80 de ani | Cel mai controversat moment al României în cel de-al doilea război mondial 

S-a spus despre geneneralul Ion Antonescu că are scuza angajării României în cel de-al doilea război mondial, pe 22 iunie 1941, de partea Germaniei naziste, pentru recuperarea teritoriilor pierdute în urmă cu un an. Prin Pactul Ribbentrop-Molotov, Dictatul de la Viena, respectiv Acordul de la Craiova, România pierduse Basarabia, Nordul Bucovinei, ținutul Herța, Transilvania de Nord și Cadrilaterul. Dar sunt trecute frecvent cu vederea participarea la Holocaust soldată cu un număr între 200.000 și 300.000 de victime, și pretențiile teritoriale legate de colonizarea Transnistriei, așa cum atestă corespondența purtată cu Marele Stat Major.

În logica răstălmăcirii faptelor folosită de regimurile totalitare de pretutindeni, istoria național-comunistă din România, cea scrisă la ordinul lui Nicolae Ceaușescu în anii '80, i-a făcut lui Ion Antonescu un portret de erou național. Scopul era „naționalizarea” regimului comunist din România, după etapa sovietică din anii '50, desfășurată cu Armata Roșie de ocupație în țară. Dacă la începutul comunismului, Ion Antonescu era prezentat drept un criminal de război, iar România un stat imperialist care ar merita să fie dezmembrat, iar pentru „Deșteaptă-te, române” și Imnul Regal, puteai face închisoare, ulterior voievozii au fost recuperați, au reintrat în circuit în manuale, Marea Unire a reînceput să fie sărbătorită cu fast, iar Ion Antonescu a fost reabilitat. Plasându-l pe mareșalul Ion Antonescu printre figurile necontestate ale istoriei românești, dictatorul Nicolae Ceaușescu dădea o replică ideologică Occidentului, care obosise să îl considere „disidentul” Blocului Est și să îl finanțeze, dar mai ales Moscovei, unde începeau reforme. Obsedat de control cu orice preț, Nicolae Ceaușescu a jucat o dată în plus cartea indepedendenței.

Regimul de la București va avea nevoie de un argument istoric anti-URSS mai ales după ce, în 1985, la Kremlin venise la putere Mihail Gorbaciov. Acesta a dat tonul unor reforme pe care Nicolae Ceaușescu nu era dispus să le facă. „Personajul” Ion Antonescu a fost transformat de propagandă în marioneta perfectă. Nicolae Ceaușescu a fost prezentat în termeni naționali, drept succesorul lui Ion Antonescu - regele Independenței, Carol I și Regele Unirii, Ferdinand, ca și Carol al II-lea și Mihai I erau în continuare interziși în istoria de mase. Reversul politic al „naționalizării” trunchiate a istoriei a fost revenirea lui Ceaușescu la stalinismul anilor '50 în care fusese format: a închis complet regimul și către Est, și către Vest, blocând orice reformă, inclusiv după vizita lui Gorbaciov la București în mai 1987. Este una din explicațiile pentru care răsturnarea dictaturii în România a avut loc ultima și a însemnat uciderea a 1.066 de oameni.

Utilizarea „personajului” Ion Antonescu de către regimul Ceaușescu nu pornea de la zero și mai avea un avantaj. La începutul instaurării comunismului, una din tacticile folosite de Securitate pentru a diviza orice posibilă mișcare de rezistență era aceea de a-l compromite pe Regele Mihai. Posibililor opozanți li se spunea că Regele este trădător pentru că, arestându-l pe Antonescu la 23 august 1944, a permis ocuparea României de către armatele sovietice. Ce omiteau detractorii Regelui era că Armata Roșie se afla pe teritoriu românesc din aprilie, că odată cu debarcarea din Normandia din iunie 1944, Aliații nu mai aveau atât de mare nevoie de România și că lovitura de palat a Regelui a venit in extremis și a reprezentat marele argument la Congresul de Pace de la Paris din 1946 pentru salvarea Transilvaniei.

Aceste fapte, proaspete în memoria contemporanilor, fie ei aflați în închisorile comuniste sau care reușiseră să se refugieze în Occident, s-au dovedit obstacole serioase în fața propagandei Securității în anii '50. Credibilitatea Regelui - care înființase Comitetul Național Român, un guvern al României ocupate în exil - a rămas neștirbită. Sofismele regimului comunist au avut însă impact maxim după cele 40 de decenii de îndoctrinare și educație ideologizată. Apologia mareșalului Antonescu ca erou al națiunii, sacrificat de regele trădător și vândut Occidentului unde ar fi fugit, cu averi cu tot, avea să facă ravagii în anii '80. Dar și după - mai ales prin Partidul România Mare, mulți ani aliat la guvernare cu partidul moștenitor al PCR, Frontul Salvării Naționale. Cu urmări incalculabile asupra ritmului în care România a revenit în comunitatea națiunilor libere ale Europei.

