Mircea Diaconu, partenerul din filmul Filantropica, fost director de teatru și europarlamentar, a fost cel mai virulent, considerând momentul de sinceritate al actriței „bârfă de culise, amantlâc, inclus fenomenului teatral”. Totuși, a recunoscut într-o declarație pentru presă că incertitudinea, lipsa unor contracte solide, fără pensie și fără perspectivă, fac dificilă supraviețuirea actorilor independenți.
Viorica Vodă a stat de vorbă cu Europa Liberă dezvăluind deficiențele sistemului și abaterile etice existente în industria teatrală și cinematografică din România:
- „ Hărțuitorul are metode subversive, întinde capcane, manipulează, constrânge”
- „Mi-am căutat singură soluții terapeutice de ieșire din traumă”
- „Am fost întâmpinată de breaslă cu sarcasm, cu ironii, cu ipocrizie”
- „Legea nu ajuta nici acum 20 de ani și nu te ajută nici azi”
Cum ați decis să vă faceți actriță? Din câte știu, ați făcut trei ani de Medicină.
Viorica Vodă: Mi-am dat seama că eram prea sensibilă pentru Facultatea de Medicină și pentru profesia de medic, eu empatizez cu fiecare suferință omenească. Am început o pregătire artistică în sistemul Montessori. Acolo am descoperit că îmi place și că aș putea să fac din actorie o profesie. Am ajuns la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” (UNATC) din București cu o bursă.
După absolvire, înainte de a juca în filmul Filantropica am cochetat cu televiziunea, la TVR făceam prezentare în emisiunea Trupa DP2. Am debutat în filmul București-Wien 8:15.
Eu am absolvit la UNATC Secția pentru copii, dar noi învățam tot ce făceau și ceilalți, adică improvizație, Caragiale, zona dramatică. Sanda Manu a vrut la un moment dat să mă mut la clasa ei fiindcă vedea în mine o aplecare mai spre dramă.
Nu m-am mutat. Mentorul meu, Sandu Mihai Gruia, m-a sfătuit să rămân, fiindcă sunt o fire emotivă, iar doamna Manu are o metodă mai dură și nu se știe dacă am să rezist, eu, o fată venită din Basarabia, care abia se adapta la viața de București. M-a încredințat că dacă viața va vrea, mă voi duce spre roluri dramatice.
Mult mai târziu, m-a văzut Olga Tudorache într-un rol și l-a întrebat pe actorul Marius Bodochi „cine-i moldoveanca asta? I-a mai spus „cu un impresar bun, fata asta ajungea o mare tragediană”. N-a fost să fie. Destinul a vrut ceva mai tragi-comic cu mine.
După facultatea terminată în 1999, cariera mea se contura frumos: am făcut proiecte în teatrul pentru copii, am jucat în teatru de tineret, la Kasandra am avut trei spectacole, Făt Frumos din lacrimă în regia lui Cristian Pepino, cu care mi-am susținut lucrarea de licență, Commedia De'll Arte în regia lui Sandu Mihai Gruia și Încurc-o drace! în regia lui Alexandru Repan. Asta arată ce randament dădeam ca tineri actori. Am făcut scurtmetraje studențești, i-am ajutat pe colegii mai mici la filmele de licență.
Cum v-ați descurcat venită de la Bălți, din Republica Moldova, la București?
Viorica Vodă: Am venit cu o bursă din cele oferite pentru Republica Moldova, încă mai era o deschidere politică în acei ani. Dar să nu credeți că toți am fost primiți cu brațele deschise, unor colegi basarabeni li s-a reproșat că iau locurile românilor.
Nu eram conectată la niciun grup, ca mulți alți colegi, eram „o fată din bătătură” cum se spune la noi, la Bălți, venită cu o desagă în spate să se facă artistă la București. M-am trezit singură, vulnerabilă, fără niciun sprijin, fără „un spate” cum se spune în industrie.
