Lagărele lui Ceaușescu, ep. 7 | Statul comunist lăsa copiii să moară de frig și foame. Apoi cerea bani de la părinți

La scurt timp după ce fetița lor s-a prăpădit în Spitalul de la Plătărești/jud. Călărași, părinții Danielei C. – oameni amărăți, din București – au fost informați de conducerea spitalului că au rămas datori.

Cu 3 lei și 224 de bani. Rotunjit – 4 lei. Aceasta e suma pe care Căminul Spital nr. 4 Plătărești a calculat-o pentru ultimele zile din viața Danielei C.

Fata de șapte ani a murit în spitalul-cămin acum mai bine de 40 de ani din cauza foamei, a bolii și a lipsei de îngrijire. În dosarul fetei, consultat astăzi de Europa Liberă, găsim și cauza morții: anemie carențială gravă.

Adică Daniela nu a primit mâncarea necesară unui copil cu encefalopatie, de care suferea.

Lipsa de fier și proteine, pe care corpul firav ar fi trebuit să le asimileze din hrană, a făcut ca nivelul celulelor roșii din organismul său să se prăbușească până ce organele i-au murit unul câte unul din cauza lipsei de oxigen.

Pentru întreținerea ei, familia era taxată cu 25 de lei pe lună. Suma poate părea mică pentru acea vreme (salariul minim era în jur de 2.600 de lei), însă nu și pentru o familie precum cea a Danielei, care nu avea niciun venit.

Daniela C. s-a născut pe 4 aprilie 1977, în București, într-o familie cu dificultăți. Actele oficiale atestau că mama sa avea probleme psihice, iar tatăl era infirm și șomer.

Familia mai avea cinci copii, toți aflați în sistemul de stat.

Bonul în care se stabilește contribuția obligatorie a familiei la internarea Danielei în sistemul de stat – 0.806 lei pe zi.

În octombrie 1980, o comisie a decis că Daniela, care avea atunci trei ani, suferă de encefalopatie și trebuie mutată într-un cămin-spital de copii nerecuperabili.

Regimul comunist stabilea că familia nu poate să se ocupe de creșterea ei și își asuma acest rol.

Fata trăise până atunci în Leagănul de Copii nr. 4 – cum erau cunoscute pe atunci orfelinatele. Ea a ajuns la Plătărești pe 13 ianuarie 1981. Doi ani, șase luni și 21 de zile mai târziu a murit.

Sistemul de atunci prevedea, în cazul copiilor cu probleme de sănătate precum cele ale Danielei, ca părinții să suporte o parte din îngrijire. În cazul Danielei, puțin peste 0,8 lei pe zi. 25 de lei pe lună.

Într-o solicitare din 8 august 1983, la doar patru zile după decesul fetiței, spitalul îl informează pe tatăl infirm al fetei, Nicolae C., că are o datorie de 4 lei la stat.

Documentul trimis menționa că acea sumă trebuie achitată pentru îngrijirile primite de Daniela C. în perioada 1-4 august 1983.

În nota de calcul justificativă se detaliază cum se ajunsese la această sumă. Cei 25 de lei erau împărțiți la numărul de zile – 31 – și de aici rezulta o sumă de 80 de bani pe care familia o plătea zilnic pentru îngrijirea minorei.

Pentru a nu ieși în pierdere, statul rotunjea mereu în favoarea lui.

Pe Daniela o mai pomenește unul dintre frații săi, în 2002, când vine la spitalul Plătărești ca să obțină o adeverință pentru ICRAL. Abrevierea vine de la Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă – denumirea generică dată în perioada comunistă companiilor de stat care se ocupau cu administrarea clădirilor statului.

Informațiile despre moartea Danielei C. – și nu numai – sunt strânse de istoricii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Ancheta acestora s-a materializat cu o plângere penală depusă la Parchetul General, în care procurorilor li se cere să investigheze soarta copiilor din spitalele pentru copiii bolnavi psihici care au murit în perioada comunistă.

Istoricii au documentat până acum, în cinci spitale pe care le-au investigat, peste 2.000 de morți. Însă între 1956 și 1989, în România socialistă au funcționat 27 de astfel de cămine.

IICCMER estimează că peste 15.000 de copii cu dizabilități au murit în acestea.

33 de lei contribuție pentru trei săptămâni de viață

În dosarele copiiilor care au murit la Plătărești apar și alte somații pe care autoritățile comuniste de atunci le-au trimis părinților.

Elena V., din București, a murit la mai puțin de o lună de la internare.

Avea 15 ani când a ajuns la Plătărești. Suferea de encefalopatie cu distrofie și era incapabilă să meargă sau să-și folosească mâinile.

Fata era fiica unei telegrafiste de 34 de ani. Femeia fusese căsătorită cu tatăl copilei timp de cinci ani, până la moartea bărbatului.

Elena s-a născut în septembrie 1968, în primii ani de după Decretul 7/1966, prin care statul și Partidul Comunist interziceau avorturile.