Din nefericire, portretul real al lui Ion Antonescu nu este nici astăzi pe deplin cunoscut marelui public. Disciplinat și incoruptibil, dormea în timpul războiului, când nu se afla pe front, în biroul său de la Palatul Victoria. Era respectat. Dar, după cum remarcă unii istorici, corespondența purtată cu Hitler îl arată, oportunist, purtător al unui complex de inferioritate ca lider al unei țări mici și cu o armată precar dotată, care alături de vicepremierul și ministrul de externe Mihai Antonescu, a văzut - prin intrarea în război alături de Germania nazistă - oportunitatea epurării etnice a României, cu scrieri doveditoare în acest sens încă din anii '20. Mai grav, rămâne refuzul categoric al mareșalului de a asculta lideri politici, dar și militari mai ponderați, care au pledat categoric împotriva implicării României în războiul de dincolo de Nistru, până la Stalingrad. Rămâne neverosimil astăzi că implicarea României în Holocaust cu circa 300.000 de victime, pierderea a 70.000 de soldați la Odesa și 158.000 de militari la Stalingrad în iarna 1942-1943, morți, răniți și dispăruți, s-au făcut fără ca între Berlin și București să existe un acord scris și garanții. Ion Antonescu credea că politica, inclusiv cea în vreme de război, se face pe cuvânt de onoare. Iar regimul de dictatură în care funcționa i-a permis să persiste în eroare.

„Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”. Context, fapte, propagandă.

România a intrat în cel de al doilea război mondial contra URSS, alături de Germania, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941. Cu un an înainte, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (înțelegerea dintre Hitler și Stalin din 23 august 1939 prin care cei doi și-au împărțit Europa Centrală și de Est), la București căzuse ca un trăznet ultimatum-ul sovietic din seara de 26 iunie 1940: România trebuie să părăsească Basarabia, Bucovina și Ținutul Herța până la 28 iunie, altfel va fi ocupată de URSS. Moscova cerea astfel înapoi, în contul fostului Imperiu Țarist, ex-gubernia Basarabia, iar celelalte teritorii, „drept compensație”.

La o lună, regele Carol al II -lea și mai-marii de la București primesc lovitura catastrofală a pierderii Transilvaniei de Nord. Sub arbitrajul ministrului de externe al Germaniei naziste, Ribbentrop, și cel al Italiei fasciste, Ciano, Ungaria primește cadou prin Dictatul de la Viena, nord-vestul Transilvaniei, inclusiv Clujul.

Carol al II-lea este nevoit să renunțe la tron. Mihai I este uns rege într-o ceremonie restrânsă, la vârsta de 19 ani. Generalul Ion Antonescu preia puterea de facto și îi asociază pe fasciștii români la putere. În septembrie, România devine „stat național legionar”, cu Ion Antonescu în postura de „Conducător al Statului” și premier.

Din fericire pentru România, coabitarea dintre legionari și Ion Antonescu nu merge bine. Om al ordinii, militar educat în Occident, Antonescu detestă „dezordinile” provocate de legionari. Înlăturarea brutală a evreilor din economie provoacă pagube uriașe, haos. Mizând exact pe cartea ordinii, Antonescu obține mână liberă la București și depășește cu ajutorul armatei rebeliunea legionară din ianuarie 1941 și rămâne la putere cu ajutorul unor cercuri de tehnocrați, mulți filo-germani și simpatizanți legionari.

Ordinul generalului Ion Antonescu - „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul” din 21 spre 22 iunie 1941 făcea parte din marea operațiune Barbarosa prin care Hitler a pornit asaltul contra vechiului său aliat, Stalin. Ordinul lui Ion Antonescu vorbea despre eliberarea Basarabiei şi făcea trimitere la recuperarea Transilvaniei de Nord. Războiul pornit de generalul Ion Antonescu era un război de eliberare a teritoriului românesc.

Ce a însemnat acel moment pentru istoria României și care au fost consecințele sale, am încercat să aflăm în discuția cu doi istorici: Adrian Cioflâncă și Manuel Stănescu.

Adrian Cioflâncă este directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. A fost membru în Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului din România (2003-2004) și expert în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006), contribuind la Rapoartele Finale ale celor două comisii. Din 2005 este membru în delegația României la International Holocaust Remembrance Alliance.

Manuel Stănescu este cercetător la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, cu un doctorat în istorie militară, autor al cărții „Odessa. Gustul amar al victoriei”.

