Când erau copii, numărau oamenii morți, știau sunetul detonărilor, identificau elicopterele militare, ascultau povești despre orori și au rostit primele cuvinte când erau refugiați.
Se împlinesc anul acesta 30 de ani de când s-a terminat războiul din Bosnia-Herțegovina. În aceeași perioadă de acum trei decenii, Cecenia trecea prin două războaie devastatoare, iar talibanii dispăreau de la putere, în Aganistan. S-au întors 20 de ani mai târziu.
Generațiile născute în perioada în care lumea sărbătorea sfârșitul Războiului Rece s-au maturizat în țări a căror instabilitate le-a marcat pe vecie.
În Bosnia, Cecenia și Afganistan, jurnaliștii RFE/RL au stat de vorbă cu trei oameni ale căror vieți au fost modelate de conflictele care le-au definit copilăria.
Generația Dayton din Bosnia
Nermin Mameledzija s-a născut la câteva luni înainte de a semnarea acordului de pace de la Dayton, care punea capăt războiului din Bosnia-Herțegovina – un conflict în care au murit în jur de 100.000 de oameni.
Părinții lui, originari din orașul Turbe, de la 100 de kilometri nord de Sarajevo, au fugit în Germania. Nermin și-a petrecut acolo primii cinci ani din viață. Familia s-a întors apoi în Bosnia.
„Chiar am avut o copilărie ca în filme”, spune pentru RFE/RL Nermin, care are acum 30 de ani și locuiește în Germania, la Braunschweig, în apropiere de Hanovra. „Cartierul ne-a crescut – ne dădeau o felie de pâine și zburdam toată ziua”.
Totuși, deși el a crescut în Turbe, un orășel din centrul Bosniei, într-o perioadă de pace, țara din jurul lui rămânea distrusă și divizată.
Diviziunile lăsate după acordul de la Dayton au devenit vizibile în școala primară. Nermin a frecventat un sistem de „două școli sub același acoperiș”, unde copiii erau separați pe criterii etnice, în ciuda faptului că aveau programe școlare aproape identice.
După ce a terminat facultatea, Nermin s-a întors în Germania. Nu a lucrat nicio zi în Bosnia.
„Ce m-a alungat din Bosnia a fost nedreptatea. Ai nevoie de relații pentru tot, trebuia să știi să te descurci”, spune el.
Bosnia-Herțegovina este a doua cea mai coruptă țară din Europa, după cum arată statisticile Transparency International. Un studiu al Fondului ONU pentru Populație (UNFPA) arată că fiecare a doua persoană care are între 18 și 29 de ani se gândește să plece din țară.
În urmă cu cinci ani, când era a 25-a aniversare a acordurilor de pace, jurnaliștii RFE/RL au vorbit cu Nermin – atunci, își dorea să nu fie printre cei care vor să plece. Era student în ultimul an la stomatologie și voia un job în Bosnia, astfel încât „Austria sau Germania să nu primească un lucrător complet pregătit”.
„N-aș renunța niciodată la pașaport, dar ăsta e ultimul lucru care mă leagă de Bosnia”, spune el acum. „Bosnia mi-a dat totul... dar fiecare are dreptul să decidă unde vrea să trăiască și ce vrea să fie”.
Acum, reuniunile de familie sunt online – niciuna dintre surorile lui nu mai locuiește în Bosnia.
„Mă simt încă vulnerabilă” – înfricoșată de conflictul cecen
La 3.000 de kilometri de Sarajevo care ieșea din război, locuitorii din Groznîi se adăposteau în beciuri.
În august 1996, la finalul primul război cecen, Hava, care avea 8 ani, revenea la apartamentul familiei. Arsese complet. A petrecut câteva săptămâni într-o pivniță, în timp ce bombele cădeau peste capitala Ceceniei.
Trei ani mai târziu, a început al doilea război cecen. Familia Havei a fugit de acolo și s-a adăpostit în satul bunicii. S-au întors la Groznîi după patru ani – orașul era devastat și încă sub stare de urgență.
„Când ești copil, ești izolat de toate și de tot”, spune ea pentru RFE/RL.
„Înțelegi ce se întâmplă și apoi joci jocuri prostești, în care numeri avioanele militare sau elicoperele pe care le-ai văzut în ziua respectivă și te întreci cu prietenii: cine a văzut mai multe.”
Jasminko Halilovic, de la Muzeul Copilăriei în Război de la Sarajevo, crede că astfel de comportamente arată încercarea copiilor de a face ordine în haos.
„Să numeri detonările, să aduni șrapnel, să construiești adăposturi din perne – toate astea pot fi interpretate ca încercări de a prelua controlul asupra unei lumi care a devenit impredictibilă”, spune el.
Hava, care a cerut să nu i se facă public numele de familie, își amintește de zilele fără apă sau lumină, nopțile cu stare de urgență, ține minte cum își făcea temele la lampa cu gaz.
Peste 25.000 de oameni au fost uciși în al doilea război cecen. Mii de oameni sunt în continuare dispăruți.
Din 2007, regiunea din Rusia e condusă de Ramzan Kadîrov, acuzat pe scară largă de încălcări ale drepturilor omului. Statele Unite l-au sancționat în 2020.
Hava, care lucrează acum ca cercetător în Serbia, nu a mai locuit în Cecenia de doi ani. Spune că s-ar întoarce dacă ar scădea corupția și dacă ar fi făcute reforme.
