Consiliul Europei cere o anchetă, scuze oficiale și acordarea de compensații financiare pentru copiii care au supraviețuit abuzurilor în instituțiile de stat sau cele religioase, potrivit unui comunicat al instituției.
Multe țări europene nu au un cadru legal adecvat sau un fond de despăgubiri prin care să compenseze suferința copiilor abuzați.
În plus, doar câteva țări au luat măsuri decisive pentru a soluționa cazurile istorice de abuz asupra copiilor, spune documentul de pe masa Consiliului Europei.
Situația din România dintre anii 1954 și 1989 a fost analizată în detaliu și constituie unul dintre exemplele de proaste practici din Europa, alături de modul în care au fost tratați copiii în instituțiile bisericești din Germania.
Cazul doamnei Beladi
Comisia de investigare a audiat-o pe „doamna Beladi”, acum o mamă singură a doi copii.
Femeia a povestit că, în 1988, când avea doar trei ani, a fost plasată într-o instituție publică pentru copii cu dizabilități fizice și intelectuale, din cauza constituției ei fragile.
Instituția menționată de doamna Beladi era căminul-spital de la Cighid de lângă Oradea, care a găzduit aproximativ 100 de copii și a fost ca un lagăr al morții.
Femeia a povestit că încă mai are coșmaruri care se trag din peroada trăită acolo.
138 copii au murit căminul-spital de la Cighid într-o perioadă de doi ani.
Fiica doamnei Beladi a spus adesea că mama ei plânge în somn și imploră să nu mai fie lovită. Imaginile din centru au mișcat lumea, după ce au fost publicate odată cu prăbușirea comunismului în România.
Experiența la Cighid i-a distrus viața, a mai povestit femeia. Soțul ei a părăsit-o după ce a încercat să se sinucidă.
Decretul 770
Raportul Consiliului face o radiografie asupra modului în care a ajuns sistemul comunist să aibă grijă de copiii nedoriți, rezultați ca urmare a decretului prin care erau interzise avorturile.
În 1966, ca răspuns la rata scăzută de natalitate a României, regimul lui Nicolae Ceaușescu a implementat Decretul nr. 770, adică interzicerea avortului.
Coroborat cu lipsa promovării și disponibilității de măsuri contraceptive, această politică a dus la o creștere artificială a numărului de copii, dintre care o parte erau nedoriți.
Datorită naturii forţate a acestor naşteri şi a situaţiei socio-economice a multora dintre familii, numeroși copii au fost abandonați sau plasați în orfelinate, ajungând în grija statului.
Regimul comunist a grupat copiii abandonați în trei categorii: „recuperabili”, „parțial recuperabili” și „nerecuperabili”.
Primele două etichete descriu copiii despre care guvernul comunist credea că ar putea fi „recuperați” pentru a fi puși la lucru după ce vor fi crescut.
Copiii cu dizabilități mentale sau fizice au fost considerați „nerecuperabili” și plasați în așa-zise case-spital, precum cea din Cighid, unde a fost plasată doamna Beladi.
Raportul scoate în evidență că o fractură osoasă era suficientă pentru ca un copil să fie considerat cu handicap.
Lipsiți de hrană și afecțiune, copiii au fost drogați, înfometați și au trăit la temperaturi apropiate înghețului, alături de șobolani. Pentru mulți, a fi trimis la un cămin-spital a fost egal cu o condamnare la moarte.
Multe dintre decesele înregistrate în aceste spitale s-au datorat unor cauze care puteau fi prevenite sau ușor de tratat, cum ar fi pneumonia sau malnutriția.
Ancheta Consiliului Europei spune că Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste și Memoria Exilul Românesc (IICCMER), o structură guvernamentală fondată în 2009, a investigat ceea ce s-a întâmplat în orfelinate și căminele-spital.
Pe baza constatărilor cu privire la patru dintre aceste instituții, IICCMER a depus două plângeri privind tratamentul inuman al copiilor și moartea ulterioară a 2.207 dintre ei.
S-a luat decizia doar cu privire la una dintre instituții: Procurorul General a întrerupt anchetă, invocând o lipsă de dovezi cu privire la tratamentul inuman și degradant al copiilor.
IICCMER și-a exprimat dezaprobarea față de această decizie, subliniind în special faptul că nu toate căile de colectare a dovezilor fuseseră epuizate de către autoritatea competentă.
„Decizia procurorului general ilustrează refuzul României de a recunoaște crimele comise împotriva copiilor instituționalizați în timpul regimului comunist, chiar și în perioada în fața dovezilor din ce în ce mai mari descoperite de organele competente”, se arată în raport.