Contextul

Contextul a fost unul extrem de complicat, spune cercetătorul Manuel Stănescu. Istoricul spune că trebuie să avem întotdeauna în vedere că România a pierdut în vara anului 1940 o mare parte din teritoriu. România Mare, creată în 1918, s-a destrămat în 1940.

„Am pierdut pe rând Basarabia, Nordul Bucovinei, ținutul Herța, apoi o parte din Transilvania, iar în septembrie Cadrilaterul. Fără îndoială că aceste pierderi teritoriale au afectat profund statul român din toate punctele de vedere: din punct de vedere al capacității de apărare, al securității, din punct de vedere psihologic. Drept dovadă că regimul Carol al II-lea s-a și prăbușit imediat după cedarea Ardealului. Pe 6 septembrie 1940, el renunță la tron. Era imposibil să mai conducă țara. Fără îndoială că în acest context, în care chiar existenta statului român era pusă în balanță, România nu avea foarte multe opțiuni. În vara anului 1940 să nu uităm că Germania era învingătoare în fața Franței, domina continentul și împreună cu Italia voiau să pună bazele acele noi ordini europene ce a decis întreg contextul regional de securitate în vara și toamna anului 1940. În consecință, pentru România, după abdicarea lui Carol al II-lea și venirea la putere a lui Antonescu, opțiunile nu erau foarte multe. Aș preciza că cel care a demarat apropierea față de Germania nu a fost Antonescu, ci chiar Carol al II-lea. După pierderea Basarabiei a decis să numească un prim-ministru, Ion Gigurtu, care era germanofil și care a cerut o misiune germană militară în iulie 1940. La două zile după ce Antonescu a venit la putere, Carol al II-lea a plecat de pe tron și a venit Mihai. Această apropiere de Germania a fost cumva demarată de Carol al II-lea, în ideea în care, sub imperiul pierderii Basarabiei și al pericolului venit dinspre Est, opțiunea alianței cu Germania era singura posibilă”, explică istoricul militar Manuel Stănescu.

Chiar dacă refuză punerea în discuție a unei istorii contrafactuale – ce-ar fi fost dacă – istoricul spune că, într-un exercițiu de imaginație poate fi interesant de aflat ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi putut avea o altă opțiune, dacă se afirma mai ferm alături de puterile occidentale. acestea au și garantat, de altfel, România Mare în 1918.

Din nefericire, chiar și acest exercițiu este imposibil deoarece Carol al II-lea a reușit să țină piept presiunilor germane de acaparare a petrolului românesc până după Munchen 1938. În noiembrie 1938, Carol al II-lea îi face o vizită lui Hitler, venind împreună cu fiul său Mihai, de la Londra. După ce Anglia și Franța acceptă raptul cehoslovac, cedarea regiunii sudete și alipierea Austriei la Reich-ul german, României atât de dependente de Paris și Londra, nu îi rămânea altă șansă decât să-și îmbuneze (viitorii) călăi.

„Contextul internațional din anii ’30 - care s-a agravat pe măsură ce Germania a început să-și redobândească influența și puterea atât politică cât și militară - a dus la o politică duplicitară a lui Carol al II-lea. Pe de o parte, nu a dorit să renunțe la alianțele tradiționale cu Franța și cu Marea Britanie. În egală măsură, mai ales din constrângeri de ordin economic, dar și geopolitic, a dorit o oarecare apropiere și față de Germania. Cu alte cuvinte, această politică duplicitară din păcate nu ne-a folosit foarte mult. Probabil, dacă am fi fost mai fermi față de democrațiile occidentale...”, reflectează istoricul.

Să ne amintim totuși că, în 1939, Marea Britanie și Franța au garantat atât Poloniei, cât și României că le vor veni în ajutor în cazul unei agresiuni.

„Era o declarație politică, dar, din punct de vedere strategic era destul de complicat și atunci, pe măsură ce situația internațională s-a agravat, România și-a pierdut pe rând toți aliații. Să nu uităm că România fusese parte a Micii Înțelegeri împreună cu Iugoslavia și Cehoslovacia, dar după prăbușirea Cehoslovaciei, după ce a fost, practic, împărțită cu sprijinul puterilor occidentale, această alianță s-a prăbușit. Nici alianța cu Polonia nu a funcționat, Polonia fiind împărțită prin Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. De altfel, Pactul Ribbentrop-Molotov este cel care pecetluiește soarta Europei Centrale și de Est și în egală măsură declanșează războiul. Iar în toamna anului 1939, România rămăsese singură. Prăbușirea Franței în vara lui 1940 a dus la ultimatumul sovietic, cel cu cedarea teritoriilor din est. Există o legătură directă între momentul în care Franța cere armistițiu și capitulează în fața Germaniei, și cele două ultimatumuri sovietice, primul venind chiar la o zi după capitularea Franței, pe 25 iunie 1940, adică pe 26 iunie 1940, următorul pe 28 iunie; nu a fost o întâmplare”, amintește cercetătorul Manuel Stănescu.