M-am uitat în jur și am făcut ce am văzut că fac alții: un album, un „book” cum îi spunem noi, cu fotografii profesioniste pe care am început să le trimit la casele de producție de atunci, Atlantis, Castel Film, Media Pro. Se spunea că „mă place camera”, eram fotogenică și am început să fiu distribuită, am putut să adun niște bani și în doi ani de economii am reușit să îmi iau o garsonieră, ceea ce a fost pentru mine o mare și naivă încurajare. Am crezut că va fi ușor să trăiesc din actorie.
Naivitate! Industria teatrală și cinematografică e mică în România, nu sunt bani, finanțările sunt reduse, se produc filme chinuite. Mediul în teatru nu e foarte sănătos, iar actrițele tinere sunt primele victime ale regizorilor și directorilor. De fapt, totul începe încă din facultate, cum am auzit de la colege din UNATC-ul anilor '90.
Cum se întâmplă hărțuirea în acest mediu?
Viorica Vodă: Să nu credeți că e ceva foarte direct, de genul „păpușă, ce ai face tu pentru a obține asta?” Hărțuitorul are metode subversive, întinde capcane, manipulează, constrânge, fiindcă e de fapt o relație de putere.
De exemplu, îți dă întâlnire în privat cu un pretext profesional, îți dă un scenariu să îl citești, dar pe verso este un număr de telefon. Urmează o serie de semne, mesaje care să te facă să înțelegi că nu se poate fără.
Înțeleg că la UNATC la Secția de teatru pentru copii ați fost scutită de întâmplări neplăcute. Totul a plecat de la Filantropica?
Viorica Vodă: Sigur că rolul din Filantropica a fost important pentru tot ce a însemnat cariera mea de actriță, și în bine, și în rău. Cum am spus la Premiile Gopo, eram complet nepregătită să înfrunt consecințele expunerii, așa că am suportat situația neașteptată să fiu confundată în viață cu fata ușuratică din rolul Diana.
Am dus cu mine până azi sentimentul vinovăției că n-am știut să gestionez acele situații. Nu aveam pe nimeni care să mă îndrume. Că mătușile mele de la țară m-au mustrat când m-au văzut dezbrăcată în film, asta nu e de mirare. Dar nu te aștepți la așa ceva, când ești tânăr și candid, de la oamenii cu care lucrezi, fie ei regizori, directori sau orice fel de șefi.
Am fost distribuită ulterior în toate rolurile posibile de femeie de consumație: curtezană de lux, curvă, femeie traficată etc. Mă gândeam, oare când am să joc și eu în altfel de roluri. Mi-am căutat singură soluții terapeutice de ieșire din traumă. Fiindcă am tendința de a reactiva mereu suferința și frustrarea la nedreptate, mi-am impus să joc brechtian, rece, detașat. Însă orice abuz lasă urme și nu poți arunca totul în spate, ca și cum nu s-ar fi întâmplat.
O colegă de breaslă susține pe Facebook că nu ați făcut psihoterapie, cum ați spus pe scena Galei Gopo. Cum e?
Viorica Vodă: Am făcut psihoterapie profesională, nu la psihiatru, unde nu mi-am putut permite onorariile. Vă explic. După ce am trecut prin mai multe experiențe traumatice în meserie, în 2014 m-am înscris la un atelier organizat de Teatrul independent Godot. Se chema 24 Play Hours. Practic, trebuia să realizăm în 24 de ore un spectacol de confesiune. Am ales formula teatru în teatru.
A fost prima oară când am vorbit deschis despre anxietățile, nedreptățile, umilințele, abuzurile suferite. Atunci am spus și povestea mea, așa cum a fost, pentru a putea să mă eliberez și să mă reconectez cu mine însămi. Asta a fost o adevărată psihoterapie prin artă. S-a născut un spectacol sensibil și dureros cu titlul Interioare delicate mobilate, care ar trebui reluat.
Ați dispărut din sală după confesiunea de pe scenă...
Viorica Vodă: N-am mai putut sta în sală, am plecat acasă și am plâns cu sughițuri. M-am potolit și m-am întrebat dacă sunt destul de tare să pot merge între cei care, fățiș sau în gând, mă blamau. M-am schimbat și am mers la cocktailul de după ceremonia de premiere.
