1 mai, ca zi de sărbătoare păgână cu origini romane, exista de secole în Europa. Oamenii serbau începutul verii cu flori, cântec, dans și băutură.
Data a căpătat un alt înțeles în 1886: de la flori și cântec, la sânge și protest. Ziua muncii provine din Statele Unite.
Pe 1 mai 1886, organizația care acum este cunoscută drept American Federation of Labour a organizat un protest la scară largă pentru a cere o zi de muncă de 8 ore.
La acea vreme, norma industrială era de 10, chiar și 16 ore de muncă grea în fabrică, cu salarii mici și fără confortul modern al asigurării de sănătate, în timp ce mașinăriile îi mutilau pe mulți dintre muncitori, iar condițiile de lucru le provocau probleme de sănătate.
În același timp, au început să circule ideile socialiste despre controlul comun al mijloacelor de producție, despre distribuția bogățiilor, măsuri de siguranță, zile de odihnă, educație pentru copiii muncitorilor. Mulți dintre muncitorii din sectorul industrial au format sindicate, cerând condiții de muncă mai bune.
Așa a început, la Chicago, o grevă de mai multe zile.
Peste 200.000 de muncitori americani au ieșit în stradă - cel puțin 40.000 dintre ei erau la Chicago. Pe 3 mai, polițiștii, la ordinele șefilor, au atacat muncitorii care protestau.
Ziua următoare, violențele au continuat și au culminat cu o bombă aruncată de un protestatar și cu răspunsul poliției, care a deschis focul asupra mulțimii. În urma așa-numitei Afaceri Haymarket, opt anarhiști au fost arestați și acuzați de conspirație.
În 1889, la prima conferință a celui de-al Doilea Internațional (federația muncitorească a partidelor de stânga și sindicatelor, care a activat între 1889 și 1916), participanții au hotărât să comemoreze muncitorii din Chicago pe 1 mai. Ei au solicitat o demonstrație internațională în această zi, prin care muncitorii să ceară o zi de muncă de opt ore.
În decizia inițială a socialiștilor, ei plănuiau ca această activitate să fie un eveniment unic, și nu unul anual. Era o simplă idee „de umplutură” în rezoluția congresului, care a trecut neobservată de presa vremii - însă a prins la public, și în întreaga lume au avut loc diverse evenimente de 1 mai, încă de la sfârșitul secolului XIX.
Eforturile protestatarilor și sindicaliștilor au dat roade ani mai târziu.
În SUA, muncitorii au început să capete zile de lucru de opt ore începând din 1916. În Franța, premierul Georges Clemenceau a instituit, în 1919, săptămâna de lucru de 40 de ore.
Statele Unite sunt una dintre țările care nu recunosc această sărbătoare. Guvernele americane din timpul Războiului Rece au încercat să taie orice asociere dintre ziua de 1 mai, drepturile muncitorilor și solidaritatea internațională, pentru a nu încuraja idei socialiste. Ziua Muncii, în SUA, are loc în prima zi de luni din septembrie.
Cum se serba „1 mai muncitoresc” în perioada comunistă
Ideea de a celebra cu fast Ziua Muncii vine din Uniunea Sovietică, ai cărei lideri doreau ca ocazia să-i inspire și pe alți muncitori din lume să se unească împotriva capitalismului.
La Moscova s-a serbat Ziua Internațională a Solidarității cu Clasa Muncitoare pentru prima oară în 1918. Ideea a ajuns și în alte țări din blocul comunist.
Așa arăta parada militară de 1 mai în Moscova, în 1981.
În România, socialiștii aveau voie să organizeze sărbători câmpenești cu ocazia zilei de 1 mai, încă de la sfârșitul secolului XIX.
Fotogalerie | Cum arăta 1 Mai pe vremea comunismului
În vremea comunismului, s-a trecut la defilări, serbări pe stadion, parade ordonate de regim și cântece elogioase.
Cei care erau obligați să iasă la defilare, mai ales copiii și muncitorii, trebuiau să exerseze zile întregi pașii și mișcările și să pregătească pancarte cu lozinci.
În anii 1980, sărbătoarea muncitorilor fusese transformată într-o omagiere a dictatorului Nicolae Ceaușescu și a „mărețelor realizări” ale regimului ceaușist.
1 mai în Europa
Ziua Muncii a fost recunoscută oficial în Germania în 1933, cu o zi înainte ca guvernul hitlerist să interzică sindicatele.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Erste Mai a ajuns să reprezinte diviziunile între Est - unde muncitorii participau și ei la parade cu pancarte - și Vest - unde nemții se adunau informal sau în ședințe de sindicat și discutau despre problemele clasei muncitorești.
După reunificarea Germaniei, 1 mai a devenit o zi de relaxare, însă proteste încă mai au loc.
Dintre țările scandinave, cunoscute pentru guvernanța de stânga, suedezii și norvegienii au liber de 1 mai (unde este o sărbătoare publică), dar nu toți danezii au liber. Teoretic, în Danemarca, ziua liberă de 1 mai nu vine de la stat, ci depinde de contractul colectiv de muncă negociat de fiecare sindicat, care decide termenii sub care pot lucra angajații din fiecare domeniu în parte.
În general, țările mediterane sunt cele care pun cel mai mult preț pe Ziua Muncii.
În Italia, Festa del Lavoro este supranumită și „Paștele muncitorilor”. În cartierul San Giovanni din Roma, tradițional o zonă de stânga, are loc în fiecare an un concert în aer liber, înconjurat de un întreg festival.
În Franța, la Fête du Travail este singura sărbătoare publică în care angajații primesc obligatoriu, conform legii, o zi liberă. Și aici, sărbătoarea muncitorească se amestecă cu dorința de a petrece timp cu cei dragi și cu simbolul florilor.
În mod tradițional, de 1 mai, străzile Franței se umplu cu lăcrămioare, flori a căror vânzare nu este impozitată. În 2023, francezii au ieșit în stradă în număr mare pentru a protesta față de reforma sistemului de pensii propusă la acea vreme de guvernul Macron.
1 mai este zi liberă și în Spania. Cu ocazia el Día del Trabajador, sindicatele demonstrează în stradă, după ce în timpul dictaturii lui Francisco Franco aceste evenimente au fost interzise. Nici portughezii nu au avut voie să sărbătorească ziua muncii - Dia do Trabalhador - pe timpul dictaturii lor fasciste.
Belgienii sărbătoresc anul acesta la Fête du Travail în inima Bruxellesului cu de toate: de la grătare, la dezbateri pe teme precum drepturile femeilor și accesul la sănătate, discursuri, concerte, expoziții și târguri ale diverselor asociații de stânga.