De mai bine de 2000 de ani, pierde aur, argint, câte un munte și, uneori, chiar oameni. A făcut generații să prospere. Pe altele, le-a înnebunit sau alungat. Roșia Montană se zbate între mirajul aurului și dorința de a deveni parte a patrimoniului mondial.
Ca să ajungi în Roșia Montană, trebuie să lași în vale fosta fabrică de concasare a minereului de pe drumul ce leagă Alba de Brad și să o iei sus, de pe șoseaua națională, peste dealuri. Drumul se oprește brusc într-o piață cu iz italian de unde parcă aștepți să iasă un chelner cu șorț lung, alb, impecabil de pe străzile înguste să te invite la masă. Dacă te apropii mai mult, îți dai seama că nu te va invita nimeni.
Un vagonet ruginit păzește Muzeul Mineritului - o clădire spoită în alb, refăcută de investitorii canadieni ca să ia ochii turiștilor și închisă de mai bine de cinci ani. Îți intră în ochi din mormanul de schele care încearcă să mai salveze ceva din trecutul frumos, ca o ștampilă a unui viitor incert și nesigur. Din mirajul de altădată al localității pe unde au trecut pe rând agatârși, romani, daci, unguri, austrieci, rromi și români a rămas doar o umbră.
Și câteva suflete dornice de a nu îngropa povestea strălucitoare a Roșiei Montane.
Ghidul
E îmbrăcat frumos și tot numai un zâmbet. Refuză politicos sticla de apă care i se oferă, că e călit, urmaș de miner. Trece clasa a XII-a, visează frumos, dar e cu picioarele pe pământ. Se vede IT-ist și ghid montan. În ultima meserie, are deja state vechi.
De doi ani, de când a ajuns cercetaș senior, prezintă, „atât cât se pricepe și el”, la pas, Roșia Montană tuturor celor dispuși să-l asculte. Istoria, trecutul și prezentul. De viitor nu prea știe să spună.
„Cei care sunt aici (în cimitir) au fost aduși la venirea Mariei Tereza - sași și secui. Au fost proprietari de galerii de unde scoteau aur și îl trimiteu în Imperiu. Odată cu venirea comuniștilor, au plecat, galeriile au fost naționalizate, iar ei au fost obligați să le dinamiteze. Tot aurul a fost confiscat, cel care a fost găsit (la familii)... Doar în prima lună de naționalizare au găsit două tone de aur. Ca să rămână cu el, oamenii l-au ascuns fie în pereții caselor, fie în maure (pereții de terasare de pe drumuri)”, începe Cristi incursiunea în trecutul Roșiei Montane.
Ce nu mai spune Cristi este că printre proprietarii galeriilor încărcate de aur de aici s-au numărat în a doua jumătate a sec. XIX și români. Între aceștia părinții viitoarei soții a lui Aurel Vlad, Ana. Din zestrea ei, aur de la Roșia Montana, avocatul a finanțat, alături de medicul Alexandru Vaida Voievod, paza Marii Adunări de la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918. Informații pierdute în noianul de tragedii petrecute în comunism. Aurel Vlad a murit ca și colegul său de Consiliu Național Român, Iuliu Maniu, în închisoarea de la Sighet. Puțin cunoscută este și informația legată de Coroana Albastră a Reginei Maria, comandată special la Paris, pentru Încoronarea din 1922, dar din aur transilvan, cel mai probabil tot din zona Roșia Montana.
Nu e drum lung și nici greu până la următoarea destinație turistică. O bucățică de cinci metri de galerie romană păstrată intactă de 2000 de ani. Un loc unde nu ajunge oricine. În cele 65 de tururi pe care le-a făcut în ultimii ani, i-a dus acolo în special pe străini.
„Se extrăgea aur de dinaintea romanilor, de pe vremea agatârșilor, dar nu în munte, ci pe râurile astea care curg, romanii au adus sclavi, au folosit focul și apa și așa au scos ce era în pământ. Sclavii intrau în mină și acolo mureau, nicio șansă să mai vadă lumina zilei. 500 de tone ei, și 500 de tone austriecii, atâta aur ar fi plecat din Roșia.”
Lângă galeria romană, mai nouă cu vreo două milenii, se deschide un hău. Exploatarea de suprafață a început în anii '70, când comuniștii au făcut pământ primul munte.
