Declaraţia rostită pe 9 mai 1950 de Robert Schuman, ministrul francez de externe de la acea vreme și viitor președinte al Parlamentului European, a rămas înscrisă în istoria construcţiei europene, ca o propunere de organizare a statelor Europei sub forma unei comunități supranaționale.
Pe 9 mai 1950 a fost, de fapt, întemeiată Uniunea Europeană așa cum o știm astăzi, prin declarația lui Schuman bazată pe două principii de bază: pacea și solidaritatea.
Evenimentul este sărbătorit anual ca Ziua Europei, iar Schuman este considerat unul din părinții fondatori ai Uniunii Europene.
Pacea mondială nu poate fi păstrată fără a depune eforturi proporționale cu pericolele care o amenință
Textul declarației prevedea crearea unei Comunităţi a cărbunelui şi oţelului, ai cărei membri urmau să-şi gestioneze împreună aceste două resurse.
Propunerea lui Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman, om politic, om de stat, diplomat și avocat francez, este considerată a fi începutul a ceea ce este acum Uniunea Europeană.
Tratatul de la Paris (1951), semnat pe 18 aprilie 1951 între Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxembourg și Olanda a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (European Coal and Steel Community sau ECSC), care a devenit ulterior parte a Uniunii Europene.
Ziua Europei de pe 9 mai nu are nicio legătură cu sărbătoarea consacrată de sovietici „victoriei asupra Germaniei naziste în cel de al Doilea Război Mondial” și care privește capitularea Germaniei ocupate de Armata Roșie, semnată de fapt pe 8 mai la Reims, în Franța.
Începuturile
În 1950, naţiunile Europei făceau încă eforturi pentru a înlătura consecinţele dezastruoase ale celui de-al Doilea Război Mondial, care încetase cu 5 ani în urmă.
Al Doilea Război Mondial aproape că a descompus continentul european și a dus la împărțirea sa în două sfere de influență.
În Germania, șase milioane de evrei europeni au căzut victimele urii rasiale a național-socialiștilor. Cu un total de 60-70 de milioane de morți, al Doilea Război Mondial rămâne cea mai mare tragedie umană a secolului XX.
Când s-a pus întrebarea cum anume ar putea chiar Germania să împiedice un nou astfel de război de agresiune, considerațiile privind controlul industriei grele au jucat un rol esențial.
Ca să nu mai trăiască experiența traumatizantă a distrugerii, liderii marilor națiuni au avut impulsul unei construcții de cooperare europeană. Un grup de politicieni europeni, dintre care cei mai mulți au experimentat ravagiile celor două războaie mondiale, au împărtășit o viziune a unei Europe unite care să prevină conflictele viitoare între țările europene. Acei politicieni au devenit ulterior cunoscuți ca părinții fondatori ai Uniunii Europene.
Mutarea în comun a producției de cărbune și oțel va schimba destinele acelor regiuni care au fost mult timp dedicate fabricării de muniții de război și care au avut constant cele mai multe victime.
Viziunea lor era că țările europene vor pune împreună resurse strategice pentru a face ca un eventual nou război între rivalii istorici, precum Franța și Germania, să fie „nu doar de neconceput, ci material imposibil” .
După două războaie mondiale, Franța a ajuns la concluzia că unele valori, cum ar fi justiția, nu pot fi definite doar în contextul aparatului fiecărui stat.
Era însă nevoie de mult mai mult decât o comunitate la nivel tehnic de control al industriilor carboniferă și siderurgică a Franței, Germaniei de Vest și a altor țări sub egida unei înalte autorități.
Propunerea șefului diplomației franceze a dus la reorganizarea Europei postbelice.
Pe termen scurt, a dus la crearea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului (CECO), iar pe termen lung a fost precursoarea tuturor celorlalte Comunități Economice Europene și a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană.