„Rusia trebuie să se schimbe pentru ca eu să mă pot întoarce în Cecenia”, explică ea. „Și trebuie să se schimbe într-un mod care să aibă un impact pozitiv asupra Ceceniei.”
Deși războiul s-a sfârșit de ani buni, ea crede că generația ei nu a știut niciodată cum arată adevărata stabilitate.
„Mă simt încă vulnerabilă pentru că nu mă pot întoarce și stau în altă țară, încercând să-mi dau seama cum funcționează lucrurile”, adaugă Hava.
„Școala părea ca un vis” în Afghanistan
Când talibanii au capturat Kabulul pentru prima oară, în 1996, Nilofar Ebrahemi avea trei ani și purta haine de băiat.
„Părinții mei m-au îmbrăcat ca pe un băiat, poate pentru că își doreau mai mulți fii sau poate din cauza situației de securitate”, spune ea.
Nilofar a înțeles că era fată abia când un profesor de religie i-a spus să poarte văl – avea opt ani.
„Nu știam cine sunt. Nu m-am jucat niciodată cu păpuși, cu fete. Nu am plâns niciodată, pentru că tata îmi spunea să fiu curajoasă ca un băiat”, povestește tânăra.
În timpul regimului talibanilor, nimeni din familia ei nu a putut munci. Erau zile în care nu-și permiteau nici măcar să cumpere ceai și beau, în schimb, apă fiartă. Mama ei, care purta burka, a fost biciuită, iar Nilofar – dată afară de la școală.
„Școala părea ca un vis”, spune ea. „Îmi amintesc că mă întrebam dacă or fi locuri în lume unde fetele mergeau la școală și dacă toți copiii erau ca noi.”
Tatăl ei – care credea că copiii trebuie pregătiți pentru vremuri mai bune – a învățat-o să socotească și să scrie.
Într-un final, Nilofar a intrat la școală în 2001, după ce trupele americane au început războiul împotriva talibanilor, iar Hamid Karzai a ajuns președinte interimar și apoi președinte. Viața, totuși, a rămas periculoasă.
„Într-o zi era o explozie, dimineața sângele era spălat de pe stradă, iar apoi oamenii continuau să traverseze. A devenit ceva complet normal”, spune ea.
Nilofar a terminat facultatea, a câștigat o bursă pentru un master în India și, la sfârștiul lui 2020, s-a întors în Afganistan, să predea la o facultate privată. A lucrat și în presă, ca freelancer, și pentru proiecte legate de mediu.
Numai că totul a durat numai șase luni. În august 2021, când trupele americane și aliate s-au retras, după aproape 20 de ani, talibanii s-au întors la putere.
Restricțiile impuse femeilor i-au anulat în scurt timp majoritatea drepturilor. Nu a mai putut să lucreze, să studieze sau să se deplaseze liber.
„Sunt o femeie care a studiat, care și-a planificat studii doctorale, care voia să lucreze, și toate acestea au fost distruse”, a spus ea.
Pașaportul ei expirase, iar când l-a reînnoit, era prea târziu să fugă. În Kabul, a condus un proiect de croitorie pentru femei până când „un bărbat care părea a fi ofițer de informații taliban mi-a arătat arma și mi-a spus pur și simplu: «Vezi asta?»”.
Nilofar e acum în Teheran, unde încearcă să obțină o viză pentru Europa. Ambasadele cer dovezi că situația din țara ei natală este nefavorabilă pentru femei, a spus ea, deși „toată lumea știe ce se întâmplă în Afganistan”.
Dacă cererea ei va fi respinsă, va trebui să se întoarcă. „Nu știu ce se va întâmpla cu mine”, a spus ea.
Uneori le invidiază pe femeile fără studii. „Ele au rămas acasă atât atunci, cât și acum”, a spus ea. „Eu am luptat să studiez, să lucrez și am petrecut tot acest timp doar pentru a ajunge la nimic”.
Visuri despre casă
La treizeci de ani după Dayton, Bosnia care a marcat copilăria lui Nermin încă se luptă să se schimbe, dar el spune că ar dori să se întoarcă în cele din urmă, în ciuda faptului că are o soție în Germania și opțiuni mult mai bune pentru a urma o specializare în chirurgie orală.
Hava visează, de asemenea, să se întoarcă într-o zi în Cecenia. „Visez să am o căsuță în munți și poate o pensiune pentru turiști... Câteva găini, pisici și poate o capră”, a spus ea.
Visul lui Nilofar de a studia în Afganistan s-a împlinit pentru scurt timp, până când revenirea talibanilor i l-a răpit din nou. Acum, ea speră doar să lase în urmă o țară „în care femeile trăiesc ca într-o cușcă”.
În urmă cu aproape trei decenii, un raport al ONU din 1996 privind situația copiilor afectați de conflicte avertiza că mulți dintre ei vor crește „privați de nevoile materiale și emoționale”, cu „întreaga structură a societăților lor sfâșiată în bucăți”.
Concluziile acestui raport răsună și astăzi în viețile lui Nermin, Hava și Nilofar.
Articol scris cu contribuții ale jurnaliștilor de la Serviciul din Caucazul de Nord al RFE/RL și de la Radio Azadi al RFE/RL.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