În 2006, cariera a fost închisă, prilej pentru natură să-și ia locurile înapoi. Pe versanții gropii au început să crească pomi. Cristi spune că e prudent să mergi cu atenție pe marginea prăpastiei, să nu devi monedă de schimb pentru aur.
„În munții ăștia umblă vâlvele. Vâlvele sunt spiritele minerilor bătrâni. Mai demult, când intrau în galerii, minerii tineri se întâlneau cu așa-zisele vâlve. Ele le arătau unde e aurul, îi lăsau să ia cât pot, dar nu aveau voie să spună de unde. Dacă spuneau, venea vâlva rea și le lua spiritul. A fost un miner, Mihăilă Grită, lui i-a spus vâlva să facă șapte biserici și șapte școli cu banii de pe aur și a făcut. Se văd și azi bisericile în urma lui”, încearcă tânărul să te țină cât mai departe de locurile unde ai fi tentat să cauți aur.
În centrul comunei, în spatele câtorva case-ruine, Școala Germană sau Școala Maghiară au azi porțile ferecate și zidurile proptite să nu cadă. Amândouă au devenit proprietatea companiei canadiene Roșia Montană Gold Corporation. Au primit un număr de identificare, ca toate clădirile cumpărate de canadieni și așteaptă miracolul salvării.
Dacă vrei să vezi cum arăta o casă din asta înăuntru, mergi pe Siciliană, strada construită de arhitecți italieni sau La Cazino - clădire construită la final de secol XIX, devenită bufet pe vremea comuniștilor. Intri pe riscul tău.
Proprietarul, un excentric american născut la Roșia Montană, Nicholas Bartha, nu a vrut să vândă nicicum canadienilor. Alungată de comuniști, mama lui se întorsese în România și murise aici. El a murit departe de casă, înainte să tranșeze soarta clădirii.
În 2006, s-a aruncat în aer în apartamentul său scump din Manhattan și, o dată cu povestea de dragoste nefericită care îi marcase viața, a făcut Roșia Montană cunoscută pe primele pagini în celebre publicații americane - New Yort Times, CNN. Familia sa fusese proprietară de mină și a fost alungată în '47 de comuniști. Blestemul aurului, spun localnicii, îl urmărise peste Ocean. Acum, clădirea ar fi un excelent loc de promovare a Roșiei, dar nu vine nimeni să o revendice și nimeni nu poate intra în posesia ei. Așa că se surpă în fiecare zi.
Emigrantul
Ionel are 20 de ani. De doi, a învățat Europa pe degete. A rupt ușa țării imediat ce a împlinit 18 ani. De atunci, a stat în Italia, Belgia, Ungaria, Austria și Spania. Azi, e pe veranda casei parohiale unitariene din Roșia Montană. În trecere. E înconjurat de învățăcei dornici să afle de viața de departe. Povestește prea puțin de cum e afară, mai mult despre ce ar face în Roșia azi, pe jumătate ruină, în ziua în care se va întoarce.
„Eu nu am nimic de pierdut, ăsta e principiul meu. O să mă întorc într-o zi. Aici e acasă, eu nu pot sta într-un oraș mare, aici e liniște, aici e tot ce vreau. La un moment dat, în viață, o să fac asta. O să am bani care or să îmi vină din ceva și o să mă întorc. O să am case de închiriat, un business sau TIR-uri și o să am bani. Mi-ar plăcea să fac o pensiune extrem de mare, un conac cu 52 de camere, fiecare cu baia ei”, spune hotărât tânărul emigrant.
Înainte să plece, Ionel se uita cu jind la holoangări - căutători ilegali de aur. Zeci de oameni din Roșia, unii știuți, alții nu. Cu banii strânși din aurul din munți, unii construiau case, se întreșineau la liceu sau plecau în vacanțe să se distreze. Dacă avea noroc strângea mult bănet, în timp puțin. Dar norocul e relativ, ca și fericirea.
