Gérard Depardieu a fost (re)botezat creștin ortodox, el deținând oricum cetățenia rusă încă din 2013, după ce a mers la Putin să se plângă de taxele prea mari din Franța.
Cum a anunțat-o mai întâi revista franceză de extremă dreaptă Valeurs Actuelles, care a putut asista la botez, ceremonia a avut loc vineri 4 septembrie în catedrala rusească Saint-Alexandre-Nevski din Paris. La Moscova, cotidianul Kremlinului, Rossiiskaia Gazeta, are și o fotografie din momentul în care Depardieu e pe cale de a fi vârât cu capul în cristelniță.
Presa încă independentă de la Moscova nu vede însă nimic glorios în asta. „Depardieu colecționează pașapoartele și religiile”, scrie Moskovski Komsomoleț, care amintește că Depardieu a mai fost și musulman câțiva ani, după ce s-a convertit la Islam prin anii 1970. N-a rezistat decât vreo doi ani în ceea ce era atunci pentru el dreapta credință, cea a Profetului. Cum avea s-o recunoască ulterior: – «Era greu cu cinci rugăciuni pe zi.» («C'était difficile, les cinq prières quotidiennes.»)
Presa rusă insinuează însă că Depardieu ar fi renunțat la Islam când a descoperit interdicția alcoolului. În asta, Depardieu se arată foarte rus și urmează exemplul sfântului cneaz Vladimir, care când a vrut să-și convertească la o credință serioasă păgânii de supuși a ezitat între islam, creștinism și iudaism, dar a fost șocat când a auzit că islamul interzice alcoolul. Moscou vaut bien du vin de messe.
În Rusia și fostul spațiu sovietic, Depardieu s-a împrietenit nu doar cu Putin, dar și cu alți dictatori locali, precum Ramzan Kadîrov și Aleksandr Lukașenka (cf. foto).
Moskovski Komsomoleț, care are despre asta un articol plin de ironie, scrie că Depardieu, dacă va dori într-adevăr să fie un bun ortodox autentic, va trebui s-o mai lase cu păhărelul (на минуточку, не пить) și să plătească impozite în Rusia, căci neplata impozitelor e un păcat.
Asta ne mai amintește și de alți convertiți recent la ortodoxie, precum cineastul bosniac Emir Kusturica, care, precum Depardieu, are interdicție de intrare în Ucraina, după ce și unul și celălalt au aprobat anexarea Crimeei de către Putin.
Covid-19 – epidemia progresează
Altminteri, a fost vinerea neagră pe continent, cu un record absolut de cazuri în Franţa. Cifre îngrijorătoare șiîîn Spania, Italia şi Marea Britanie. S-au înregistrat 9.000 noi cazuri in Franța în 24 de ore vineri, ba chiar cu totul în weekend și până astăzi s-a ajuns în Franța la un total de 25.000 de noi cazuri în trei zile.
Libération scrie despre acele locuri de propagare a epidemiei ignorate de marele public care sunt închisorile.
Dincolo de Canalul Mânecii, în Marea Britanie, Boris Johnson, în pierdere de teren și de idei, anunță, citat de Le Monde, că în absența unui progres în negocierile Brexit e „gata să treacă la altceva începând de luna viitoare”, chiar fără un acord comun. The Times îl citează pe Johnson insistând că un „no-deal” cu UE poate fi de fapt un lucru bun. Ba chiar The Telegraph spune că Johnson mai dă Europei doar 38 de zile pentru a ajunge la un acord.
Negociatorul șef britanic pentru Brexit, David Frost, a spus la rândul său pentru Mail on Sunday că Londra nu se teme și „nici nu o să clipească” dacă nu se va ajunge la un acord.
Vivaldi politic în Belgia
În Belgia toate semnele arată că partidele politice atât flamande cât și francofone au ajuns în sfârșit la un acord pentru a forma un guvern, asta după ce au trecut 15 luni – 460 de zile – de la ultimele alegeri federale.
E vorba, cum o scrie Le Soir, de șapte partide condamnate să se înțeleagă, șapte partide cu sensibilități și ideologii foarte diferite, care merg de la liberali la ecologiști, trecând prin creștin-democrați și socialiști din ambele familii lingvistice. Fiind atât de colorată și largă politic, această coaliție a fost botezată Vivaldi, aluzie la faptul că acoperă... cele patru anotimpuri, cum a rezumat-o Conner Rousseau, șeful socialiștilor flamanzi, pentru programul de televiziune De Zevende Dag de pe canalul VRT.
Coaliția în pregătire exclude însă principalul partid al Belgiei în termeni numerici absoluți: N-VA (Noua Alianță Flamandă, Nieuw-Vlaamse Alliantie), ca și partidul flamand neofascist Vlaams Belang pentru care ar vota 27% din flamanzi.