Unirea cărbunelui și oțelului a fost în centrul acestei viziuni a unei Europe unite. Industria grea bazată pe cărbune și oțel fusese anterior apanajul statelor suverane și fusese crucială pentru desfășurarea războiului.
Convinse că fuzionarea intereselor lor economice ar preveni cartelurile și monopolurile și va ridica nivelul de trai, guvernele Franței, Germaniei de Vest, Italiei, Țărilor de Jos, Belgiei și Luxemburgului au făcut un pas istoric către o Europă unită.
De la luptători din rezistență la avocați și parlamentari, pionierii UE au fost un grup divers de oameni care au avut aceleași idealuri: o Europă pașnică, unită și prosperă.
Schuman obișnuia să spună că ideea Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului data dinainte ca el să fie student.
Înaintea lui Schuman, șeful biroului francez de planificare, antreprenorul Jean Monnet, a lansat ideea fuziunii industriei grele europene. Tot în cadrul discuțiilor din 1949 au fost puse bazele Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), predecesoarea OCDE, și au existat dezbateri despre fuziunea producției de cărbune și oțel în Europa.
Schuman, însă, a inițiat politicile de pregătire a acestei mari schimbări politice europene în timpul mandatului său de prim ministru al Franței (1947-1948) și al celui de ministru de externe începând cu 1948 și a vorbit de principiile partajării resurselor europene într-o uniune supranațională și la semnarea Statutului Consiliului Europei, la Londra, pe 5 mai 1949. Ca fost ministru al Finanțelor (1946), știa despre ce vorbește.
Aflat lângă șeful diplomației franceze, și premierul britanic Winston Churchill a cerut în 1946, în discursul său de la Metz, oraș din nord-estul Franței, o reconciliere franco-germană într-o Europă unită.
Apoi a cerut la Zürich, capitala cantonului cu același nume din Elveția, formarea Statelor Unite ale Europei și a unui Consiliu al Europei.
În discursurile sale de la ONU, Schuman a vorbit de o Germanie revitalizată care trebuie pusă în contextul unei democrații europene.
Consiliul Europei a fost înființat pentru a da un context general unei uniuni europene în care să fie introduse Comunitățile Europene. Consiliul a fost marca acestor comunități supranaționale care aveau să intre pe calea unei integrări europene complet democratice.
Pe 5 mai 1949, la Palatul St. James din Londra, a fost semnat tratatul de constituire a Statutului Consiliului Europei.
Zece state au semnat documentul fondator: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia şi Suedia.
Statele fondatoare au convenit să definească granițele Europei pe baza principiilor drepturilor omului și libertăților fundamentale pe care Schuman le-a enunțat.
El a anunțat, de asemenea, viitoarea uniune supranațională pentru Europa, care a văzut lumina ca Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și alte astfel de Comunități într-un cadru unional de drept comun și democrație.
De bună seamă, reunirea intereselor economice a contribuit la creşterea standardelor de viaţă şi la crearea unei Europe mai unite. Posibilitatea de a adera la CECO le-a fost oferită şi altor ţări.
Declarația Schuman
Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.
Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie.
Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări.
În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse într-o direcţie concretă, dar decisivă.
Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor.
Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie puternice, deschisă tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale.
Această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările paşnice. Cu mijloace suplimentare, Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african.
În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie a unei comunităţi mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate multă vreme în conflicte sângeroase.
Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii.
Pentru a promova realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să iniţieze negocieri pornind de la următoarele considerente.
Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producţiei şi îmbunătaţirea calităţii acesteia; furnizarea în condiţii egale a cărbunelui şi oţelului pentru pieţele din Franţa şi Germania, precum şi pentru pieţele din alte ţări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea şi îmbunătăţirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale.
Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condiţiile de producţie diferite din statele membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru egalizarea preţurilor şi crearea unui fond de restructurare care să faciliteze raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi a oţelului între statele membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale şi nu va fi afectată de ratele de transport diferenţiate. Se vor crea treptat condiţii care vor permite o distribuţie cât mai raţională a producţiei, la cel mai înalt nivel de productivitate.
Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care au tendinţa de a impune practici restrictive asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi de a menţine profituri mari, această organizaţie va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei.
Principiile şi acţiunile esenţiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat semnat între state şi înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare ţară. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor legate de aplicarea acestor prevederi se vor desfăşura cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va avea sarcina de a se asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunţate şi, în cazul în care se ajunge la un impas, va decide ce soluţie urmează să fie adoptată.
Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din personalităţi independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un preşedinte. Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, Germania şi în celelalte ţări membre. În cazul în care deciziile autorităţii vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz.
Un reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanţ al activităţii noii organizaţii, în special în ceea ce priveşte respectarea obiectivelor acesteia.
Instituirea Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Internaţională a Ruhrului şi obligaţiile de orice natură impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare.
Tratatul de la Paris (1951)
Peste câteva luni, în aprilie 1951, avea să fie semnat Tratatul de la Paris (1951), adică Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) ratificat de Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos.
Tratatul a intrat în vigoare pe 23 iulie 1952.
În timp ce obiectivul imediat al acestui prim tratat era de a stabili o piață comună pentru cărbune și oțel, el a urmărit să pună bazele unei comunități economice care să devină treptat o uniune politică.
Piața comună a interzis măsurile discriminatorii, subvențiile, ajutoarele de stat sau taxele speciale impuse de state.
A fost un prim pas către integrarea europeană și a stabilit precursorii multor instituții europene importante care există astăzi.
Tratatul a instituit o Înaltă Autoritate, o Adunare Comună , un Consiliu Special de Miniștri și o Curte de Justiție, care urmau să devină instituțiile Uniunii Europene de astăzi:
- Înalta Autoritate - predecesor al Comisiei Europene;
- Comitetul Consultativ - predecesorul Comitetului Economic și Social European de astăzi;
- Consiliul - predecesorul Consiliului Uniunii Europene;
- alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat membru,
- președinția rotativă la fiecare 3 luni,
- Înalta Autoritate care aproba deciziile importante.
- Adunarea - predecesorul Parlamentului European;
- Curtea de Justiție, predecesorul Curții de Justiție a Uniunii Europene;
Conferința de la Messina, din Italia, de pe 1-2 iunie 1955 a dezvoltat conceptul de piață comună europeană.
Doi ani mai târziu, acest concept va fi întruchipat în Tratatul de la Roma, numite după orașul în care reprezentanții Franței, Germania de Vest, Olandei, Italiei, Belgiei și Luxemburgului au semnat tratatul, pe 25 martie 1957 și care a intrat vigoare pe 1 ianuarie 1958.
Robert Schuman, „Părintele Europei”
Robert Schuman era german prin naștere, dar a devenit cetățean francez în 1919, după ce Alsacia-Lorena a fost returnată Franței.
Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, Schuman era un ministru în guvernul francez.
A devenit activ în Rezistența Franceză în timpul războiului și a fost luat prizonier.
A scăpat de deportarea în lagărul de concentrare de la Dachau și s-a ascuns în Franța pentru următorii trei ani.
După război, a revenit în politica națională și a ocupat o serie de posturi de top: în primul rând ca ministru al finanțelor în 1946, ca prim-ministru în 1947, ca ministru de externe între 1948-1952 și apoi ca ministru al justiției între 1955-56.
În calitate de ministru de externe francez, a supravegheat pregătirea declarației în ministerul pe care-l conducea și care a fost redactată material de: Paul Reuter, Bernard Clappier, Jean Monnet, Pierre Uri și Etienne Hirsch.
Eforturile lui Robert Schuman de a crea o Europă unită nu s-au oprit la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului. În 1958 a devenit primul președinte al predecesorului Parlamentului European. Când și-a încheiat mandatul, Parlamentul i-a acordat titlul de Părinte al Europei.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