„Cel mai mult am auzit de oameni care au stat 57 de ore, din care 28 doar au umblat. Se zice că poți face 10 grame, în 5 minute dacă ai noroc. Dacă mergi în 10 oameni, e imposibil să ieși pe minus. 150 de lei tot îți rămân, 150 de lei pe zi. Nici nu știu cât aur e în munții ăștia, e aur peste tot. Eu nu m-aș duce. Aurul e ochiul dracului, nu ai noroc din aur. Azi nu ai nimic și mâine poți să-ți faci casă, dacă îți faci un program, ca la serviciu - pleci dimineața la 8 și vii seara la 5, tot gasesti. Dar eu n-am văzut care a făcut aur și care să fie fericit. Au făcut unii aur 20 de ani și-au făcut case, și afaceri - service-uri, și atv-uri și businessuri și, după 20 de ani a rămas singur, l-a lăsat nevasta Și a plecat apoi pe tir, șofer, că a pierdut tot”, afirmă hotărât tânărul în timp ce ceilalți mai mici decât el îl privesc cu considerație.
Salvatorul
Tică a ajuns în Roșia acum 7 ani, pe bicicletă. S-a îndrăgostit de locuri și aici a rămas. Venea din Danemarca unde plecase să studieze Design Multimedia, așa cum nu găsise în România niciunde. Îi înțelege perfect pe cei care intră în mină să caute aur. Când era mic, în cartierul lui din Suceava, și el umbla pe șinele de cale ferată să adune fier.
„Eram ca Ionel, aveam 7-8 ani, cei mari mergeau și dezmembrau trenurile vechi, eu, mai mic, sub vagoane cu bomfaierul… Dacă nu plecam cât mai departe de țară, nu mi s-ar fi deschis mintea. Când am ajuns aici, am înțeles că nu-s de niciunele, iar asta era o șansă în locul ăsta, așa că pot fi făcute și m-am pus pe treabă. Nu a fost ușor, nu e nici acum”, povestește entuziasmat tânărul de 28 de ani.
S-a hotărât să salveze Roșia de toți cei care voiau să o facă pământ. Tică și-a luat în serios rolul de salvator al locurilor. A candidat la primărie de două ori, fără succes (deocamdată), a înființat Cercetașii Roșiei Montane, le-a găsit un sediu și se îngrijește de ei în fiecare an. Unii, ca Ionel, au plecat. Nu-i pare rău, speră ca într-o zi să se întoarcă mai învățați. A mai făcut și un business, crescut pe internet. E sufletul satului și cel care se încăpățînează să salte Roșia Montană altfel decât prin aur.
„Am făcut o afacere - Made in Roșia Montană. Acum avem 40 de doamne care croșetează în fiecare iarnă fulare și căciuli. De ceva vreme, am luat trei mașini de cusut și am făcut și o croitorie. Facem tricouri din lână de merinos. Din 2014, ne-am dublat activitatea în fiecare an. În pandemie, când toată lumea se plângea că va fi rău, nouă ne-a mers bine. 130 de mii de euro plus TVA am făcut anul trecut”, spune, mândru, Tică Darie.
Produsele Made in Roșia Montană sunt căutate în special de străini, fascinați de poveștile din spatele aurului din Apuseni. Acum a cumpărat jumate de casă, cealaltă e a corporației unde va dezvolta afacerea și va face și un loc de strângere pentru cercetașii din sat.
Antreprenoarea
Are palmele pline de bube, una lângă alta. Le arată în timp ce povestește cum apasă Roșia Montană pe oameni. Iubește muntele, locurile, totul. Nu ar vrea să le vadă topite în cianură. Îi înțelege și pe cei care vor să exploateze. În sat, cam toți au lucrat la mină. Și ea lucrat, economistă, și tatăl ei. Primeau un venit stabil și nu aveau bătăi de cap. De asta le e oamenilor greu să nu mai vrea aur. Acum muncește la Cluj, dar orașul mare nu-i place deloc.
„Am făcut bube pe mâini de stres. Oriunde mă duceam și oamenii vedeau buletinul începeau să mă descoasă cum e în Roșia Montană. Cum e cu aurul, cu GOLD-ul(compania), cu protestele. Ce e așa de important de sunt toți curioși? Era obositor. Până la urmă, mi-am schimbat buletinul ca să scap de atâtea întrebări”, ne povestește Manuela.
Acum conduce o pensiune construită cu banii familiei și cei strânși de fratele ei în America. Are 12 camere, iar în vara asta, a avut clienți doar în weekenduri, și doar câte două-trei camere ocupate. Când erau proteste sau când se organiza Fânfestul, îi mergea și ei bine. Le păsa oamenilor de Roșia Montană și avea și ea camerele pline. De când cu pandemia și cu împuținarea protestelor, au dispărut și turiștii.