În aceste condiții, România era singură și a decis să nu lupte. Oricum, consideră Manuel Stănescu, ea nu ar fi putut rezista. „În egală măsură, trebuie precizat că după ce România a pierdut Ardealul, Germania și Italia au garantat ce mai rămăsese din granițele României. După dictatul de la Viena, prin care o mare parte din Transilvania a fost pierdută, România era practic fără apărare, ar fi putut fi atacată simultan de Ungaria și Uniunea Sovietică pe fondul unei slăbiciuni evidente a statului român, ceea ce ar fi dus la dispariția României de pe hartă. În aceste condiții, cea care a garantat granițele țării, atâtea câte mai rămăseseră și existența statului român, a fost în primul rând Germania, alături de Italia.”

E un punct important pentru a înțelege care a fost motivația pentru care Germania a devenit singura soluție, spune istoricul, iar intrarea în război alături de Germania a fost oarecum inevitabilă. „Participarea României la război, cel puțin în viziunea lui Antonescu, a fost una prin care, dovedindu-se un aliat fidel Germaniei ar fi putut ulterior, după război, să ceară o revizuire a dictatului de la Viena prin care partea de nord a Ardealului a fost pierdută. Ungaria a intrat și ea în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice în condițiile în care nu avea niciun diferend teritorial cu Uniunea Sovietică, iar premierul maghiar a și declarat că singurul motiv pentru care a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice a fost România, mai precis obținerea Transilvaniei. Deci, iată că și România și Ungaria au urmărit cumva același scop: au încercat să intre în grațiile Germaniei printr-o alianță în așa fel încât fiecare a sperat ca în urma unui război victorios pentru Germania va avea de câștigat, deci cumva motivațiile intrării în război împotriva Uniunii Sovietice au fost legate și de relațiile româno-ungare și de dorința lui Antonescu de a reîntregi granițele țării atât la est, cât și la vest.”

Ordinul: „A sosit ceasul celei mai sfinte lupte”.

În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, la ora 02:00, Armata Română primeşte, de la generalul Ion Antonescu, legendarul ordin: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!“ . Momentul delimitează două tragedii care au marcat definitiv istoria poporului român: pierderile teritoriale nerecuperate nici până astăzi (Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța) și participarea României la Holocaust.

România a intrat astfel în cel de-Al Doilea Război Mondial contra URSS, alături de Germania, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941. Ordinul generalului Ion Antonescu vorbea despre eliberarea Basarabiei şi făcea trimitere la recuperarea Transilvaniei de Nord.

Naiv sau aventurier?

Ofițer de carieră, dar lipsit de experiență politică și finețe diplomatică, Ion Antonescu (1882-1946) a absolvit Şcoala Superioară de Război de la Bucureşti şi un stagiu de pregătire la Academia Militară de la Saint-Cyr din Franţa. În Primul Război Mondial a fost şef al Biroului de Operaţiuni al Marelui Stat Major, pentru ca în anii ’30 să devină ataşat militar la Paris şi Londra. În 1937 a devenit ministru al Apărării, poziție pe care a părăsit-o după instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II -lea în februarie 1938.

A revenit la putere în septembrie 1940, chemat chiar de regele Carol al II-lea, de astă dată în calitate de prim-ministru cu puteri depline.

În prelungirea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Ion Antonescu a instaurat un regim de dictatură militară care a durat până la 23 august 1944. Trebuie menționat că liderii partidelor istorice, Iuliu Maniu (PNȚ) și Dinu Brătianu (PNL) și-au putut face cunoscute punctele de vedere, chiar dacă avertismentele lor cu privire la războiul de dincolo de Nistru au fost ignorate de Ion Antonescu.

S-a spus despre Antonescu, nu doar că era lipsit de orice experiență politică și inapt să o acumuleze, dar că avea inclusiv o formă de naivitate în raport cu politicienii, de unde și o anumită mitizare a datelor realității, ceea ce ar fi de natură să explice oarecum decizia sa de a ataca Uniunea Sovietică alături de Germania.

„N-aș spune că era naiv. Sigur că Antonescu era departe de a fi un politician foarte abil. Avea o formă de romantism aș spune absurd în a-și proiecta politica”, spune Manuel Stănescu. Pe de altă parte, intrarea României în război s-a făcut fără niciun fel de alianță militară cu Germania, fără absolut nimic scris, caz unic în istorie, amintește acesta.

