O explicație primim de la Cristian Pîrvulescu. Acum ceva ani, politologul spunea că nu pentru că România e „macho” avem un parlament masculinizat, ci pentru că partidele au promovat o politică de recrutare în favoarea bărbaților.
Așadar, deși s-ar vrea, structura sa fiind stabilită în raport cu populația țării, Parlamentul nu este atât o oglindă a societății, cât a politicilor de cadre stabilită la nivelul conducerilor de partid.
Ciclurile electorale conturează astfel configurații specifice nu atât electoratului, cât voinței și intereselor liderilor de partid. De exemplu, dacă conducerea unei formațiuni politice decide să propună pentru Parlament doar candidați stângaci, dreptacilor le va fi extrem greu să se simtă reprezentați, chiar dacă formează majoritatea covârșitoare a societății.
La fel stau lucrurile și în privința altor indicatori demografici în sfera politică. Iată o analiză a dinamicii acestora în rândul deputaților, în perioada 1992-2020, adică a ultimelor opt mandate.
O chestiune de încredere
Încrederea, spunea sociologul Ștefan Zeletin și o spun și sociologii de azi, este esențială pentru funcționarea unei societăți și un indicator al ei: când oamenii merg pe câmpul de luptă fără a trebui să mai privească înapoi e semn că nivelul încrederii este ridicat. Iar încrederea naște încredere.
Când însă n-ai curajul să lași deschisă ușa mașinii în parcare pentru că te temi că la întoarcere va trebui să iei taxiul, avem o problemă. Și în mod similar, erodarea încrederii naște neîncredere. Încrederea politică, pe lângă cea socială, este la rândul ei fundamentală pentru funcționarea unei democrații. Fără ea nu putem vorbi de o comunitate politică viabilă.
Pentru că tot ce înseamnă putere pleacă de la încredere și tot ce este investit politic, reprezentativ, presupune încredere. Încrederea societății românești în Parlament a avut, din 1989 încoace, cu mici fluctuații, o tendință de scădere continuă. După cum se poate vedea și în graficul de mai jos (Surse: Institutul Național de Statistică și European Values Survey).
Cu excepția „lunii de miere” post-revoluționare și a creșterii semnificative la alegerile din 1996, valorile încrederii în Parlament au fost, în toți acești 30 de ani, printre cele mai mici în topul încrederii față de instituțiile statului (Biserică, Armată, Președinte etc.), oscilând undeva între valorile încrederii în Guvern și în partidele politice.
Câți suntem toți?
Cum măsurăm, în ultimă instanță, încrederea în Parlament? Destul de simplu: prin răspunsurile date de respondenți la întrebarea cu pricina din sondaje. Am putea-o însă afla și altfel: urmărind evoluția neîncrederii în legislativ. Astfel, numărul celor care au absentat la vot la alegerile parlamentare, în perioada 1990-2020, a crescut și el aproape constant. După cum se poate vedea în grafic:
Prezența tot mai mică a alegătorilor la urne, fenomen prezent și în democrații cu tradiție, este îngrijorătoare pentru că pune sub semnul întrebării însăși ideea de reprezentativitate.
La alegerile din decembrie 2020, componența Parlamentului de la București a fost decisă de doar o treime din electorat, majoritatea parlamentară formată fiind una fragilă, reprezentând puțin peste jumătate dintre alegătorii care s-au prezentat atunci la vot, adică nici măcar unul din cinci cetățeni cu drept de vot.
De legiferat, însă, legiferează pentru toți. Este, fără îndoială, o problemă de fond a jocului democratic autohton.
Puțină metodă
Așa se văd lucrurile din exterior. Am încercat să aflăm, însă, care este chimia internă a Parlamentului, mai exact, a Camerei Deputaților, și dinamica acesteia de-a lungul celor opt legislaturi: 1992-2020.
Am optat doar pentru analiza Camerei Deputaților din trei rațiuni: 1. volumul mare al informațiilor; 2. reprezentativitatea politică mai mare a Camerei Deputaților față de Senat; și 3. similitudinea structurii politice a celor două camere.
De asemenea, am renunțat la legislatura 1990-92, fiind una prea „eclectică”, atipică (sau tipică pentru începutul unei tranziții) și despre care e mult mai greu de găsit informații decât despre restul legislaturilor.
Universul analizei constă, așadar, din CV-urile deputaților din toate cele opt legislaturi. Informațiile le-am grupat pe categorii, după cum urmează: formațiunea politică de care aparțin deputații, circumscripția în care au fost aleși, genul, data și locul nașterii, profesia, nivelul de pregătire și numărul luărilor de cuvânt în ședințele camerei.
