se mai spune că parte din ele au fost în realitate inspirate de educația fizică britanică și de gimnastica suedeză!
Facebook Forum