Așezată alături de vecina ei Karenzi Nasson, Margaret Murekatete, din Rukara/estul Rwandei, este relaxată și râde. Însă lucrurile nu au stat așa întotdeauna.

„Înainte, când îi vedeam chipul, îmi venea să urlu și să mă ascund. Am trăit ca un animal – nu am fost la niciun tratament”, spune ea. Supraviețuitoare a genocidului, Margaret locuiește acum într-un sat al reconcilierii, merge la diverse traininguri și activități concepute pentru a-i apropia pe victimele și pe agresorii atrocităților din 1994.

„Am fost un bărbat care a avut de ales”, recunoaște Karenzi Nasson. Pe 9 aprilie 1994, se număra printre atacatorii Hutu care au luat cu asalt o biserică locală și au măcelărit tutsii care căutaseră refugiu între zidurile lăcașului de cult. În jur de 10.000 au fost uciși acolo și în împrejurimi. Iar pe întinsul Rwandei, în numai 100 de zile, au fost omorâți aproape 1 milion de tutsi.

Nasson a fugit apoi în Tanzania, dar, într-un final, s-a întors în Rwanda, și-a mărturisit crimele și a stat în închisoare șapte ani. Abia în spatele gratiilor și-a dat seama cu adevărat ce a făcut.

„Genocidul e cea mai mare crimă pe care o neagă oamenii. Rareori găsești pe cineva care crede cu adevărat că a comis un genocid”, afirmă el. Faptul că i-a cerut Margaretei iertarea, spune el, a fost ca o bătălie cu el însuși.

„Dacă nu mă omoară, o să mă ierte”.

Albert Rutikanga a ajutat la construirea satului reconcilierii. Și părinții lui au fost uciși la biserică.

„Acum 15 ani, viața mea era marcată de furie și amărăciune. Sufeream. În 2015, am participat la un training organizat de Aegis Trust, unde am învățat să depășesc furia. Am vrut să aflu ce pot face pentru comunitatea în care m-am născut”, spune Rutikanga, care a mers mai departe și a înființat organizația non guvernamentală Peace Education Initiative Rwanda.

Drumul a fost lung. Rutikanga spune că nimeni, nici victimele, nici agresorii, nu au avut, la început, încredere în intențiile lui.

Înfuntarea trecutului

La 8.000 de kilometri distanță, într-un sat de lângă Srebrenica, Bosnia-Herțegovina, Emin Bektic locuiește împreună cu vreo 12 vârstnici. Jasenova este unul dintre puținele sate în care bosniacii și sârbii locuiesc unii lângă alții după genocidul de la Srebenica din 1995, când peste 8.000 de bărbați și băieți musulmani au fost uciși de către forțele sârbe bosniace.

„Nu e nimeni aici. Totul e părăsit. Toți au plecat. Câteodată, mai vrei să vezi un om – nu contează dacă e sârb sau bosniac”, spune el pentru RFE/RL.

Emin s-a întors la Srebrenica după ce a locuit câțiva ani în Germania. Cele patru fiice ale lui stau acum în capitală, la Sarajevo.

Nici în capitală, nici în alte părți alte țării, elevii nu învață despre genocidul de la Srebrenica. Datorită structurii guvernamentale complexe stabilite prin Acordurile de pace de la Dayton, care au pus capăt războiului, în Bosnia și Herțegovina nu există minister al educației la nivel de stat.

Ce se predă e stabilit la nivel local. În Federație, una dintre cele două unități administrative ale Bosniei, unele școli vizitează memorialul genocidului și află lucruri cu privire la trecut de la unii profesori. În Republica Srpska, însă, genocidul e încă negat.

„Un profesor nu se poate descurca singur. Avem nevoie de o echipă întreagă ca să ne dăm seama cum să le prezentăm elevilor mai bine aceste lecții”, spune Alma Berbic, profesoare de liceu la Tuzla, un oraș situat la 100 de kilometri de Srebrenica.

Prin urmare, nu e neobișnuit ca elevii să învețe despre genocidul din Rwanda, dar nu despre ce s-a întâmplat în propria țară.

Prin contrast, școlile din Rwanda încep predarea lecțiilor despre genocid încă din școala primară. Întocmirea programei școlare a durat peste zece ani. În primele ore se predă baza, subiectele mai complexe și atrocitățile sunt prezentate la nivel universitar.

Unele lecții au fost dezvoltate în 2015 de către Kigali Genocide Memorial. Joan Murungi, șef de curriculum în Rwanda, explică: „E o călătorie. Nu vă pot spune în momentul ăsta că avem dreptate 100%”.

Vizita la Kigali Genocide Memorial este obligatorie pentru toți elevii.

Unul dintre motivele pentru care supraviețuitorii și autorii genocidului din Rwanda trăiesc astăzi atât de aproape unul de celălalt este faptul că majoritatea oamenilor nu au avut de ales decât să se întoarcă la casele lor originale. Prin urmare, nu există niciun sat sau district în care să locuiască doar supraviețuitori sau doar atacatori, spun localnicii pentru RFE/RL.

Vincent Sezibera, profesor și psiholog în Rwanda, explică faptul că, în anii de după genocid, aproape două milioane de oameni au fost judecați în tribunale locale. Ca să poată primi permisiunea să se întoarcă acasă, mulți dintre ei au trebuit să își ceară iertare, să își mărturisească crimele și – dacă știau – să indice locurile gropilor comune.

Ce a fost subliniat puternic de-a lungul procesului, adaugă Sezibera, a fost faptul că vina colectivă nu există.

„Chiar dacă miliția și propaganda din spatele genocidului i-au îndemnat pe toți cei din poporul hutu să ucidă toți tutsi, trebuie să rămânem precauți și să atribuim responsabilitatea individual”, spune el.

„Ar trebui să zicem: Josef a fost implicat în omoruri. Și trebuie să fim atenți să nu includem nici măcar copiii lui Josef – deoarece copilul unui ucigaș nu este un ucigaș.”

Pe de altă parte, grupurile de supraviețuitori din Srebenica se roagă de ani întregi de oricine are informații să furnizeze locurile gropilor comune. Mai mult de 1.000 de victime ale genocidului lipsesc.

Viața celor care s-au întors la Srebenica rămâne dificilă. Numeroase mărturii prezentate la Tribunalul de la Haga descriu făptași care încă trăiesc în oraș, unde continuă să se întâlnească cu supraviețuitori, dar care nu au fost niciodată trași la răspundere pentru crimele lor.

Cei mai mulți nu s-au mai întors niciodată. Înainte de război, municipalitatea Srebrenica avea o populație de aproximativ 36.000 de locuitori. Astăzi, acest număr este de aproximativ 5.000, conform datelor oficiale.

Drumul cu mașina de la Srebenica până în cel mai apropiat oraș mare, Tuzla, durează aproape două ore. Primele 20 de minute, mergi prin beznă. Se văd doar contururile caselor – tăcute, cu ferestrele întunecate.

Articol publicat pe rferl.org

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.