Nu a fost ușor. Nu a fost ușor pentru că, pe lângă volumul mare de informații, o bună parte a CV-urilor au informații lipsă (cei născuți la sat omit să-și menționeze obârșia, cei fără studii superioare formulează ambiguu sau, cum este cazul fostului președinte al Camerei Deputaților, Ludovic Orban, nu formulează deloc, adică are CV-ul gol).
Informațiile pe care nu le-am găsit pe site-ul cdep.ro a trebuit să le căutăm în altă parte. O arheologie nu foarte plăcută, dar Google, Wikipedia & Co. ne-au fost de mare ajutor. Chiar și așa, în unele cazuri n-a fost chip să dăm de toate datele căutate, mai ales la legislaturile de dinaintea erei www, așa că le-am omis, procentele fiind calculate corespunzător, adică din totalul deputaților la care am avut datele necesare din categoria de analiză.
În fine, în cazul numărului de luări de cuvânt, am omis din analiză președinții Camerei Deputaților, pentru că intervențiile lor, prin natura funcției, au fost numeric disproporționate. De exemplu, în cazul Robertei Anastase, al treilea om în stat în mandatul 2012-2016 și prima femeie președintă a Camerei Deputaților, luările de cuvânt au fost de ordinul miilor, depășind cu mult colegii ei de mandat la acest capitol.
Femei vs. bărbați. De fapt, viceversa
Într-un top al prezenței femeilor în parlamentele lumii, publicat, în februarie 2019, de InterParliamentary Union, România se afla pe locul 96 din 192 de țări. Nu am stat mereu atât de „bine”: acum 28 de ani, în legislatura 1992-96, ponderea femeilor în Parlamentul era de doar 4%, adică cu aproape 15 procente mai mică decât astăzi. Un calcul simplu ne arată că, în acest ritm, numărul bărbaților și al femeilor din forul legislativ autohton va fi egal, cam cum este acum în Suedia, undeva peste vreo trei sferturi de veac.
Studii recente arată, în schimb, că reprezentarea femeilor din România este mult mai bună în lumea afacerilor, semn că în acest mediu, criteriile de selecție și de promovare sunt mai sănătoase.
Cât despre așteptările populației, Eurobarometrul din septembrie 2018 arăta că doar 14% dintre alegătorii români își doreau mai multe femei în Parlamentul European pentru scrutinul ce avea să urmeze în primăvara anului următor.
„Veneticii”
În privința locului de naștere al deputaților, am optat pentru regiunile istorice, care conturează identități mai relevante și mai puternice decât județele. Avem astfel: București (B), Bucovina (BK), Banat (BT), Crișana (CR), Dobrogea (DO), Maramureș, Moldova (MD), Muntenia (MT), Oltenia (OL) și Transilvania (TV), cărora li se adaugă câțiva deputați născuți în străinătate.
De asemenea, am omis din această categorie reprezentanții minorităților, „altele decât cea maghiară”, ei nefiind aleși în circumscripții electorale județene. De-a lungul celor opt mandate analizate, ponderea deputaților din fiecare regiune istorică nu diferă semnificativ de ponderea pe care o au populațiile regiunilor istorice în populația totale a țării.
Cu alte cuvinte, au fost cam tot atâția deputați ardeleni, bănățeni, dobrogeni, munteni etc. câtă populație ocupă fiecare dintre regiunile corespunzătoare la nivel național. A apărut, totuși, o categorie specială: „veneticii”, deputații aleși în altă regiune decât cea în care s-au născut. Ponderea lor pe legislaturi este ilustrată în acest grafic:
Cazurile de „venetici” le întâlnim în toate structurile administrative, nu doar în Camera Deputaților: Victor Ponta, născut în București, a fost deputat de Gorj; Adrian Cioroianu, născut în Craiova, a fost Senator de Timiș; Gheorghe Funar, bănățean prin naștere, a fost primarul Clujului; Nicușor Dan, născut în Făgăraș, este Primarul General al Capitalei. Lista e lungă.
Logica acestei mobilități pare simplă: când simți că identitatea și cultura ta politică nu au susținere „acasă”, la ai tăi, îți iei desaga și îți încerci norocul în altă parte. Nu e prea elegant, dar politica nu e despre ținută.
Vin tinerii, pleacă bătrânii
Grupele de vârstă le-am (re)strâns, pentru mai multă claritate, în trei categorii: 18-34 de ani, 35-54 de ani, respectiv deputații cu vârsta peste 55 de ani. În cele opt legislaturi, Camera Deputaților este dominată copios de a doua grupă de vârstă, să spunem, mai activă. Ponderea tinerilor a crescut relativ constant, la fel cum a scăzut și numărul deputaților mai grizonați.
