Autoritățile comuniste încercau să îl izoleze pe Laszlo Tokes, așa cum procedau cu orice persoană care își permitea să gândească liber și îndemna și pe alții să facă la fel. În limbajul Securității, procedura - extrem de frecventă în epocă - se numea „destrămarea anturajului”.
În după-amiaza de 15 decembrie, reformaților li s-au alăturat mai întâi baptiștii dintr-o comunitate din apropiere, apoi ortodocșii și, în cele din urmă, orice trecător curajos. Era nevoie de curaj ca să faci orice altceva ieșea din tiparele stabilite de partidul comunist. Când protestatarii au aprins lumânări cu gândul la Crăciunul care se apropia și șoptind colinde, adunarea a început să se îndesească. Noii veniți și-au imaginat că lumânările aprinse sunt ecoul celor de la Praga din timpul manifestațiilor Revoluției de Catifea, așa cum văzuseră la televiziunea sârbă al cărui semnal se prindea ușor la Timișoara. Revolta politică s-a înfiripat din gesturi reținute și coincidențe de nebănuit. Martorii oculari, participanții, spun că în primele ore ale revoltei nici nu îndrăzneau să își vorbească. Se adunaseră și tăceau împreună. O femeie a deschis seria strigătelor de „Libertate!”, „Jos Ceaușescu!”, „Nu vă fie frică!”.
Pe 17 decembrie 1989, timișorenii s-au adunat în număr mare și în Piața Operei, dar și în fața Consiliului Județean al PCR. La ora 17.00, Nicolae Ceaușescu, susținut de toți membrii Comitetului Central al PCR, a dat ordin să se tragă în manifestanți. În numai câteva ore, la Spitalul Județean Timiș au ajuns în jur de 300 de persoane, dintre care mai multe zeci au murit.
A fost momentul în care toată România a aflat de la Europa Liberă că „a început!”. Așteptarea fusese lungă și dureroasă. An după an, lună după lună, zi după zi, românii așteptau din „închisoarea lor cea de toate zilele” un semn că revolta nu le va fi în van, că nu vor muri degeaba. Știau că vor avea de înfruntat regimul ultimului stalinist din Europa, dictatorul Nicolae Ceaușescu. Iată câteva din mesajele pe care le-au primit din lumea liberă de-a lungul acestor ani. Vă mai amintiți aceste momente? Vă amintiți altele? Dacă da, scrieți-ne pe pagina noastră de Facebook.
Zece evenimente care au dus la căderea Cortinei de Fier
1. Papă polonez. Alegerea unui suveran pontif polonez, adică ascensiunea în fruntea Bisericii Catolice a unui cardinal provenind dintr-o tară aflată sub ocupația sovietică, la 22 octombrie 1978, s-a dovedit a fi în sine un mesaj puternic pentru națiunile oprimate din Europa Centrală și de Est.
Ioan Paul al II-lea adresându-se mulțimii în orașul său natal, Wadowice, la 7 iunie 1979, a șasea zi a vizitei sale în Polonia
În iunie 1979, noul Papă vizitează Polonia într-o călătorie de nouă zile. Îndemnurile sale la curaj și asumarea deschisă a problemelor din jur încurajează constituirea și întărirea sindicatului liber SOLIDARITATEA (în comunism toate organizațiile erau dominate de partidul unic). Mesajele sale, directe sau prin intermediul ierarhilor Bisericii, vor fi tot timpul axate pe ideea libertății și a demnității umane, în opoziție cu încercarea propagandei comuniste de a anihila orice formă de gândire independentă, fie că era vorba de inițiative economice, fie de viața culturală. La 31 august 1980, datorită grevelor muncitorilor din portul Gdansk, regimul comunist este nevoit să recunoască Solidaritatea ca organizație legitimă.
2. Legea marțială în Polonia. 13 decembrie 1981 - Regimul comunist de la Varșovia condus de gen. Jaruzelski a declafrat legea marțială ca să contracareze influența din ce în ce mai mare a Sindicatului Solidaritatea care avea, cu sprijinul tacit al Bisericii Catolice, milioane de membri. Liderii de sindicat, în frunte cu electricianul Lech Walesa, sunt arestați. Ulterior au fost eliberați, dar s-au aflat mereu sub strictă supraveghere. Papa Ioan Paul al II-lea l-a vizitat pe liderul Solidarității poloneze chiar și în custodia autorităților. Legea marțială va fi ridicată abia în 1986.
Premierul polonez, gen. Wojciech Jaruzelski, se întâlnește cu militari din forțele aeriene la 12 octombrie 1982
3. Venirea lui Mihail Gorbaciov la putere la Moscova. La 11 martie 1985, acesta a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cea mai importantă funcție în stat. La 51 de ani, a devenit omul numărul 1 de la Moscova, o schimbare în sine având în vedere vârstele mult mai înaintate ale predecesorilor. Mihail Gorbaciov a început imediat o politică de reforme, a permis mai multă transparența în administrație (glasnost) menită să ducă la schimbare/reformă (perestroika). Mihail Gorbaciov nu își propunea să înlocuiască sistemul partidului unic cu pluralismul politic, ci doar să permită schimbări care să ducă la dezvoltare economică și o viață mai bună pentru cetățenii sovietici. Se pare că prăbușirea prețului petrolului pe piețele internaționale și eșecul URSS în războiul din Afganistan au forțat oficialii de la Moscova să admită decizii mai puțin ideologizate.