Această lipsă de recunoaștere se traduce în inexistența unor scuze oficiale, reparații sau despăgubiri pentru victime, situație care trebuie remediată.
Raportul mai arată că tratamentele inumane s-au prelungit și după 1989, existând o ameliorare în ultimii ani, după ce, la București, au existat modificări ale legislației.
IICCMER: Avem confirmarea internațională a demersurilor noastre
Președintele IICCMER, profesorul universitar Daniel Șandru, a declarat pentru Europa Liberă că demersul duce la recunoașterea internațională și confirmarea rolului investigațiilor pe care instituția statului român le-a realizat cu privire la abuzurile și crimele săvârșite de regimul comunist al anilor '70-'80 asupra minorilor considerați „irecuperabili” și internați în acele veritabile anticamere ale morții care erau căminele-spital din „epoca de aur” ceaușistă.
„E și un pas spre crearea unui cadru legal și politic de reconstituire a unui program de exterminare a minorilor considerați neproductivi și, sperăm noi, de identificare și judecare a celor responsabili”, mai spune Șandru.
„Din punctul meu de vedere, astfel de crime și abuzuri nu pot fi investigate exclusiv cu instrumentele dreptului penal, ci contextualizate politic - în sensul unei politici asumate de regimul ilegitim și criminal comunist - și tratate ca atare”, menționează președintele IICCMER.
„Nu in abstracto, ci cu referiri foarte clare la cei care, cu nume și prenume, le-au pus la cale și le-au executat, așa cum a procedat IICCMER în toate plângerile penale pe care le-a depus până în prezent la Parchetul General, ultima, din decembrie 2023, vizând căminul-spital de la Plătărești”, precizează Daniel Șandru.
Bunele practici
Majoritatea statelor europene s-au confruntat, de-a lungul vremii, cu abuzuri instituționalizate asupra copiilor. Unele state și-au asumat vina și au acordat compensații.
În Suedia, de exemplu, aproximativ 100.000 de copii au trăit în instituții de stat, orfelinate sau case de plasament, între anii 1920 și 1980. Mulți dintre ei au suferit maltratări și abuzuri.
Deși a investigat cuprinzător și recunoscut oficial într-o ceremonie de reconciliere, doar cererile de compensare a numai 46% dintre victime au fost acceptate.
Deosebit de alarmant este faptul că doar victimele care – potrivit guvernului – fuseseră supuse celor mai „grave” abuzuri au primit despăgubiri. Severitatea abuzului este însă dificil de calificat și evaluat, se arată în raportul Consiliului Europei.
În Irlanda, în secolul al XX-lea, mii de copii s-au născut în cămine pentru mame și copii, unde mamele fuseseră adăpostite.
Aceste case erau de obicei conduse de biserici, dar finanțate și inspectate de stat.
Deși nu există dovezi că femeile au fost forțate să intre în aceste case de către autoritățile bisericii sau ale statului, multe femei nu aveau alternativă și erau nevoite să intre într-o astfel de casă.
Numeroase femei și copii au raportat ulterior că au suferit abuzuri psihologice și fizice în aceste case.
În Elveția, până în 1981, autoritățile au împrumutat mii de copii și adolescenți fermierilor ca muncitori sau i-au plasat în instituţii sub strictă supraveghere şi cu aranjamente insuficiente de îngrijire şi protecţie.
În timp ce mulți dintre acești copii sufereau deja din cauza despărțirii de părinți și frați, aceștia au fost supuși unor abuzuri fizice, psihologice sau sexuale.
Lagărele lui Ceaușescu
Europa Liberă publică un serial despre căminele-spital pentru copii cu deficiențe din România, din anii comunismului.
2.207 de morți suspecte ale unor copii cu dizabilități psihice au fost documentate până acum numai în patru din cele 29 de cămine-spital (Sighet, Siret, Păstrăveni, Cighid), care au funcționat în perioada 1954-1989.
Istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vorbesc despre „exterminarea în masă” a unei comunități lipsite de ajutorare, adică a mii și mii de copii, pe baza unor dovezi de tip judiciar - acte, mărturii, posibilitatea unor deshumări.
Parchetul General închide însă dosarul Siret, invocând lipsa de probe.
În cei 34 de ani de la Revoluția Română, nimeni nu a răspuns pentru cruzimile la care au fost supuși zeci de mii de copii. Pare că e mult prea târziu pentru dreptate.
Pe 12 decembrie 2023, istoricii IICCMER au anunțat rezultatele investigației privind un alt cămin, cel de la Plătărești (Călărași), unde 436 de copii au murit în perioada februarie 1978-iunie 1991. IICCMER a depus un denunț la Parchetul General, prin care solicită cercetarea penală pentru tratamente inumane și degradante.
