Alexandru Muraru. 23 August 1944. Incredibila zi care a pus capăt alianței cu Hitler și a readus România în tabăra Aliaților

„Întoarcerea armelor” a fost și rămâne o poveste teribilă despre sacrificiu, tragedia războiului și a politicii, despre oroarea dictaturilor și cinismul acestora, despre „eroi și morminte”, cum ar spune cronicarul, despre paradoxurile istoriei, despre implacabil și, mai ales, despre cum, un act temerar poate fi folosit, instrumentalizat și pus la dispoziția regimurilor politice. Dar, în definitiv, ce este mai drept? Ce face istoria din noi sau ce facem noi cu ce ne-a lăsat istoria?

Peste acest act istoric au curs munți de literatură vreme de aproape un secol pentru a încerca, după caz, să relateze, să descrie, să interpreteze, dar mai ales să revizuiască sau chiar să falsifice preliminariile, desfășurarea și mai cu seamă consecințele incredibilei zile care a modificat cu totul raportul de forțe, configurația politică, statutul constituțional, orientarea geopolitică a țării și chiar soarta celui de-al doilea război mondial. Destinul României nu a mai fost același, o lume nouă s-a instaurat, iar cei mai mulți dintre protagoniști – dacă nu chiar toți – au ajuns să înfunde închisorile, exilul sau să fie lichidați pentru că au înfăptuit – în mod paradoxal – ceea ce câștigătorii celui de-al doilea război mondial au reușit: să învingă una dintre cele mai atroce dictaturi și terori pe care istoria le-a inventat.

Opinia publică, istoricii și românii nu au aflat totul despre 23 august 1944

Ba chiar am putea spune că cele mai sensibile și delicate interpretări asupra consecințelor se lasă încă așteptate. Într-un sondaj [1*] recent, în percepția românilor, căderea comunismului și revoluția din decembrie au fost cea mai mare realizare din ultimii 100 de ani și, în același timp, cel mai mare eșec. Conaționalii noștri pun, pe următoarele planuri, aderarea la UE sau NATO, marile șantiere comuniste. Lipsește însă ceea ce pentru mulți dintre ei este sinonim cu paradele deșănțate ale grandomaniei, kitsch-ului, falsului istorico-politic comunist și probabil celei mai detestate zile naționale din toată istoria românilor. Lipsește referirea la 23 august 1944.

Privite astăzi, în lumina complicatei și traumaticei narațiuni a acelei controversate zile de august care nu anunța aparent nimic la orizont, numeroase interogații au nevoie de o nouă perspectivă și de răspunsuri pe măsură: în ce categorie putem încadra evenimentul, cum îl o putem califica? Ce au urmărit inițiatorii actului? Au intuit, fie și în parte, dramaticele consecințe? Cum se explică poziția armatei române după demiterea lui Antonescu? Putea această capitulare să fie una ”activă” (după modelul italienilor, care au întors armele împotriva nemților) cu mai multe șanse de reușită? De ce s-a preferat o capitulare ”pasivă” (doar depunerea armelor)? Cum se face că 23 august a decurs fără disfuncționalități majore într-o situație atât de complicată? S-ar fi putut realiza mai devreme? Cu ce costuri-beneficii? A fost un act salvator și indispensabil sau se putea face în alt fel? A intenționat cu adevărat Antonescu să inițieze un armistițiu și dacă da, când și ce fel de armistițiu? Există un responsabil/responsabili pentru care un armistițiu nu s-a putut încheia? Este adevărată teza conform căreia ofițeri superiori din Statul Major General au ascuns mareșalului date esențiale privind efortul românesc de război cu scopul de a pregăti ieșirea din război? Cine sunt actorii actului și care erau relațiile dintre ei? Ce s-a întâmplat în realitate în acea după-amiază fatidică de august, la Palatul Regal?