Concepția lui Ion Antonescu despre război îl nedumerea și pe Regele Mihai, care s-a arătat cel puțin uimit de faptul că generalul și-ar fi putut închipui vreodată că va putea învinge colosul sovietic.

„Ce credea el despre război e încă o nedumerire pentru mine fiindcă era un militar bun. Chiar să creadă prosteşte că acest colos de Uniune Sovietică va putea fi înfrântă de Germania singură sau cu 2-3 aliaţi mi s-a părut puţin straniu! N-am discutat cu el, pentru că nu se puteau discuta lucrurile acestea. Şi avea el ideea, că mi-a spus-o el mult mai târziu, că el a făcut asta, un fel de alianţă cu nemţii, în scris n-a avut nimic, ca să recapete Basarabia şi Bucovina. De fapt şi partidele politice, Maniu, Brătianu şi alţii, ca şi populaţia românească şi noi, am zis „Foarte bine, ne luăm înapoi teritoriile noastre, dar nici un pas mai departe”.

Şi acolo a început (dezastrul n.n.). Ce mi-a spus el mai târziu este că avea o promisiune, nu cred, dar că el avea în mintea lui, că duce războiul acolo cu nemţii, că ăsta o să fie cadoul nostru pentru Hitler după aceea să ne dea Transilvania înapoi.

Nouă ni se părea, nefiind nici strategi ca să spunem aşa, dar erau relaţii cusute cu fire albe! Cum o să fie asta? Şi unde se termina Rusia? Că dacă e vorba de o strategie militară, există acest principiu când te baţi cu un inamic trebuie să mergi până la sfârşit cu el, să îl distrugi. Or, în cazul specific cu sovieticii, cu Rusia, un întreg continent, Asia, unde ajungeam noi ca să-i batem complet? Ajungi până în Pacific, pe partea cealaltă? Astea sunt inepţii, nu se poate. Noi credeam, probabil, că ocupând Moscova sau mai ştiu eu ce, cu asta s-a terminat. Acum ştim ce s-a întâmplat”, spune Regele Mihai în interviul fluviu acordat lui Stelian Tănase în 2005 și rămas inedit până după moartea suveranului, așa cum și-a dorit acesta. (Conversații cu Regele Mihai, Editura Corint, 2018).

Când a intrat în Primul Război Mondial, în 1916, România, prin intermediul lui Ionel I. Brătianu, care era prim-ministru, a negociat intens Convenția Militară timp de doi ani. Brătianu a obținut semnătura marilor puteri ale Antantei – Rusia, Marea Britanie, Franța – care recunoșteau dreptul României de a se uni cu românii de peste munți. Iar acest efort era corelat cu altul mult mai îndelungat purtat de regele Carol I, care a vândut scump taberei austro-germane neutralitatea României la începutul primului război mondial.

„Iată o diferență majoră. Nu poți să intri într-un război de o asemenea factură și să riști destinul țării printr-o simplă strângere de mână, așa cum a făcut el, într-o formă cavaleresc-absurdă și destul de naivă. Lucrurile au funcționat cât timp Germania a fost victorioasă, dar mai ales după bătălia de la Stalingrad și în anii 1943-1944 era clar că pentru România trebuie să existe o opțiune de ieșire dintr-o alianță care nu exista de jure. Deci, nu exista o alianță cu termeni foarte clar precizați, așa cum era în Primul Război Mondial. A fost o decizie pe care Antonescu a luat-o de unul singur. I-a aparținut în totalitate și asumarea trebuie să-i aparțină în egală măsură. Inclusiv tot ce s-a întâmplat prin participarea României pe Frontul de Est. Indiferent dacă există o vinovăție directă sau indirectă, Antonescu este vinovat de toată situația prin faptul că și-a asumat această decizie de a intra în război alături de Germania. Sigur că, poate, nu exista o altă opțiune decât Germania, dar cu siguranță exista o altă opțiune de a lupta”, afirmă cercetătorul.

El dă exemplul Finlandei care a intrat în război fără a trece dincolo de granița dintre Finlanda și Uniunea Sovietică. „Și-a recuperat teritoriile pierdute prin războiul declanșat de Uniunea Sovietică în toamna anului 1940, dar nu a mai trecut dincolo de graniță și au existat chiar diferende cu Germania atunci când Germania a vorbit de alianțe, iar Finlanda a spus că nu există nicio alianță, doar dorința de a-și recupera teritoriile.”

Poziții de negociere ratate

Istoricul spune că o analiză post factum asupra evenimentelor face posibilă identificarea erorilor, spre uzul decidenților de astăzi în varii domenii, dar că ignorarea contextului acelor vremuri e total neprofitabilă și nerealistă.

