În România, 5 mai este marcată oficial Ziua „Limbii tătarilor din Crimeea”. Europa Liberă a vorbit cu Guner Akmolla, o tătăroaică membră a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea și a celei din România despre modul în care tătarii din România marchează această zi.
- Pe 5 mai, în România este sărbătorită Ziua Limbii Tătare. În trecut, în locurile de reședință ale comunității tătarilor se organizau evenimente dedicate acestei sărbători. Cum se sărbătorește această zi acum?
- Acum 9-10 ani, Aledin Amet, deputat tătar din Parlamentul României, a reușit să legifereze ziua de 5 mai ca Ziua Limbii Tătare. Cu toate acestea, pentru noi această zi nu este o sărbătoare, toată lumea lucrează. Doar copiii pregătesc un program cultural, citesc poezii ale poeților noștri scrise în limba tătarilor din Crimeea.
- Copiii pregătesc un program cultural, spuneai - înseamnă că acest eveniment are loc la școală?
- Nu avem școală tătară. Cursurile se țin sâmbăta, într-o școală românească. Evenimentul are loc acolo. Comunitatea noastră nu mai e unită. Oamenii din fruntea organizațiilor naționale nu luptă pentru noi. În anii 1930 și 1940 a existat o mișcare națională. Apoi, în 1944, au venit rușii. Au început să investigheze cine i-a ajutat pe refugiații din Crimeea. 52 de persoane - printre ei erau medici, profesori, fermieri bogați - au fost expulzați. Oamenilor le-a fost apoi frică. Poeziile poetului nostru național, Memet Niazi, și Coranul au fost arse. Există încă un sentiment de frică în comunitate.
Poetul, traducătorul Guner Akmolla (Akmola Giuner) s-a născut pe 15 ianuarie 1941 în satul Akbash (acum Albești, județul Constanța), într-o familie tătară de refugiați din Crimeea. Studiază filologie la Universitatea din București. Între 1998-2014 vizitează Crimeea, de zece ori. Este membră a Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea și a Uniunii Scriitorilor din România. În 1989, a început să scrie despre istoria poporului tătar din Crimeea. Prima sa poezie este publicată în revista „Karadeniz”. Poeziile și traducerile sale au fost publicate în România și Turcia, în limbile tătară, turcă și română.
- Știm că există un premiu care poartă numele poetului Mamed Niazi. Este un semn de recunoștință?
- Da, pe Memet Niazi îl numim poetul nostru național. Pentru că a stârnit sentimentul național. Între 1917-1918, a fost primul care a plecat înapoi din România în Crimeea.
Memet Niazi a fost redactorul a două reviste. El a fondat o organizație cu Noman Çelebijian, în timp ce studia la Istanbul. A călătorit din sat în sat și și-a împărțit poeziile oamenilor. Tatăl meu a fost și el student la seminarul său islamic timp de opt ani. Poeziile lui au fost citite și la noi acasă.
În 2007, am adunat toate poeziile lui Mamed Niazi și am publicat o carte în limba română, numită „Poemul nemuritor”.
- Ai spus că în România nu există școli tătare. Mai sunt respectate obiceiurile?
- Obiceiurile s-au stins. Acum zece ani, în satul tătar Albești, jud. Constanța erau șase familii. Din câte știu eu, acolo au rămas doar trei bărbați, fără familii. Cea mai mare parte a populației tătare s-a mutat în orașul Mangalia (jud. Constanța). O altă parte dintre tătari nu s-au apropiat niciodată de noi pentru că trăiau în vechiul mod de gândire comunist.
- Ajută statul (român, n. red) tătarii care s-au mutat în oraș să-și păstreze limba? Ai publicat cărți, ai avut vreo emisiune la un post de radio local?
- Asimilarea se produce. A existat libertate în anii 90. Atunci mi-au propus să fac o emisiune la un post de radio local. Nu mai avem bătrâni care să cunoască limba tătară. Am fost forțată să vorbesc tătară la radio la vremea aceea. Acum s-a terminat și asta. Ar fi corect să spunem că astăzi nu avem nimic. O situație îngrijorătoare.
- Publicai într-un ziar numit „Marea Neagră”.
— În 2018, acest ziar a încetat să mai apară. Aici a fost un conflict de neînțeles între liderii organizației. Timp de patru ani, banii primiți de la Guvern nu au fost transferați către organizația națională. Această organizație se numește Uniunea Democrată Tătar-Musulmană. Dacă nu se distribuie banii, cine ar mai putea să publice un ziar, o revistă și o carte?