Adăugând la asta electoratul de 22% al N-VA, rezultă că jumătate din flamanzi votează pentru dreapta naționalistă și care dorește dispariția Belgiei, dar că aceștia nu vor fi reprezentați în guvern. De altfel șeful N-VA, primarul din Antwerpen (Anvers) Bart De Wever, a și declarat că el nu mai poate numi Belgia o democrație.
În Belgia, Constituția acordă un timp nelimitat partidelor pentru a forma un guvern de coaliție prin negocieri. În Belgia, recordul de negocieri, într-o țară fără guvern, pentru a forma o coaliție, a fost, în 2011-2012, 589 de zile fără guvern.
Toate acestea sunt importante nu doar pentru că Belgia adăpostește principalele instituții UE și NATO și pentru că stabilitatea ei e importantă pentru întreaga Europă, dar și pentru că prin complexitatea ei instituțională și etnică Belgia e un foarte bun – chiar unic – laborator european. Dacă ceva nu funcționează aici, atunci nu va funcționa nici la nivelul unei Europe federale. Cum spune o vorbă de duh: „Dacă crezi că înțelegi Belgia, înseamnă că nu ți-a fost explicată bine.”
Extinction Rebellion împotriva presei libere și viitorul acesteia
La Londra, mișcarea Extinction Rebellion prin pichete și grupuri de manifestanți care au blocat imprimeriile, a împiedicat în weekend publicarea și distribuirea principalelor ziare. Pe lângă felul în care Extinction Rebellion se arată gata să blocheze libertatea de exprimare, asta nu face decât să relanseze dezbaterea în legătură cu viitorul presei tipărite, cea pe hârtie, aflată în ruine.
Ruine deseori circulare. Astfel, Le Soir de la Bruxelles a publicat în weekend, preluându-l din La Repubblica, da la Roma, un interviu cu Roula Khalaf, redactoarea șefă de la Financial Times, la Londra.
Născută și crescută în Liban și prima femeie în fruntea celui mai important cotidian european, Financial Times, Roula Khalaf răspunde întrebării: în era digitalului total și pe timp de pandemie, ce va deveni jurnalismul pe hârtie?
Roula Khalaf vorbește astfel despre concepte care unora li se par depășite, precum importanța primei pagini, căreia îi acordă în continuare o atenție uriașă un cotidian cum este, de pildă, Libération în Franța. Prima pagină e semnătura unui ziar.
În Anglia, Financial Times (FT) are 1,1 milioane abonați, dintre care 900.000 doar pentru ediția electronică. Criza presei scrise e de altfel mondială. Până și cele mai mari publicații sunt acum afectate. Astfel, în primele trei luni ale anului în curs, New York Times (NYT) a strâns aproape 600.000 de abonați pe platforma digitală. Acum, NYT, care rămâne un model în asta pentru toată lumea, are 6 milioane de abonați, dar dintre aceștia doar 800.000 plătesc pentru versiunea pe hârtie.
O poveste cu un obit
Tot în weekend, rubrica necrologică a fost deosebit de încărcată. În Cehia, presa deplânge astăi moartea marelui cineast Jiří Menzel, dispărut ieri după o lungă boală. Acesta, principalul reprezentant rămas în țară al noului val cehoslovac de la începutul anilor 1960, mort ieri la vârsta de 82 de ani, a rămas celebru pentru Oscarul primit (1967) pentru primul său film, Trenuri bine păzite, un film dulce-amar situat spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și bazat pe un roman al lui Bohumil Hrabal.
În Occident, Jiří Menzel a rămas însă mai puțin cunoscut decât compatriotul său, de asemenea laureat cu Oscar, Milos Forman.
Un alt decedat despre care presa se întrece în elogii este antropologul David Graeber, teoreticianul acelor «bullshit jobs», «boulots à la con», cum le numește Libération:”Graeber est mort, c’est trop con”.
Graeber, care incarnase mișcarea Occupy Wall Street, s-a mai ocupat, printre altele, și de evoluția și statutul datoriilor în societatea noastră, explicând, cum am mai făcut-o și aici (idee mai veche, formulată pentru prima oară de Nietzsche în Genealogia moralei) că astăzi datoriile au căpătat o însemnătate malefică, teribilă, asemănătoare cu o infirmitate morală. În germană, de altfel, cum o sublinia și Graeber, „datorie”, Schuld, este sinonim cu „vină”, „vinovăție”… In germană, „datoria”, fie si de bani, e o „vină” și are un sens exclusiv negativ.
„Daran schuld sein” poate astfel însemna că omul „datorează” (bani), sau că e „vinovat”… de orice: moarte de om, terorism, incest, datorii la fisc… Pentru limba germană e același lucru.
Analiza lexicală și etimologică, operată de răposatul Graeber, ne arată că sensul moral și legal este cel mai vechi, precedându-l pe cel de datorie în bani. Cei care au datorii fiind „schuld”, ei sunt în mod automat, în psiheea germană, dar și în cea a capitalismului modern, vinovați, „schuldig”. Intr-atât ne controlează limba, iar nu noi pe ea.
Facebook Forum