„Noi consideram că era justă recuperarea teritoriilor de la est: Bucovina și Basarabia și Ținutul Herței. Dar depinde și cu ce preț. Trebuie să avem, însă, în vedere contextul perioadei. Există tendința de a gândi post-factum. După 50-60-70 de ani e ușor să spui că s-a greșit. A fost un context dramatic, cu lucruri teribile. Din păcate, România a fost atrasă în acest conflict și prin poziția geo-strategică și prin ce reprezenta prin petrolul pe care-l avea. De altfel, motivul pentru care Germania a oferit garanții de securitate României, după Dictatul de la Viena, a fost această dorință de a-și asigura petrolul românesc absolut necesar mașinii de război germane. România, din păcate, prin poziția sa și prin resursele de care dispunea era greu să nu fie atrasă în acest conflict”, afirmă cercetătorul Manuel Stănescu.

El atrage însă atenția că exact deținerea resurselor râvnite de armata germană, petrolul, ar fi putut deveni o poziție de negociere, dar spune că responsabilitatea aparține liderilor politici dinainte de Antonescu: Carol al II-lea și colaboratorii săi.

„Clasa politică românească a fost incapabilă să gestioneze o situație de criză, au fost în bună măsură incapabili să-și folosească atuurile, în primul rând poziția geostrategică, cât și resursa de petrol. Ar fi fost, fără îndoială, o metodă de a negocia și de a influența lucrurile într-o manieră pozitivă pentru România. Aici e vorba de capacitatea sau de incapacitatea liderilor politici de a lua decizii într-o situație de criză. Clasa noastră politică a eșuat, poartă responsabilitatea pierderii României Mari, nu putem da vina întotdeauna pe contextul internațional. El e așa cum e dar atunci când îți asumi responsabilitatea conducerii unei țări trebuie să ai în vedere că ești dator față de destinul ei. Or, eșecul a fost evident și liderii politici militari ai vremii nu și-au făcut datoria și au eșuat în a asigura securitatea și integritatea teritorială a României.”

Adrian Cioflâncă: Pentru Antonescu, intrarea în război era o oportunitate de epurare etnică a României

Istoricul Adrian Cioflâncă, un cunoscător al arhivelor vremii și al corespondenței purtate de Ion Antonescu, acesta nu era nici pe departe unul naiv. „Dacă ne uităm în corespondența dintre Hitler și Antonescu, mai ales din anii 1941- 1942, vedem mai multe lucruri importante în explicarea implicării României în război și în Holocaust. În primul rând, vedem admirație din partea lui Antonescu față de Hitler. Antonescu era un tip dictatorial, xenofob, antisemit, cu scrieri în acest sens încă din anii ’20.

În al doilea rând, ca militar, arată admirație față de performanțele militare ale Germaniei naziste. Din corespondența cu cei din Marele Stat Major, așadar în cercul puterii din România, se vede oportunismul lui Antonescu, care consideră alături de Mihai Antonescu - cel care-i ținea locul la conducerea guvernului atâta timp cât generalul, apoi mareșalul Antonescu, se afla pe front – că intrarea în război constituie o oportunitate istorică pentru epurarea etnică a României și chiar pentru achiziții teritoriale. Acesta este un lucru mai puțin discutat. Există un discurs cvasicolonial la Ion Antonescu și la Mihai Antonescu: se fac planuri pentru colonizarea Transnistriei și chiar a altor teritorii în raport de cum mergea războiul – cel puțin, acesta era optimismul inițial.

În al treilea rând vedem, din corespondența lui cu Hitler, complexul de inferioritate al unui lider și al unei țări mici cu armată precar dotată, cu performanță mai degrabă slabe pe front.”

Comportamentul militar al românilor este deseori criticat sau batjocorit de naziști și, spune Adrian Cioflâncă, acest comportament este, la rândul lui, determinat de o serie de complexe - „Din acest complex de admirație, complex de inferioritate și resentiment față de Germania și oportunism se naște un tip de chimie, atitudine care explică o parte din deciziile luate de regimul Antonescu în momentul intrării în război, inclusiv angajarea furibundă în asasinarea evreilor, copierea metodelor naziste de „rezolvarea problemei evreiești” prin folosirea ghetourilor, a lagărelor de tranzit, a deportărilor, a înfometării, a uciderii prin folosirea plutoanelor de execuție a celor considerați suspecți sau care erau greu de gestionat. Uneori, comunități mari de evrei sunt exterminate doar pentru că trupele aflate în înaintare nu aveau personal care să asigure paza sau infrastructură care să ajute la gestionarea unor mari mase de oameni. Vedem ravagiile pe care le face un regim discreționar și ravagiile pe care le face o ideologie care suspendă ideea drepturilor omului pentru o categorie etnică”, spune istoricul.

