A lucra într-un regim opresiv și cenzorial este ca și cum ai încerca să fii intim cu cineva care nu te iubește, cu care nu dorești acea intimitate, dar care îți este impus. Dacă ai această pasiune, e ca și cum ai scrie pentru un cititor extrem de băgăcios, unul care violează discreția tranzacției care este scrisul și critică tot ce produci. Uniunea Sovietică rămâne exemplară pentru astfel de situații. Povestea lui Osip Mandelștam, una din principalele victime literare ale lui Stalin, ne oferă numeroase lecții despre ceea ce se cheamă paranoia de stat.
În 1933, pe când avea 42 de ani, Mandelștam a scris un poem scurt, dar periculos, despre un tiran care ordonă execuții în toate părțile și se delectează cu morțile altora ca și cum ar ciuguli fructe. Deși tiranul poetului nu este numit, el este georgian și trimite clar către Djugașvili. Mandelștam nici măcar nu și-a scris sau imprimat poemul, ci l-a recitat, în câteva ocazii, unor prieteni. La scurt timp, în 1934, casa îi era răscolită de poliția secretă în căutarea compromițătorului text. Nu l-au găsit, desigur, dar l-au arestat pe Osip Emilievici. Se spune că în timp ce acesta se afla în arest, Stalin l-ar fi sunat personal pe Boris Pasternak să-l întrebe cine este acest Mandelștam? Ceea ce-l interesa însă mai mult pe Koba era dacă, în opinia lui Pasternak, Mandelștam este un maestru, cineva semnificativ.
Pasternak a răspuns, într-adevăr, că poetul are valoare și este indispensabil. Urmarea: Mandelștam a fost trimis în exil intern la Voronej. Aflându-se aici, s-au întețit presiunile asupra-i pentru a scrie un poem elogios la adresa dictatorului. A cedat, până la urmă, și a compus o odă. Nu știm ce va fi simțit în legătură cu această oribilă siluire la adresa ființei sale, deși partenera sa, marea scriitoare Nadejda Mandelștam, ne-a lăsat să înțelegem că poetul făcuse totul împotriva inimii, înnebunit de frică și scârbă. Chiar și așa, oda nu i-a salvat viața lui Mandelștam. A fost rearestat și trimis în lagărele de muncă, acolo unde a și pierit, în 1938.
Întrebarea lui Stalin despre valoarea lui Mandelștam rămâne una esențială. Pentru el, important era cine spune ce spune. Reformulată, curiozitatea tiranului ar putea suna în multe feluri, toate cu același sens: este Osip Mandelștam periculos? Poate el beneficia de posteritate? Poate versul lui să-mi supraviețuiască? Să mă tem? Era, pe de altă parte, modul lui Stalin de a-i face pe artiști și intelectuali să îngenuncheze, să-i surpe și umilească în cel mai cumplit mod cu putință. Îi plăcea enorm să le arate cine este stăpânul, iar a-i face să-și celebreze prigonitorul era, până la urmă, dovada maximă de sadism.
În fața mașinăriei uriașe a statului, în fața cenzurii și instituțiilor represive, poetul rămâne neajutorat. Și totuși, liderul statului, tiranul, i-a considerat pe toți acești maeștri ai scrisului suficient de importanți prin puterea lor simbolică. Puterea înțelege cel mai bine limbajul puterii, fie ea transcendentă. De ce n-au putut fi astfel de poeme ignorate, pur și simplu, ca irelevante? De ce-i pasă statului de activitatea scriitorului?
Ideea că o persoană poate atinge faima datorită scrisului aparține epocii și culturii tiparului. Noțiunea de autor, așa cum o înțelegem în zilele noastre, se naște din aceste proiecții despre faimă și imortalitate, despre viața postumă. Și nu este deloc întâmplător că mecanismele de cenzură s-au multiplicat în pas cu expansiunea tiparului. Cenzura în zorii modernității europene era cel puțin la fel de crudă precum cea din Rusia lui Stalin sau a țarilor. Istoria ideii de autor și istoria cenzurii sunt inextricabil legate. Multiplicarea textelor duce la creșterea exponențială a puterii simbolice a autorului. Acesta capătă vizibilitatea naturală, dar atrage atenția asupra sa și, implicit, invidia statului.
De ce s-ar fi temut teribilul și sângerosul Stalin de Mandelștam? Obiectul invidiei statului, teoretic vorbind, nu este neapărat conținutul cuvintelor rivalului, și nici măcar puterea simbolică pe care o capătă textul prin multiplicare și răspândire. Este faptul că autorul de talie, maestrul de care se temea Stalin, beneficiază de un fel de capacitate de diseminare care merge dincolo de mecanismele clasice. Cuvântul maestrului arde, după cum știm din istoria rusă și nu doar, poate fi dus din gură în gură, precum poemul lui Mandelștam, și, mai grav, chiar atunci când el nu poate fi răspândit, o face zvonul, șoapta, vestea că cineva, undeva, ar fi putut scrie așa ceva. Cartea interzisă astăzi va avea de două ori mai mulți cititori mâine, tocmai pentru că a fost cenzurată. Cel care este suprimat azi pentru scrisul său, va avea mâine adepții lui și va deveni faimos pentru frondă.
Indiferent de ce face statul, scriitorii par mereu să aibă ultimul cuvânt. Oamenii de litere, bărbați și femei deopotrivă (comunitatea academică și cea jurnalistică, comunitatea intelectuală în ansamblul ei), capătă un sentiment al solidarității surprinzător de puternic și devin implicit scriitori ai istoriei. Într-un anumit sens extrem de elevat, ei fac istorie, nu statul. Această dinamică reversivă, bazată pe încrederea inoxidabilă a comunității intelectuale că adevărul va fi răzbunat în decursul timpului, este extrem de ostensibilă și în epoca noastră.
În The Government of the Tongue (1989), poetul irlandez Seamus Heaney, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1995, scria despre barzii Europei de Est, în special cei ruși care au suferit sub Stalin, precum și despre impactul pe care l-au avut viețile lor exemplare asupra Occidentului. Marina Țvetaeva, Anna Ahmatova, cuplul Mandelștam, Boris Pasternak, Nikolai Gumilev, Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin, spunea Heaney, au devenit „nume eroice într-o martirologie modernă, o mărturie a curajului și sacrificiului care provoacă o admirație nemărginită”. Refuzul acestor autori de a-și compromite arta „a arătat majorității [cetățenilor sovietici] abjecția propriei prăbușiri, refugiați cum erau în fitece autoamăgiri impuse de linia partidului”. Observația lui Heaney este însă și mai profundă de atât: pentru el, acești eroi-martiri nu și-au dorit explicit prăbușirea statului totalitar, ci onestitate în raport cu ei înșiși - viață în adevăr. Acest lucru i-a izolat de toți ceilalți care, cuprinși de resentiment, cedaseră în fața amenințării statului. Avem de-a face cu o metaforă a luptei, a contradicției abrupte dintre victorie și înfrângere, suferință și triumf, curaj și lașitate. Fapt este că eroii lui Heaney au supraviețuit statului sovietic prin texte călite în drama acestor sfâșietoare incongruențe. Și, cine știe, poate că poetul irlandez va fi avut, în final, dreptate: „Speranța și istoria rimează”.