A fost 23 august opera unor acțiuni ale serviciilor de spionaj aliate? S-a dat oare în spatele ușilor închise o mare bătălie secretă? Ce e real și ce e susceptibil de interpretare eronată/mistificare din scena arestării mareșalului? Este scena actului de la 23 august declanșatorul unei antiteze Regele Mihai vs. Mareșalul Ion Antonescu? Cui i se datorează sursele bogate rămase în urma acestui act istoric? Care surse sunt veridice și care nu? Și, totuși, ce a rămas neclar/necercetat/neelucidat? Cum a fost instrumentalizat actul de la 23 august 1944 în vremea comunismului? Dar după 1989? Din ce tabere au provenit cei care au interpretat tendențios sau chiar fals evenimentul și care a fost resortul acțiunii lor? Există o mitologie a lui 23 august și dacă da, cu ce scop și în favoarea cui?

Un volum inedit: Întoarcerea Regelui: 23 august 1944

Toate acestea îndreptățesc și conduc la răspunsuri pe măsură prilejuite de un nou moment de bilanț. La 75 de ani de la titratul act, un volum de studii inedite, semnate de cercetători români și străini (Dennis Deletant, Radu Ioanid, Matei Cazacu, Ioan Stanomir, Lavinia Betea, Cristian Vasile, Ottmar Trașcă, Mioara Anton ș.a.), va ieși de sub tipar în această toamnă la prestigioasa editură Polirom. Volumul Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, prin cele 15 studii ale sale, aduce, în atenția istoricilor și a publicului larg, noi probe documentare, evaluări și reinterpretări despre ziua care a marcat pentru totdeauna nu doar soarta României, dar și a continentului.

Momentul coalizării opoziției democratice

Momentul determinant când, deschis sau voalat în acțiunile individuale sau de grup, s-a desprins ideea potrivit căreia Germania nu mai era capabilă să desfășoare o victorie rapidă și totală împotriva Uniunii Sovietice și a aliaților occidentali a fost bătălia de la Stalingrad.Începând cu acest eșec, liderii opoziției, în special Iuliu Maniu – neavând, în urma deciziilor și decretelor lui Antonescu, posibilitatea de a desfășura coerența și amplitudinea unor acțiuni ale opoziției parlamentare sau ale partidelor lor – au angajat contacte cu puterile occidentale, mai ales cu Marea Britanie, în vederea unor negocieri viitoare pentru a scoate România din războiul împotriva Națiunilor Unite.

Liderul Partidului Național Țărănesc – recunoscut ca fiind cea mai importantă voce a opoziției împotriva mareșalului Antonescu și partizan al ideii general îmbrățișate de elita politică de la București, potrivit căreia Uniunea Sovietică reprezenta cea mai mare amenințare pentru independența și suveranitatea României – nu a primit din partea oficialilor occidentali garanții privind integritatea teritorială a României, aceștia condiționând posibile negocieri avansate de poziția și decizia Uniunii Sovietice, ceea ce îngreuna teribil dialogul. În aceeași direcție, principalul negociator al României cu Germania nazistă în chestiuni economice, Mihai Antonescu, mâna dreaptă a dictatorului român, a demarat discuții secrete cu oficiali guvernamentali de rang înalt din arcul de aliați ai Germaniei naziste și cu Uniunea Sovietică pentru a tatona terenul pentru o eventuală părăsire a conflagrației mondiale, pe calea unei păci separate. Toate aceste evoluții aveau un numitor comun: ieșirea României din alianța cu Hitler reprezenta singura soluție pentru a opri transformarea României într-un vast câmp de război, cu pierderi inimaginabile imediate, precum și cu posibilitatea de a-și pierde teritoriile sau chiar statul.

Din vara lui 1941, când a intrat în război, până în primăvara anului 1944, Armata Română pierduse 400.000 de oameni (morți, răniți și dispăruți). [2*] În special după mijlocul anului 1943, armatele germane și aliații acestora au fost în defensivă necontenită către frontierele României, astfel încât, după recucerirea Crimeii de către Uniunea Sovietică, în aprilie 1944, Armata Roșie trece Prutul, devenind iminentă atacarea întregului teritoriu.