N-am avut așteptări de la breaslă, totuși mi-a fost greu în seara aia. Am fost întâmpinată cu sarcasm, cu ironii, cu ipocrizie. Un coleg a trecut pe lângă mine și mi-a șoptit „Da, măi, și cine te-a mai violat?”.
N-am mai putut sta în sală, am plecat acasă și am plâns
Lumea teatrului și a cinematografiei cunoaște fenomenul semnalat de mine, dar multora li se pare normal. Am fost trimisă să mă fac bibliotecară sau să pun murături, dacă nu îmi place.
Nu există solidaritate de breaslă. Îmi amintesc că pe vremea când Mircea Diaconu era parlamentar, s-a încercat promovarea unei legi care oferea și artiștilor și teatrelor independente niște drepturi, ca pensie, contribuție la sănătate. Trebuiau adunate semnături.
Ei bine, nu s-au adunat destule fiindcă cei din sistem nu au vrut să semneze. Așa că am rămas tot în formula „fiecare pe cârca lui”.
Există sincope în cariera dumneavoastră, întreruperi. Cum le motivați?
Viorica Vodă: Unele întreruperi au fost generate de faptul că am născut. În 2016 am născut cel de-al doilea copil, pe băiatul meu. Reconectarea e dificilă, nu vine o avalanșă de solicitări și contracte.
Am avut roluri în filme independente cu buget mic, uneori am jucat pro bono. Valeriu Andriuță m-a ajutat să mă reconectez cu industria în rolul mamei din filmul de scurt metraj, Chers Amis, realizat cu actori moldoveni în 2017.
Sunteți mama a doi copii. Cum v-ați descurcat fără să renunțați la carieră?
Viorica Vodă: După Filantropica, realizat în 2002, dintr-o poveste de iubire cu un coleg s-a născut fiica mea. Nu s-a lăsat cu o căsătorie, fiindcă tatăl ei, un băiat bun de altfel, s-a răzgândit și s-a dus să trăiască împreună cu mama lui. Așa că a trebuit să o cresc, nu singură, în colaborare cu tatăl ei. Uneori o luam pe cea mică la repetiții.
Am jucat la Național din 2005 timp de cinci ani în Dulcea pasăre a tinereții, în regia lui Tudor Mărăscu, dar când s-a terminat contractul n-am mai fost chemată la TNB. M-am decis să plec la un teatru în provincie, cum fac actorii când vor să se rodeze în teatru în roluri mai importante.
Mai avusesem proiecte în film, în coproducții ca Sex Traffic și altele, dar îmi ziceam că pot face naveta dacă aș fi distribuită. Am plecat la Deva. Era un oraș liniștit, scăpasem de tumultul capitalei, am crezut că ăsta e locul unde o să-mi găsesc rostul. Însă în teatru am regăsit aceeași atmosferă de intrigi, nemulțumiri, mizerii.
Cum v-a afectat?
Viorica Vodă: Inițial, directorul mutat politic din alt oraș, m-a întâmpinat ca pe „diva de la București”, cu mașină la scară. Am dat o probă, pregătisem o secvență din rolul Nina, personajul din Pescărușul lui Cehov. Mă regăsesc în acest personaj pe care nu-l înțelegi decât după ce cazi. Acumulasem atâtea dureri în teatru, încât o înțelegeam perfect pe Nina, fiindcă îmi pierdusem și eu puritatea.
Primul rol la Deva a fost o înlocuire pe care trebuia s-o fac în spectacolul Deșteptarea primăverii. Făceam repetiții pe la 10 seara, era totul dezlânat, directorul venea la repetiții când avea chef, nu era nicio rânduială, deși era o trupă profesionistă, cu actori din Cluj și coregraf din Sibiu. Nu înțelegeam de ce erau introduse scene decoltate.
Scopul nu a fost să dau cu parul ci să semnalez fenomenul
Când am cerut să văd contractul, am aflat că nu sunt bani, că voi fi plătită „la mica înțelegere”. Cam așa se lucra, singurii actori angajați cu carte de muncă erau pe posturi tehnice, ceilalți erau la mâna directorului.
Iar el profita. Am avut și aici de înfruntat aceeași rețetă: invitații la masă, aluzii, hai să ne cunoaștem mai bine etc. După părerea mea, acești directori plătiți din banii statului, din banii contribuabililor, ar trebui să facă pușcărie pentru abuz.