Colonialism justificat prin patriotism

Basarabia a fost recuperată la o lună de campanie militară. Drept represalii, sovieticii în retragere au aruncat în aer Catedrala din Chișinău și alte clădiri iconice și au mai aranjat câteva transporturi de localnici spre Siberia și Kazahstan. În toamna lui 1941 și începutul lui 1942, între Antonescu și mai mulți ofițeri de la conducerea armatei izbucnesc tensiuni. Hitler îl anunțase pe general despre intenția de a merge mai departe, spre Stalingrad, Crimeea și Urali, iar acesta era convins că războiul alături de Germania nazistă, Italia și Ungaria, e singurul mod de a recupera Transilvania de la aceasta din urmă.

Neînțelegerile duc la demisia șefului Marelui Stat Major, gen. Iosif Iacobici. Într-un memoriu datând din 8 ianuarie 1942, acesta a încercat să îl convingă pe Conducătorul Statului, Ion Antonescu, ca trupele românești angajate la Cotul Donului să fie cât mai mici cu putință dat fiind „nepopularitatea acestui război, departe de graniţele ţării şi prin problema nesiguranţei militare faţă de Ungaria”. Dar cum Antonescu nici nu a vrut să discute, Iacobici a preferat să demisioneze. Până la urmă, Ion Antonescu îl va trece în rezervă.

„Așadar, la nivelul elitei militare române, a apărut această rezistență. Ca și în cazul Wehrmacht-ului, probabil că ofițerii ar fi putut face mai multe pentru a rezista voinței dictatorului. Și în cazul ofițerilor români, probabil, era nevoie de mai mult decât de a scrie niște scrisori de protest și de a comenta în cercuri restrânse nemulțumirea față de decizia lui Antonescu, care e și o formă de slugărnicie. Evident că e și un tip de gândire militară. Hitler, când s-a decis să folosească România în această campanie nu lua în calcul să oprească angajarea trupelor române la câteva săptămâni de confruntare, mai ales că pe măsură ce trupele naziste înaintează în Uniunea Sovietică devine clar că victoria nu va fi rapidă, triumfală, așa cum fabulau mai mulți lideri naziști la începutul campaniei și cum spera Hitler însuși. Iar cu timpul orice resursă militară devine necesară în efortul de război al Germaniei împotriva colosului sovietic”, relatează istoricul Adrian Ciofâncă.

În România, a existat și alt timp de rezistență contra participării României la război alături de naziști. În toiul războiului, Regina-Mamă Elena s-a aflat în fruntea celor care s-ar opus deportării evreilor în Transnistria și care au încercat cu orice risc să îi ajute pe cei care ajunseseră deja acolo. Se vedea frecvent cu rabinul Șafran și cu Patriarhul Nifon, și împreună cu ei, a încercat să obțină sprijin ca să îl determine pe Ion Antonescu să oprească deportările. Nu a reușit, dar a izbutit să trimită un tren cu alimente și medicamente deportaților de dincolo de Nistru și să deschidă discuții cu Ion Antonescu pentru repatrierea copiilor orfani de acolo.

Din nefericire, manevrele Reginei nu au trecut neobservate de spionii naziști de la București și au ajuns la cunoștința lui Adolf Eichmann, resposabilul nazist cu „soluția finală” în Europa. Antonescu a avertizat-o pe Elena să renunțe la eforturile ei pentru că își riscă viața (sora ei se afla de altfel într-un lagăr de concentrare nazist). Regina nu a renunțat, dar copiii nu au fost repatriați decât un an mai târziu în 1943.

Povestea excepțională a Reginei Elena este puțin cunoscut. La 11 martie 1983, post-mortem, statul Israel i-a recunoscut meritele oferindu-i titlul de „Drept în Rândul Popoarelor”, iar Regina Elena își are piatra comemorativă printre măslinii care înconjoară Memorialul „Yad Vashem” de la Ierusalim.

Când i s-a înmânat documentul de „Drept în rândul Popoarelor” în numele mamei sale, Regele Mihai a întrebat discret un influent diplomat israelian, de ce atât de târziu: „Din motive politice”, i s-a răspuns. La finele celui de-al doilea război mondial, în România ocupată de trupele sovietice, vechii conducători ai țării erau demonizați, iar cea mai la îndemână etichetă era cea de colaboraționism cu Germania nazistă. Un gest major cum era împotrivirea Reginei Mamă la Holocast era imposibil de popularizat. Ulterior, regimul Ceaușescu a devenit frecventabil atât pentru Statele Unite, Marea Britanie sau Franța, cât și pentru Israel. Or, una din misiunile cele mai eficient îndeplinite de Securitate era neantizarea familiei regale.