Concomitent cu evoluțiile tot mai dezastruoase de pe frontul de Răsărit, negocierile de la Cairo, purtate de însărcinatul Barbu Știrbey, au relevat faptul că prioritățile 0 ale României – recuperarea Transilvaniei de Nord și soluționarea problemei Basarabiei și a Bucovinei de Nord – primeau condiționarea fără echivoc a Națiunilor Unite: capitularea necondiționată imediată, fără garanții, și contribuția, în acest fel, la înfrângerea Germaniei. În cazul discuțiilor despre armistițiu, Iuliu Maniu a primit din partea aliaților sarcina de a răsturna imediat dictatura mareșalului Antonescu, aceștia fiind conștienți că dictatorul român va merge alături de naziști până la capăt și nu va scoate România din război.

Condițiile aliaților

Pe măsură ce trupele sovietice înaintau, străpungând frontierele României de la Est, mai ales după ofensiva puternică pentru recucerirea Sudului Ucrainei, dar și concomitent cu debutul raidurilor aeriene aliate asupra rafinăriilor și căilor de comunicații românești, discuțiile cu Națiunile Unite se intensifică, astfel încât, la sfârșitul lui aprilie 1944, partea română, inclusiv Ion Antonescu prin emisarii săi, primește condițiile minimale de armistițiu în șase puncte.

Deschiderea unui nou canal de legătură și negociere a guvernului Antonescu la Stockholm nu poate tempera pretențiile sovietice și, pe fondul împărțirii sferelor de influență, încă din mai 1944, concluzionate ulterior în octombrie, la Kremlin, în celebra întânire I.V.Stalin-W.Churchill, România alunecă implacabil și definitiv sub tutela Moscovei.

Acestea însemnau, pe lângă cele cunoscute, legate de capitularea imediată, alăturarea armatelor române și continuarea luptei pentru înfrângerea Germaniei, stabilirea frontierei ruso-române la cea existentă înainte de debutul operațiunii Barbarossa, predarea prizonierilor sovietici de război, deplasarea neîngrădită a Armatei Roșii pe teritoriul național românesc, plata unor despăgubiri ridicate către URSS, dar și angajamentul că sovieticii vor sprijini partea română pentru redobândirea Nordului Transilvaniei în condițiile anulării Dictatului de la Viena. Răspunsurile au fost ezitante și net diferite; în vreme ce dictatorul român a respins cererile, opozanții acestuia, în frunte cu Maniu, au acceptat la 10 iunie condițiile aliaților. Un anumit blocaj de comunicare între partenerii de dialog a avut cauze multiple, dar întârzierea unor acțiuni concrete a fost determinată de decizia aliaților de crea zone militare operaționale în Balcani și Europa de Est, astfel încât deciziile se răsfrângeau vertiginos asupra evoluțiilor politice și ale pretențiilor și strategiilor „tutorilor” acestor „zone de influență”.

Unirea opoziției împotriva lui Antonescu

Crearea Blocului Național Democratic, format din PNȚ, PNL, PSD și PCdR, a fost formula opoziției politice față de dictatura lui Antonescu, ca răspuns la situația în care se găsea România și la condițiile sovieticilor și ale anglo-americanilor. Inclusiv în documentele programatice ale BND obiectivele sale - cu excepția problemei Basarabiei, a despăgubirilor și a problemei tranzitorii a trupelor sovietice - corespundeau cu condițiile aliaților, adăugându-se obiectivul răsturnării dictaturii antonesciene. Acest din urmă punct reprezenta de fapt cheia întregii arhitecturi politice, externe și militare pentru situația în care se găsea România. Astfel că, odată cu crearea acestei structuri a opoziției, înlăturarea mareșalului Antonescu, formarea unui nou guvern care să negocieze termenii unui proxim armistițiu, scoaterea României din Axa nazistă și alăturarea de Națiunile Unite devin obiectivele fundamentale.