„Nu mă las, acum fac un ciubăr (minipiscină din lemn cu apă caldă), e ce se caută acum, fac foișoare ca să atrag turiști. Ideal ar fi ca să avem și iarna măcar două weekenduri pe lună ocupate, să scoatem banii de încălzire. Eu, dacă mi-ar rămâne 2.500 de lei pe lună, aș fi mulțumită, numai să nu mai plec de-aici.”, adaugă ea.
Manuelei îi e frică de UNESCO pentru că, dacă va fi ca Roșia Montană să intre în patrimoniul universal, atunci crede că va fi obligată să nu mai construiască nimic, nicicum.
Edilul și mediatorul
E viceprimar fix de șase luni, dar spune că e legat de mâini. Nu-l lasă situația și primarul. Acesta din urmă ar fi cel care se opune prosperității și dezvoltării turistice a Roșiei Montane. Vasile Morariu e dornic de apariții media și e însoțit mereu de oamenii care-l susțin. Și-ar dori să fie întrebat de mai-marii țării atunci când pun în discuție soarta oamenilor care l-au ales.
„Când s-a discutat de retragerea dosarului de la UNESCO, noi consilierii nu am știut nimic, am aflat din presă”, se plânge Vasile Morariu. Valentin e profesor de romani și mediator școlar la Roșia. Îl însoțește pe domnul Morariu ca problemele romilor roșieni să fie auzite de toată lumea. Sunt peste 900 de suflete pe care nimeni nu le bagă în seamă - nici primăria, nici compania. Nimeni.
„La 900 de oameni, nu avem drum de acces pe care să intre mașinile și doar o pompă de apă. Gândiți-vă cum trăiesc 900 de oameni cu o singură pompă de apă. Comunitatea de romi nu a existat în planurile lui Gold. Nu i-au despăgubit cu nimic, deși laboratorul unde se verifică probele e la noi în comunitate”, povestește Valentin despre condițiile în care trăiesc etnicii romi.
Ca tot românul imparțial, Valentin și Vasile cred că, în Roșia, ar putea lucra și compania, ar rezista și turismul și doar așa primăria ar reuși să se dezvolte tot.
„Dacă se găsesc soluții și se renegociază contractele cu statul, se poate exploata dacă se îndeplinesc condițiile și, în paralel, dacă intră Roșia Montană în UNESCO se pot dezvolta proiecte pentru restaurări și vestigii”, afirmă Vasile Morariu
„Dar să renegocieze statul redevența”, adaugă Valentin.
Până atunci, drumurile nu pot fi nici măcar ele asfaltate, că nu există PUZ și nici vreo lucrare de refacere a vreunei case.
Arhitecta
Dacă autoritățile sunt legate de mâini când vine vorba de refacerea clădirilor istorice, Claudia e sufletul echipei care a găsit soluția să le salveze - autorizația de intervenție în primă urgență. În baza ei, în fiecare an, zeci de voluntari vin la Roșia să muncească la clădirile istorice care nu au ajuns în patrimoniul Gold Corporation. Echipa Claudiei le oferă masă și cazare, pe care la obține prin granturi.
Cei care vin își plătesc drumul și își pun la bătaie puterea brațelor și a minții. Majoritatea sunt arhitecți, istorici sau studenți la istoria artei. Programul „Adoptă o casă în Roșia Montană” a intrat în al 10-lea an.
„Mulți dintre cei care vin o dată, se întorc, unii se îndrăgostesc de Roșia Montană, așa cum ne-am îndrăgostit și noi”, ne spune Claudia.
Casa parohială unitariană, unde salvatorii de clădiri și-au stabilit cartierul general, e loc de pelerinaj pentru mulți oameni care speră să salveze Roșia Montană.
„În mintea mea, nu există, în niciunul dintre scenarii - dacă Roșia Montană intră în UNESCO sau nu - varianta că ea va fi distrusă. Intrarea în UNESCO ar însemna o șansă în primul rând, o șansă pe care o merita și contextul care nu i s-a dat nicicum în ultimii 20 de ani. Roșia Montană a fost captivă într-un singur plan de exploatare, nimic altceva nu i s-a permis. Ea va beneficia sau nu de ce înseamnă UNESCO, dar trebuie măcar să vadă cum e”, mai spune arhitecta.