Atributele unui criminal de război, Ion Antonescu

Istoricul Adrian Cioflâncă relatează că exact în această perioadă lucrează „într-o arhivă care conține arhiva criminalilor de război și acte incriminatoare mai mult decât evidente. Vorbesc de CNSAS, la fel cum la Arhivele Naționale sau la arhivele militare de la Pitești sunt multe documente care arată ordine directe de execuție, documente care arată felul în care au fost receptate ordine ale lui Antonescu de comandanți ai unor corpuri de armată, unități, divizii, la nivel de regiment și batalioane. Pentru nimeni nu era un secret că regimul Antonescu s-a decis să utilizeze varianta cea mai dură de politică antisemită la acel moment. Pe lângă ordinele dictate direct de Antonescu avem foarte multe ordine date la indicația lui de comandanți de mari unități militare. Așadar, sunt dovezi berechet ca astăzi să nu ne mai facem iluzii asupra acestui personaj”, spune Adrian Cioflâncă.

Pactul cu diavolul are un preț. Și se plătește întotdeauna

Istoricul respinge cu desăvârșire teza victimizării României, care ar fi devenit vinovatul de serviciu privind Holocaustul.

„Nu cred că există un destin excepțional al României în comparație cu alte state care s-au aliat cu Germania nazistă. Ideea este că în momentul în care intri pe această pantă a dictaturii și a ideologiei criminale, întotdeauna este un preț de plătit. Nimic în istorie nu este implacabil, susține Adrian Cioflâncă. De aceea contează liderii politici, sistemele politice, contează cultura politică, atrage atenția istoricul.

„Într-adevăr, când te lași pe mâna unui dictator, riscul este mai mare și evident că, pe lângă responsabilitatea lui Antonescu, vorbim și de o responsabilitate sistemică. În privința lui Antonescu, în documente nu există dubii. Problema mai mare este să ne uităm și în jurul lui: faptul că oameni educați, cu carieră militară sau politică sau în aparatul polițienesc intră în această conjunctură în care lasă de-o parte valori, educație și pun la lucru un tip de educație necritică, nedemocratică, antisemită și o transformă în politică de stat.”

Istoricul amintește de Einsatzgruppe - grupări paramilitare formate de Heinrich Himmler și operate de SS înainte de și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și de SS - și chiar de SS unde erau în special oameni educați. El vorbește de necesitatea deconstruirii așa-zisei utilități a violenței, un construct fals, și de pericolul manipulării iluziei că violența ar fi justificată de cauze înalte care pun poporul deasupra individului.

„Un procent însemnat dețineau doctorate și erau absolvenți de studii superioare. Deci, una nu o exclude pe cealaltă. Violența folosită în cel de Al Doilea Război Mondial este o violență raționalizată, cu un temei șubred, diabolic. Rațiunea aceasta contorsionată e pusă în slujba unei ideologii, dar nu e ceva care a apărut din neant, care să fi părut absurd contemporanilor. Dimpotrivă, părea articulat într-o anumită logică politică și socială. Acest tip de pseudo-argumentare a utilității violenței trebuie deconstruită, pentru că mulți din cei care intră în acest vârtej o fac conștient și având convingerea că servesc o cauză înaltă. Iar în România, în felul în care era proiectat idealul de stat după Marea Unire se află greșeala fundamentală, pentru că idealul a fost asociat cu un stat pur din punct de vedere etnic, în care minoritățile să nu aibă vreun rol de jucat. Acest complex al societății multietnice după Unirea din 1918 a dus la căutarea a tot felul de soluții, uneori sub forma politicii, alteori sub forma mișcărilor de stradă de intimidare, care căutau să provoace dezangajarea socială a minorităților. Din acest ideal al statului pur etnic s-a născut și ideea că poate fi folosită violența într-o situație excepțională cum e cea a războiului pentru a scăpa de o populație considerată indezirabilă, mă refer la evrei și la populația romă.”

Pogromul de la Iași, lagărele din Transnistria și episodul Odesa, nu lasă nici un dubiu în privința a ceea ce îl aștepta pe Ion Antonescu, Mihai Antonescu și guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu, la finele războiului.

Judecați de un Tribunal al Poporului, generat de ocupația sovietică, toți aceștia au fost condamnați la moarte și executați la închisoarea Jilava la 2 iunie 1946. A fost unul din puținele procese desfășurate în acei ani, ale cărui dovezi ar fi putut fi citate ca atare și de Tribunalul de la Nurenberg, cu final similar.