Odată cu mijlocul lunii august 1944 a devenit limpede că stăvilirea contraofensivei sovietice era un țel aproape imposibil. Situația de pe front se deteriorase până la dezastru, unitățile românești și germane erau distruse sau împrăștiate de la oră la oră, iar linia frontului din jurul Iașului era deja străpunsă în mai multe puncte. Desfășurarea rapidă a evenimentelor a depășit cadența și ritmul discuțiilor și a strategiei adoptate de opozanții politici ai lui Antonescu din cadrul Blocului Național Democrat.

Pe 22 august, Armata Roșie se afla pe linia strategică Târgu Neamţ-Huşi-Chişinău, făcând o spărtură majoră în frontul germano-român din Moldova. Cad rând pe rând, în mâinile sovieticilor, orașele Iași, Vaslui, Roman, Bacău, Bârlad și Huși. În același timp, distrugeri majore sunt produse pe frontul de sud și astfel sovieticii pătrund adânc până la Dunăre. România se afla la capătul rezistenței fizice şi militare. La solicitarea germanilor, Ion Antonescu și-a dat acceptul pentru a continua rezistența pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, un iminent colaps cu distrugeri imense umane și logistice. Devenise evident că rațiunea nu-și mai avea locul în relația dintre Antonescu, germani și soarta României.

Planificarea și acțiunea

Stabilită pe 26 august 1944, demiterea lui Ion Antonescu a fost grăbită de planurile acestuia de a reveni pe front pentru a inspecta liniile fortificate și statele majore. Regele Mihai în colaborare cu Maniu și Brătianu, Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au schimbat această dată pentru 23 august.

Regele Mihai și mareșalul Antonescu, inspectând trupe pe frontul de Est

Suveranul l-a convocat pe mareșalul Antonescu la Palatul Regal pentru discuta situația frontului și strategia de urmat. În urma refuzului categoric al lui Ion Antonescu de a recurge la un armistițiu imediat și a pune capăt ostilităților militare, Regele a ordonat arestarea acestuia și a viceprim-ministrului Mihai Antonescu, concomitent cu convocarea – sub pretextul desfășurării unui Consiliul de Coroană –­ și reținerea altor colaboratori apropiați din jurul mareșalului.

După înlăturarea guvernului antonescian, Regele avea să-l numească pe militarul de carieră, gen. Constantin Sănătescu, la cârma unui guvern provizoriu, care, la rândul său, a învestit în aceeași zi membrii Cabinetului, în special membri ai armatei și funcționari, incluzându-i și pe liderii Blocului Național Democrat, ca miniștri fără portofoliu, o garanție a angajamentelor acestora și a orientării României de partea Națiunilor.

Participarea efectivă la arestarea lui Antonescu a fost una dintre cheile mistificărilor ulterioare. Singurătatea Regelui poate fi explicată, cum el însuși a exprimat-o în câteva rânduri, (Maniu, Brătianu și Petrescu nu au fost la Palatul Regal în ziua de 23 august 1944, cum inclusiv comuniștii au investigat) prin modul în care principalii lideri politici au anticipat ce avea să se întâmple. Maniu a refuzat categoric să conducă noul consiliu de miniștri pe fondul discuțiilor privind semnarea viitorului armistițiu. Maniu, asemenea lui Brătianu sau Titel Petrescu, au refuzat portofolii în executiv și, ulterior, participarea în Comisia de Armistițiu. Cum îi declarase anterior Mihalache Regelui, un guvern format din politicieni care să consfințească pierderea Basarabiei și Bucovinei de Nord ar fi un dezastru. Participarea militarilor a fost soluția agreată aproape unanim.

Proclamația regelui de la 23 august 1944

Proclamația regelui către țară, transmisă de radiodifuziune, în seara zilei de 23 august 1944, a sintetizat condițiile aliaților privind armistițiul, noua orientare a țării, dar a dezvăluit și aspirația Suveranului în privința garanțiilor occidentale față de temerile legate de relația cu URSS, ulterior acestea dovedindu-se speranțe deșarte în fața realităților postbelice: „România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment, încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile ne-au garantat independența țării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită. (…) Dictatura a luat sfârșit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile şi libertățile tuturor cetățenilor Ţării sunt garantate şi vor fi respectate. Alături de armatele Aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele națiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină”.