- Sunt tătari în Constanța, orașul în care locuiești?
- Aici locuiește cel mai mare număr de tătari, pentru că în 1964-1965 gospodăriile colective din sate nu funcționau bine. În acel moment, tătarii s-au mutat în oraș și au început să lucreze ca muncitori portuari, iar satele noastre au ajuns goale. Celebrul Azaplar (comuna Tătaru, jud. Constanța, n.red), un centru de renume mondial, a devenit apatrid. Școala din Azaplar a fost numită după Najib Atyshkhatyur.
- Tătarii nu și-au pierdut limba după ce s-au mutat în oraș?
- Bătrânii nu și-au pierdut graiul, dar tineretul nostru nu cunoaște bine limba tătară. În tinerețe am dăruit cărțile mele cunoscuților mei din anii 60. S-au uitat la mine și mi-au spus că nu știu tătară, pentru că nu au studiat limba. Ca urmare a reformei din 1948, școlile tătare din sat au fost închise. Cine nu-și vorbea propria limbă acasă și nu a avut un puternic sentiment național acasă și nu și-a învățat propria istorie cum să știe limba și istoria? În anii 50, printre tătari se aflau lideri comuniști importanți. Chiar și astăzi, copiii lor conduc organizațiile noastre.
- Au dus aceste evenimente la asimilarea tătarilor?
- Desigur, asimilarea este puternică. Nu există școală în limba tătară pentru cineva care vrea să învețe. Acum tinerii știu engleza, au retrogradat limba tătară pe ultimul loc. Ne îngrijorează pe toți.
Nici eu nu am studiat într-o școală tătară, am învățat limba din poeziile lui Memet Niyazi și lucrările lui Najip Ajifazil. În 2008, Riza Fazil mi-a spus „De ce nu scrii despre aceste lucruri, Gunar?”. Memet Niyazi s-a mutat în Turcia la vârsta de 11 ani, a locuit apoi un an în Crimeea. Bari Mustafa Ajifazil lucrează ca profesor în satul Fatisala de lângă Bakchasaray. A scris despre asta în cartea „O singură viață pentru Crimeea”. De asemenea, am publicat această carte în două limbi pe cheltuiala mea.
- Ce ortografie folosești când citești și scrii în tătară - latină sau chirilică?
- Latină, dar am studiat rusă în școlile românești timp de 11 ani. Acest lucru a fost util deoarece majoritatea tătarilor din Crimeea scriu cu litere chirilice. Am convertit cărți în latină. În 2017-2018, am tradus în caractere latine cartea „Istoria literaturii tătare din Crimeea”. Dar nu știu rusă.
- Din ce regiune din Crimeea ești?
- Mi-au spus: „Vorbești ciudat”. În Crimeea se vorbesc khrimcha, nogai și turcă. Există și un astfel de exemplu în cărți. În satul Tashavil erau trei cartiere. Nogaii locuiau într-un cartier al acestui sat, cei din Crimeea în altul, iar turcii în al treilea.
Rădăcinile mele din partea mamei sunt din Kerich. Nu-mi amintesc numele satului, este situat pe malul mării. Tatăl meu este din satul Akmachet. Nu este orașul Akmachet, ci localitatea care a existat înainte de oraș. Rudele tatălui meu au emigrat din Crimeea în România în anii 1820, cele din partea mamei - în anii 1860.
— Cum vezi viitorul tătarilor din Crimeea în România?
— Ne îndreptăm spre dispariție. Asimilarea merge puternic. Când eram copil, oamenii care se căsătoreau cu români se numeau „cazaci”. Acum nu a mai rămas nicio singură familie non-cazacă (română). Așa ne-am amestecat.
— Astăzi este război în Ucraina. Crimeea a rămas, de asemenea, sub controlul Rusiei. Ce le-ai spune tătarilor din Crimeea și tinerilor care trăiesc astăzi în Crimeea?
- Să nu-și uite limba și istoria noastră glorioasă. Când scriu, spun mereu că sunt mai întâi membru al Uniunii Scriitorilor Tătari din Crimeea și abia apoi membru al Uniunii Scriitorilor din România. În primul rând, spun Crimeea, pentru că este patria mea.
Acest articol a fost publicat inițial pe www.azatliq.org
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