Nu există date despre parcursul în viață al Elenei, despre cine a îngrijit-o până să ajungă la Plătărești.

Copila a ajuns în spitalul-cămin în 1983, după ce autoritățile au făcut o anchetă socială la casa părinților săi din care a reieșit că „minora beneficiază de pensie de urmaș de 686 de lei. Familia are un apartament confort 2 și nu îi poate asigura îngrijirea”.

Documentul prin care mamei Elenei i se impune o plată de 33 de lei, deși fata sa a supraviețuit doar trei săptămâni în căminul-spital de la Plătărești.

Deoarece mama ei avea un salariu de 2.050 de lei, pentru îngrijirea fetei se propune o contribuție lunară de 50 de lei din partea mamei, alături de pensia după tată – de 686 de lei.

Pe 13 mai 1983, o comisie de evaluare emitea hotărârea prin care Elena V. era internată, iar peste o lună fata ajungea la spital. Pe 2 iulie 1983, trei săptămâni mai târziu, registrele îi consemnează decesul – bronhopneumopatie.

Autoritățile comuniste nu erau interesate de cât de mult sau de puțin petrecuse copilul în căminul-spital și nici dacă minorul primise îngrijirile necesare. Important era ca statul să recupereze banii pe care părinții trebuiau să îi plătească.

Așa s-a întâmplat și cu mama Elenei, către care pleacă, la cinci zile de la moartea fetei, o notificare că e datoare cu 33 de lei pentru îngrijirea fetei din perioada 13 iunie-2 iulie 1983.

Poveștile Elenei și Danielei se repetă în zeci de mii de cazuri ale copiilor care au stat, în perioada 1954-1989, în căminele-spital din România.

Conducerile instituțiilor erau preocupate de recuperarea banilor. Excepțiile erau puține și, de obicei, erau acordate pentru copiii orfani sau pentru cei abandonați în grija bunicilor.

Măsura de a ține copiii în instituții-mamut și de a-i scoate din familii avea în spate o rațiune economică. Statul avea nevoie de oameni ai muncii și nu-și permitea să se lipsească de niciun om în putere. Asistența acasă pentru astfel de copii era de neconceput.

În dosarul istoricilor IICCMER sunt consemnate și declarațiile unor părinți care ar fi vrut să își scoată copiii din infern.

Oamenii aflau ce se întâmplă cu copiii lor abia când mergeau să îi viziteze.
Acolo, conducerea căminului refuza de multe ori să întocmească formalitățile de externare şi nici nu elibera certificatul de naştere al copilului.

Recuperarea

Recuperarea și încadrarea în muncă pentru bunăstarea nației erau, oficial, scopul declarat al creării instituțiilor-mamut în care ar fi murit, între 1956 și 1989, peste 15 mii de copii cu dizabilități.

Cifra este o estimare făcută pe baza datelor strânse de istoricii-anchetatori IICCMER în cinci dintre cele 27 de spitale-cămin din România ceaușistă.

Documentele vremii susțin că mulți dintre copii ajungeau în cămine pentru că aveau o dezvoltare întârziată sau din cauza neglijenței familiilor.

În aceste condiții, care puneau în pericol dezvoltarea și integritatea minorului, statul comunist era obligat să intervină și să îi ducă în instituții pentru a le acorda sprijin și îngrijire. Acesta era și motivul pentru care părinții trebuiau puși la plată.

În momentul evaluărilor făcute de către comisiile locale, copiii erau împărțiti în cazuri recuperabile și cazuri nerecuperabile. În funcție de clasificare, ei erau trimiși în diverse instituții ale statului: case de copii, leagăne, cămine-spital.

Mulți dintre copiii care au fost preluați de stat în perioada comunistă au murit în condiții greu de înțeles astăzi.

Copiii cu potențial de dezvoltare și adaptare la mediul social necesitau „îndrumarea către cămine destinate copiilor normali”.

Cei parțial recuperabili și nerecurabili ar fi trebuit apoi să fie reevaluați, arată documentele vremii, în funcție de progresele obținute în „instituții specializate pentru copii cu astfel de provocări.”

La Plătărești, evaluări menite să-i scoată pe copii din sistemul destinat celor cu dizabilități au avut loc doar în primii ani de funcționare a secției, 1978-1981.

Copiii erau înfometați și ținuți în frig, murdari și neîngrijiți.

În 1981, 67 de copii internați la Plătărești au fost evaluați în colaborare cu Spitalul „Dr. Gh. Marinescu” din București. Conform documentelor, ei aveau un potențial semnificativ de recuperare.

29 dintre aceștia aveau șanse să meargă din nou, iar 35 aveau potențialul de a se recupera psihic. Teoretic, toți acești copii puteau fi trimiși către școli ajutătoare sau către un sistem pentru copii recuperabili.

Radu N. a fost unul dintre copiii care au plecat de la Plătărești.

El a fost evaluat de o comisie chiar în octombrie 1981. Ajunsese la spital cu puțină vreme înainte, după ce în 1979, la șase ani, fusese evaluat social și i se recomandase internarea într-un spital.

