La prima impresie, cantitativ, materialul părea abundent. Trecând peste repetiții, inevitabile, și peste imaginile care se adresează mai degrabă zonei afective a amintirilor, cum era când eram tineri, numărul celor cu adevărat grăitoare despre viața cotidiană în comunism, sub dictatură, se restrânge dramatic.
Frapează, apoi, anonimitatea imaginilor. Lipsesc referirile la anul și locul unde a fost făcută fotografia. Cu mici excepții, nici numele autorilor nu sunt consemnate.
Adâncind cercetarea, am constat că un număr relativ mare dintre aceste imagini au ceva comun în elocvența lor. Chiar și atunci când e limpede că au fost făcute pe ascuns. Regimul nu tolera consemnarea imaginilor care puneau în evidență deficiențele sistemului: sărăcie, mizerie, cozi, un transport în comun precar etc. Se știu cazuri de oameni arestați în timp ce fotografiau cozi. Fotografiile reținute de mine sunt făcute de cineva care lucra metodic, grijuliu cu detaliile și cu percutanța imaginii. Cozile sunt la carne, zahăr, lapte, brânză, ouă etc. Dincolo de curajul de a sfida pericolul, subiectele, cadrajul și lumina au o amprentă proprie, de artist în stare să iște „frumuseţi şi preţuri noi” „din bube, mucegaiuri şi noroi.”
Autorul acestor fotografii, am aflat mai apoi, se numește Andrei Pandele, arhitect, urbanist și fotograf. Are un blog în care își istorisește trecutul și prezentul, dar și o pagină pe Facebook. În afara activității de arhitect, singur sau în colaborare, este autor a patru cărți, centrate pe fotografie: „Fotografii interzise şi imagini personale”, „Martorul surpriză. Fotografii necenzurate din comunism”, „Casa poporului. Un sfârșit în marmură” și „Bucureștiul mutilat”.
Din dragoste pentru București, a devenit istoricul clipei, cu instantanee unice fixate în peste 11.000 de fotografii, după propria-i mărturie. Ceea ce a început ca o încercare de a imortaliza orașul care pe care îl iubea și care dispărea sub ochii lui, din clipa în care Nicolae Ceaușescu s-a pus pe el cu buldozerele, s-a transformat într-o cronică în imagini, personală, unică a vieții în și sub comunism. A făcut-o, riscând mult, în momente în care nu se întrezărea sfârșitul dictaturii și nici prăbușirea comunismului.
Datoria artistului de a fi martor al timpului sau a fost dublată de o conștiință civică fără rest, pentru care arhitectul și omul Andrei Pandele merită respectul și prețuirea noastră. Mai ales când imaginile pe care le-a fixat pentru eternitate circulă pe internet anonime precum banii.