Pe 24 iulie, la Fuzhou, în China, conducerea UNESCO va lua în discuție dosarul de includere a Roșiei Montane în patrimoniul universal. Mai multe voci au anunțat că guvernul intenționează să retragă candidatura României. Până la această oră, premierul Câțu nu a tranșat nicicum problema, dar un comunicat al guvernului neagă informația că premierul ar fi hotărât retragerea dosarului. „Premierul Florin Cîțu nu a înaintat nicio propunere cu privire la acest subiect și nici nu a întreprins vreun demers oficial care să vizeze retragerea dosarului de înscriere în patrimoniul UNESCO a sitului Roșia Montană. Prin urmare, declarațiile care i-au fost atribuite premierului cu privire la o decizie în legătură cu retragerea dosarului de înscriere în patrimoniul UNESCO a sitului Roșia Montană sunt false. Menționăm că tema a fost discutată strict la nivelul Coaliției. În acest context, Guvernul României face apel la respectarea acurateței informațiilor”, spune comunicatul Guvernului de acum o săptămână.
Motivul invocat pentru care România ar vrea să renunțe la înscrierea în patrimoniul UNESCO este legat de o despăgubire-record pe care Gabriel Resources, compania care a inițiat proiectul de exploatare cu cianuri a zonei aurifere Roșia Montana, ar cere-o statului român.
În 2015, Gabriel Resources a anunțat că a dat în judecată România la Curtea de Arbitraj a Băncii Mondiale pentru un prejudiciu de 4,4 miliarde de dolari, ca urmare a respingerii legii prin care putea începe exploatarea zăcământului. Înscrierea dosarului la UNESCO, spun multe voci din lumea politică, ar echivala cu creșterea riscului ca România să fie obligată să plătească acești bani. În prezent, valoarea despăgubirilor cerute a ajuns la 5,7 miliarde de dolari. Apariția acestui argument pare însă din multe puncte de vedere un sofism. Un eventual răspuns pozitiv al UNESCO ar confirma valoarea inestimabilă a minelor romane de la Roșia Montana, deci o explicație temeinică pentru reticența statului român în a accepta distrugerea celor patru munți pe care s-ar desfășura proiectul minier prin cianurare al Gabriel Resources/ Gold Corporation.
În toamna lui 2013, în contextul în care guvernul Ponta a trimis în Parlament proiectul de lege care ar fi permis deschiderea exploarării Gold Corporation reacția societății civile din România a fost uluitoare. Manifestanții la care au participat zeci de mii de oameni pe străzile marilor orașe au oprit și legea și proiectul. Sloganul „Uniți Salvăm Roșia Montana” a strâns energii care s-au manifestat mai târziu în 2017 și 2018, în apărarea Justiției și a statului de drept. Și nu este deloc întâmplător că una din formațiunile politice care a câștigat alegerile din 2020 și-a luat numele tocmai de pe bannerele celor care nu vor ca minele romane de la Roșia Montana să fie făcute una cu pământul.
Toate drumurile (politice) duc la Roșia Montana
Politica de la București - readusă frecvent pe șine în ultimii ani de mari manifestații de protest - uită deseori că numai soluțiile practice sunt soluții adevărate. Și cum deseori Palatul Parlamentului, Palatul Victoria sau Palatul Cotroceni ar avea efecte stranii asupra memoriei locatarilor lor vremelnici, speranța Roșiei Montana rămâne inevitabil tot la cei care au ieșit în stradă să o apere. După atâția ani de stagnare însă, vâlvele din minele romane preferă o abordare mai pragmatică:
„Dacă vreți să salvați Roșia, mergeți să îi vedeți dealurile, luați-i la pas cărările, colbul și drumurile care stau să cadă, căutați-i poveștile și ascultați-i oamenii. Vizitați-i galeriile romane, poate veți întâlni vâlva cea bună. E acolo de două milenii. Stați pe marginea exploatării comuniste să vedeți cum natura e cel mai bun vindecător. Făceți-vă curajul turistului de carieră și treceți de piața istorică unde nu se întîmplă nimic, de centrul rupt între două lumi, precum casa lui Tică, și de muzeul care ține, de cinci ani, istoria departe de lume. Luați-o în sus pe Siciliană, admirați-i clădirile vechi, proptite și rupte. Opriți-vă la Manuela să înnoptați măcar două zile, de-i iarnă. Sau mai jos, la Claudia, să salvați voluntar o bucățică de istorie, ultima rămasă. Ca aurul să stea pe loc, adunați-vă de pe drumuri la Roșia Montana”.