Ce a însemnat militar și politic 23 august 1944

Momentul de la 23 August a fost în planul operațiunilor militare un mare punct de cotitură, care a grăbit neîndoielnic finalul celei mai mari conflagrații din istorie. Actul a redus semnificativ durata războiului în Europa, a scurtat frontul hitlerist cu 500 de kilometri și a pus capăt unei importante surse pentru trupele germane: aprovizionarea cu petrol din România.

Mai semnificative au fost urmările militare: până la 31 august, peste 50.000 de membri ai Wehrmachtului sunt luați prizonieri, numeroase infrastructuri de război sunt distruse, iar destabilizarea frontului din Balcani a obligat Germania să evacueze repede Bulgaria, Grecia, Macedonia, Albania, Serbia şi o parte din Bosnia.

Deși ofițerii germani de rang înalt cantonați în România au propus o evacuare rapidă a trupelor înspre zona Ungariei, cu speranța redresării și salvării de trupe și logistică militară, Hitler - pentru a-i pedepsi aspru pe foștii aliați - a refuzat aceste planuri și a ordonat ample bombardamente asupra capitalei României și a altor obiective strategice, precum rafinăriile din jurul Ploieștiului. Dictatorul german spera inclusiv că ar fi putut să instaureze un nou guvern condus de un militar progerman, care să restabilească linia frontului, pregătind astfel o contraofensivă împotriva aliaților. Consecința a fost un lung șir de confruntări și de bombardamente asupra Bucureștiului. Cu toate acestea, armata regală a reușit evacuarea trupelor germane până la finalul lui august din București și din întreaga țară, acestora luându-le locul Armata Roșie, care a cantonat aici nu mai puțin de un milion de soldați sovietici, care aveau să plece abia la sfârșitul anilor 50.

Bucureștiul a devenit prima capitală europeană eliberată exclusiv de către armatele naționale în cel de-al doilea război mondial

Continuitatea constituțională a fost redobândită în urma actului de la 23 august 1944. Chiar dacă parțial, actul fundamental de la 1923 readucea instituțiile și raporturile juridico-politice la momentul de dinainte de februarie 1938. Numeroasele decrete-legi emise de guvernarea antonesciană după septembrie 1940, care restrângeau drepturile civile și politice pentru evrei și pentru alte categorii de cetățeni, au fost anulate. Desființarea legilor rasiale, a lagărelor de concentrare, a detenției și limitărilor politice și a altor măsuri prin care protecția statului fusese anulată pentru categorii de cetățeni, precum și redobândirea garantării egalității și reinstaurarea libertății cuvântului și a alegerilor libere adaugă actului de la 23 august 1944 însemnătatea unui moment de reînființare a statului de drept.

Semnarea armistițiului

Guvernul provizoriu de uniune națională, sub președinția lui Constantin Sănătescu, a avut sarcina de a încheia cu celeritate un armistițiu cu Națiunile Unite, obiectiv îngreunat de pe de o parte de Armata Roșie care trata teritoriul național românesc ca pe unul cucerit, și pe de altă parte de iminenta implicare a sovieticilor în politicile interne în lipsa unui acord oficial care să statueze drepturile și obligațiile ambelor părți. România era considerată o țară ocupată și era privită ca un fost aliat zelos al naziștilor care atacase Uniunea Sovietică încă de la debutul războiului. Chiar Viaceslav Molotov, principalul negociator al sovieticilor, reproșa deseori în timpul negocierilor faptul că 23 august 1944 venise foarte târziu și că acesta se datorase doar în urma unei înfrângeri catastrofale a României. A fost de asemenea o realitate faptul că, dincolo de crearea Comisei Aliate de Control, Înaltul Comandament Sovietic era structura care decidea toate deciziile importante privind România, reprezentanții occidentali achiesau la cele ale URSS sau intermediau prin sovietici solicitărilor lor. Armistițiul de la 12 septembrie 1944 a confirmat condițiile transmise în aprilie prin Cairo și a impus României sarcini dificile printre care plata a nu mai puțin de 300 de milioane de dolari către URSS drept despăgubiri pentru distrugerile cauzate de atacarea sa începând cu 1941, dar și punerea la dispoziția aliaților a douăsprezece divizii pentru continuarea războiului împotriva Germaniei și pentru eliberarea Europei. România primea garanția nulității dictatului de la Viena cu promisiunea recuperării Nordului Transilvaniei, dar fără concretizarea acestui deziderat decât în baza unui viitor tratat de pace final, care se va materializa abia în februarie 1947 la Paris.