Fabrica de diplome
Statisticile despre nivelul de educație al deputaților prezintă o configurație să-i spunem ușor suspectă: dacă de-a lungul celor opt mandate, numărul celor care au absolvit un liceu sau o școală profesională a rămas constant mic, ponderea celor care au o diplomă de licență sau au absolvit studii post-universitare a scăzut, respectiv a crescut vertiginos, semn că „fabricile de diplome” și-au deschis porțile.
Dacă tendința rămâne aceeași, peste câteva mandate grafica de mai jos ar trebui să prezinte o simetrie aproape perfectă.
Ce sunt „fabricile” sau „tiparnițele” de diplome? Instituții de învățământ fantomă care funcționează la limita legii sau, de regulă, dincolo de ea, oferind, pe bani frumoși, dar cu efort minim, grade universitare pe bandă rulantă: licență, masterat, doctorat.
Le găsești în toată țara: de la Iași la Craiova, de la Constanța la Arad și de la București la Suceava. Fabricilor de diplome „consacrate” care deseori au avut de a face cu instituții judiciare sau cu autorități de control ale Ministerului Educației, le găsim și în CV-urile deputaților.
Lista e completată și de puzderia de cursuri post-universitare absolvite de deputați pe teme de siguranță națională, securitate și bună guvernare, terorism sau alte specializări aproape inutile unui parlamentar.
Numărul diplomelor eliberate de aceste instituții deputaților, de multe ori în timpul mandatelor acestora, a crescut exponențial, din 1992 până acum, valoarea maximă, de aproape 40%, fiind atinsă în legislatura 2016-2020.
Aproximativ 40% dintre cei 2 400 de absolvenți, câți avea Colegiului Naţional de Apărare în 2012, au ocupat sau ocupă funcții de răspundere în cadrul instituțiilor care i-au propus.
Concret, peste 150 de parlamentari, peste 50 de miniștri, cinci directori de servicii speciale, 60 de secretari de stat, 150 de generali, cinci consilieri prezidențiali, prefecți, subprefecți, primari, dar și directori de firme naționale și multinaționale, șefi de departamente și agenții centrale și locale ori reprezentanți ai mass-media au absolvit Colegiul Naţional de Apărare, scria Economica, citând oficialii Colegiului.
Printre ei, lideri ai mai multor partide: Vasile Blaga, Elena Udrea, Șerban Mihăilescu, Victor Ponta, Daciana Sârbu, Gabriel Oprea, Lucian Bode, Marcel Ciolacu, Olguța Vasilescu, Florin Iordache ș.a.
Patru ani mai târziu, PressOne reia subiectul, în articolul Clepsidra puterii, publicând o analiză despre mai bine de 100 de parlamentari, dar și șase miniștri cu un punct comun în CV: Colegiul Național de Apărare.
O trăsătură esențială și problematică a Colegiului, scria publicația, este „amestecul” dintre politicieni, magistrați și ofițeri de informații. Astfel, printre absolvenții cu greutate ai Colegiului sunt șefi ai SRI și SIE (Liviu Maior, Eduard Hellvig, respectiv Mihai-Răzvan Ungureanu), fostul președintele al Autorității Electorale Permanente (Ana-Maria Pătru), președintele Federației Române de Fotbal (Răzvan Burleanu), și fostul președintele al Comitetului Olimpic Sportiv Român (Alin-Adrian Petrache).
Din ce în ce mai mulți ingineri și juriști
„Înțepătura” din bancul anilor 1980 la adresa inginerilor, cum că, în 2000, numărul lor va fi egal cu cel al intelectualilor, pare să nu fie, totuși, o poantă. Cel puțin în cazul deputaților: în ultimele șase mandate, numărul inginerilor din legislativ s-a înjumătățit (de la 34% la 17%), apropiindu-se de ponderea deputaților cu profesii liberale (inclusă în categoria „Altele)”.
A scăzut foarte mult și numărul profesorilor, de la 35% (1992) la 10% (2020), luându-le locul juriștii, economiștii, managerii sau cei din industriile creative.
Extrovertiții
Numărul luărilor de cuvânt în rândul femeilor și al tinerilor din Camera Deputaților a crescut constant de la o legislatură la alta, proporțional cu creșterea ponderii celor două categorii: de la 2% (1992) la 17% (2016), în cazul femeilor, și de la 3% (1992) la 11% (2016), în cazul tinerilor.
La această categorie am vrut să aflăm și cine sunt „vorbăreții” forului legislativ, raportat la regiuni istorice. Fruntași sunt deputații din Transilvania (TV), Bucovina (BK), București (B) și Crișana (CR), regiuni care sunt „pe plus”, adică, procentual, reprezentanții lor au avut mai multe luări de cuvânt decât ponderea regiunilor respective în cele opt legislaturi.