Doi ani mai târziu, la puțină vreme după ce ajunsese în așezământ, medicii psihiatri au recomandat mutarea lui într-o școală.

Spre deosebire de alții, familia lui era scutită de vreo plată către stat. Mama lui era debilă mintal cu acte. Radu fusese conceput cu un individ necunoscut și era în îngrijirea bunicii, care avea o pensie de 474 de lei și care mai avea grijă de alți cinci copii.

Deși în fișa de internare se arată că băiatul este „debil mintal” și are „sindrom hiperkinetic”, experții IICCMER cred că era mai degrabă un caz social decât unul medical.

Decizia din 1981 prin care lui Radu i se reda libertatea a fost pusă în aplicare abia în 1983.

După înscrierea mutării la o școală din Slobozia, nu se mai știe nimic de copil și de recuperarea lui.

Nu toți copiii au avut norocul unei reevaluări. Cei mai mulți și-au găsit sfârșitul în spitalul-cămin de la Plătărești înfometați.

Anticamera morții

Revoluția a deschis nu numai ușile căminelor-spital ca lumea să vadă ororile comunismului, dar a slobozit și gurile specialiștilor în domeniu.

Așa se face că, la finalul lui ianuarie 1990, pe 27, într-un articol din revista de specialitate Viața Medicală, cunoscutul genetician Constantin Maximilian, membru corespondent al Academiei Române, spunea că „Auschwitz-ul poate fi considerat un rai în comparaţie cu Căminele-spital”.

Foamea și frigul omorau cel mai des copiii.

După ce îi scotea din familie, statul nu mai era practic interesat de ei, ci doar de a face economie.

Dosarele de la Plătărești consemnează că, în 1980, normele de hrană erau la nivelul celor stabilite în 1965-1970, deși leul se devalorizase. Spitalul avea la dispoziție între 9 și 14 lei pe zi pentru hrana unui copil cu probleme și 1,90 de lei pentru medicamente. Salariul minim din anii 1980 era de aproximativ 2.200 de lei.

„Copiii nu au suficientă mâncare: fiecare primește câte o sticlă de trei ori pe zi cu lapte de vacă, cu ceea ce arată ca fulgi de grâu. Ei mor de foame și când li se înmânează o sticlă – pe care toți o apucă, agățându-se de ea pentru viață. Dacă nu au terminat, când îngrijitorul vine din nou, le ia sticla”, consemna Robyn Backergleg, asistentă medicală și voluntar în programul Caring for Romania, ajunsă în țară la începutul lui 1990 .

Ian Tiling, voluntar și el, spune că existau copii de 14 ani care erau hrăniți în continuare cu biberonul.

„Când biberoanele au venit, copiii s-au aruncat pe podea pregătiţi. Li s-au dat două minute să consume lichidul și a fost luat, indiferent dacă-l terminaseră. Copiii mici nu puteau termina niciodată o sticlă în două minute, așa că cei mai slabi au devenit mai slabi. A fost îngrozitor. Mureau trei sau patru copii pe lună. Nu știu cum s-au agățat ceilalți de viață. Se potriveau imaginilor cu foametea din Etiopia”, povestea Tiling.

În 1990, imediat după ce au ajuns în România, voluntarii au început să hrănească copiii cu hrană solidă, deși medicii români susțineau că bolnavii psihic nu pot fi hrăniți astfel.

Medicii români au început și ei să vorbească.

„Copiii mureau de foame și de frig și nu aveam voie să raportăm acest lucru”, povestea doctorița Nina Bratu, la începutul anilor '90.

Frigului și lipsei mâncării li se adăuga lipsa personalului medical. Partidul își dorea însă performanțe academice indiferent de condiții.

Dosarul căminului Plătărești, pe care l-am studiat, consemnează o vizită de la București, primită în toamna lui 1988.

„În toamna lui 1988, doamna ministru adjunct Ciobănete a făcut o «vizită de lucru» la Plătărești și a reproșat, între altele, lipsa de preocupare a cadrelor medico-sanitare pentru cercetarea științifică. Cu ce? A face o electroencefalogramă la un cămin spital de handicapați neuro-psihic e un lux exorbitant! Nu știa doamna ministru adjunct că cercetarea științifică nu se face cu două tensiometre? Niciodată nu s-a deplasat aici niciun ginecolog. Niciodată nu s-a deplasat aici o caravană pentru microradiofotografiere. Cazurile de TBC au fost depistate după simptomatologie de către medicii psihiatrici”, au consemnat istoricii declarația unuia dintre medicii care au lucrat acolo.

Venirea voluntarilor a însemnat salvarea pentru mulți dintre copii. Au început să-i hrănească cu alimente solide, unii au fost înfiați.

Condițiile s-au ameliorat, iar căminele-spital au fost închise rând pe rând.

La 34 de ani de la primele dezvăluiri, istoricii încearcă încă să scoată la lumină toate nenorocirile petrecute și să găsească responsabilii.