Se așterne Cortina de fier

Ceea ce a urmat a fost o destabilizare controlată de proporții a politicii interne, în ciuda așteptărilor și în lipsa implicării și a echilibrului anglo-americanilor. Sovieticii s-au implicat în administrație, în politica internă dând directive zilnice guvernului român.

Operațiunile militare pentru eliberarea teritoriului românesc au căzut în mare parte în sarcina românilor, astfel că eliberarea Transilvaniei s-a făcut cu un cost teribil, însumând 50.000 de morți și răniți. Sovieticii au demarat o vastă operațiune de spoliere a teritoriului național invocând despăgubirile de război, chiar dacă în baza metodei lor de calcul, suma s-a triplat practic. În scurt timp, sovieticii au oferit ajutor masiv diplomatic și prin autoritățile de ocupație sporind astfel puterea Partidului Comunist Român și influențând masiv politica internă, înspre modelul de ocupație sovietic. Rapid, subordonarea și controlul sovietic au pus stăpânire pe instituții cheie, inclusiv Blocul Național Democratic, structura creată pentru a-l înlătura pe Antonescu și pentru a scoate România din alianța cu naziștii, a fost afiliată comuniștilor, aceștia transformând-o într-o umbrelă de organizare. Opoziția politică a partidelor tradiționale era mult slăbită de dictaturile succesive care le limitaseră rolul până aproape de dispariție, iar, în scurt timp, disproporția de forțe politice și influență în lupta cu sovieticii și comuniștii s-a dovedit a fi incomensurabilă.

Ceea ce a urmat nu au fost decât etape în calea comunizării forțate a României. Acest deznodământ era practic inevitabil și, pentru aliații anglo-americani, era probabil partea cea mai facilă de înțelegere și costul politic pentru înfrângerea Germaniei. Confruntările Regelui cu liderii comuniști au luat o turnură radicală și până la 30 decembrie 1947, nu s-a produs decât o altă lovitură de stat lentă, cum afirmă unii istorici și politologi, de data aceasta, a comuniștilor. Crize politice prelungite, schimbări în structura statului pe fondul ocupației sovietice impresionante și determinante (un milion de trupe vor staționa în România după 1944 și până în 1958, fiind cea mai îndelungată ocupație din ultimii 300 de ani), transferă comuniștilor instrumente, instituții, prerogative și puterea de a da, în final, lovitura fatală. Până la abdicarea forțată crizele politice constituționale precum instalarea guvernului Groza, subminarea acestuia de către monarh prin ineditul concept și blocaj intitulat „greva regală” (august 1945-martie 1946), falsificarea alegerilor de către comuniști și instaurarea noului Parlament (noiembrie 1946), arestările în rândul opoziției și epurările din armată și externe aștern calea nu doar schimbării formei de stat, dar marchează finalul unei întregi epoci din istoria noastră. Cortina de fier avea să se instaleze peste aproape jumătate de secol ducând România în rândul lagărului totalitar comunist.

* Articolul de față preia fragmente din „Introducerea” la volumul: Alexandru Muraru, Andrei Muraru (coordonatori), Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, Editura Polirom, Iași, 2019.