Am plecat înapoi la București.
Sunteți reținută în a da nume și după douăzeci de ani. De ce?
Viorica Vodă: Ca să poți face ceva concret împotriva hărțuitorilor, trebuie să ai dovezi. Ce dovezi să fi adunat eu în acei ani? Nici tehnologia nu era așa de dezvoltată. Legea nu te ajuta nici acum 20 de ani. Și nu te ajută nici azi.
Dacă v-aș spune nume, aș ajunge să fiu eu dată în judecată pentru calomnie sau pentru altele.
Susțineați că studenții la actorie din UNATC, mai ales studentele, învață din facultate să joace cartea compromisului. Puteți dezvolta?
Viorica Vodă: Fără impresariere nu te poți susține în meseria asta, iar impresariatul e subdezvoltat la noi. Atunci în teatru se încurajează călcatul pe cadavre. Cum spunea un coleg de breaslă „Trebuie să ai stomac de câine ca să reușești”.
Actoria e o profesie vocațională, lucrezi cu corpul tău, cu vocea ta, cu sentimentele și stările tale. De aceea, actorul e vulnerabil, iar multe din tinerele aspirante devin dependente de câte cineva care le ajută în carieră în schimbul unor favoruri.
Când ești condiționată așa, prima reacție este să îl înjuri pe hărțuitor și să îl trimiți undeva. Dar după aceea începi să pleci capul, să accepți, altfel dispari. Iar faptul că acceptarea compromisului vine în contradicție cu sistemul tău de valori, te ciuruie pe interior.
Există soluții de salvare?
Viorica Vodă: Sigur că nu toată lumea acceptă, dar există un preț. Am avut o colegă, nu pot să-i spun numele, care e studiul de caz cel mai convingător. Frumoasă, talentată, cânta la pian, venea dintr-o familie de intelectuali și artiști. Atât a fost de hărțuită, încât a preferat să iasă din meserie, după ce s-a umplut paharul la teatrul din Constanța. A făcut reconversie profesională, s-a dus asistentă medicală la un spital.
Actoria e o meserie frumoasă dar e o meserie de găști
Actoria e o meserie frumoasă, te ține ca un magnet, dar e o meserie de găști. Trebuie să ai spate ca să reușești. Adică să poți trăi din actorie.
Pe mine m-a stors de energie, am plătit un preț prea mare dacă îmi amintesc de umilințele și nedreptatea îndurate. La 45 de ani mă uit înapoi și mă gândesc că familia, copiii, liniștea casei sunt valorile pentru care merită să dai totul. Și să rămâi integru.
V-ați gândit la altă cale?
Viorica Vodă: În pandemie am avut timp să reflectez și la altceva. Am făcut un master în pedagogie ca să pot preda disciplina opțională de teatru în școli. Am făcut primul modul, dar n-am putut continua fiindcă m-am îmbolnăvit de Covid și a trebui să întrerup.
Dar vreau să reiau, să găsesc un ONG cu care să facem proiecte de educație pentru elevi. Mi se pare necesar să vorbim cu ei despre sex, mai ales că tânăra generație abordează uneori sexul ca pe un consumabil.
Îmi dau seama că eu, dacă aveam altă educație decât cea cu care am venit din lumea pudibondă, închisă, provincială, unde era rușine să vorbești despre sex, altfel reacționam.
Când am vorbit despre experiența mea traumatică pe scena Galei Gopo, scopul nu a fost să dau cu parul, ci să semnalez fenomenul. Nu știu cât a înțeles fiica mea, studentă la arhitectură, dar și ea se miră uneori cât de ușor se lasă fetele atrase în compromis pentru un examen, pentru o notă.
N-aș vrea să îi facă și ei viața un calvar vreun profesor, sau mai târziu vreun șef. De asta am vorbit.
Voi depăși perioada asta, dar nu am așteptări de la breaslă. În schimb, am fost surprinsă de reacțiile pozitive, sute, din social media, care mi-au dat curaj, m-au convins că nu sunt singură și că onestitatea mea n-a fost degeaba.