Noul secretar general al PCUS, Mihail Gorbaciov se întâlnește cu locuitori din Leningrad la 15 mai 1985
4. Semnarea Tratatului privind Rachetele cu Rază Medie de Acțiune, un obiectiv îndelung negociat. La 12 iunie 1987, președintele american Ronald Reagan face o vizită în Berlinul de Vest, orașul împărțit între occidentali și Uniunea Sovietică încă de la finele celui de-al doilea război mondial. Profitând de intențiile reformatoare ale liderului de la Kremlin, președintele american se străduia să convingă Moscova să accepte semnarea unor tratate militare cheie. Dar confruntat cu liderii comuniști dogmatici din PCUS, Gorbaciov ezita. Propunerile lui Ronald Reagan prefigurau sfârșitul Războiului Rece.
„Domnule Gorbaciov, dacă vă doriți pacea, dacă vă doriți prosperitatea URSS și a Europei de Est, dacă vreți liberalizarea, veniți la această Poartă! Domnule Gorbaciov, deschideți această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid!”
Aflat deci în Berlinul de Vest, o enclavă de libertate din mijlocul Republicii Democrate Germane, președintele Reagan îi transmite liderului de la Kremlin un mesaj devenit celebru. Întreaga scenă reedita momentul unui alt discurs memorabil, cel în care președintele Kennedy spusese „Sunt berlinez!”, rezumând în două cuvinte garanțiile de securitate oferite de Statele Unite.
Ca și JFK, Ronald Reagan și-a rostit discursul chiar din fața Porții Brandenburg care era blocată de zidul ridicat în mijlocul orașului din august 1961, în încercarea disperată a regimului comunist din est de a bloca exodul oamenilor spre Vest, spre libertate. Zidul Berlinului a fost întruchiparea fizică a ceea ce s-a numit cu un termen mai cuprinzător „Cortina de Fier” (vezi discursul lui Winston Churchill de la Fulton, Florida/US, 1946), anume bariera politico-militară care a împărțit Europa în două vreme de 45 de ani.
Apelul lui Ronald Reagan de la Zidul Berlinului s-a dovedit de bun augur. Negocierile dintre Statele Unite și URSS au înregistrat progrese substanțiale. Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan s-au întâlnit la 8 decembrie 1987 la Washington ca să semneze Tratatul privind Rachetele cu Rază Medie de Acțiune, un pas semnificativ spre sfârșitul Războiului Rece și reunificarea Europei.
Washington/ 8 decembrie 1987. Președintele USA, Ronald Reagan și liderul sovietic, Mihail Gorbaciov făcând schimb de stilouri după semnarea Tratatului privind Rachetele cu Rază Medie de Acțiune, primul pas semnificativ spre sfârșitul Războiului Rece și reunificarea Europei
5. Reforme în Ungaria încă din 1988. La 22 mai 1988, liderul comunist dogmatic, Janos Kadar (cel care a zdrobit Revoluția Maghiară din 1956) este înlocuit de la putere, în partidul comunist cu reformistul Karoly Grosz. Acesta a încercat imposibilul, anume să împace doctrina partidului unic cu pluralismul opiniilor și intereselor. A permis libera inițiativă în economie, existența sindicatelor indepedente, dar imediat ce societatea a sesizat posibilitatea schimbării, oamenii au trecut la revendicări politice democratice. La 16 iunie 1989, la comemorarea execuției lui Imre Nagy și a celorlalți lideri ai Revoluției Maghiare, aceștia au fost reimhumați la inițiativa unei organizații a tinerilor FIDESZ, în uralele manifestanților. În toamna lui 1989, partidul comunist și-a schimbat numele în Partidul Socialist și a acceptat pluralismul politic.
16 iunie 1989/ Budapesta. Tânărul lider al Fidesz, Viktor Orban, la reînhumarea eroului Revoluției Maghiare din 1956, Imre Nagy, și a celor executați împreună cu el după înăbușirea protestelor de către trupele sovietice
6. Discuțiile Masei Rotunde de la Varșovia. La 6 februarie1989, regimul comunist de la Varșovia acceptă discuții cu reprezentanții Sindicatului Liber Solidaritatea care avea revendicări politice. Simplul fapt că un partid comunist era de acord să negocieze împărțirea puterii era un semnal puternic. Discuțiile, esențiale prin ricoșeu pentru căderea tuturor regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, s-au finalizat cu organizarea unor alegeri istorice, la 4 iunie 1989. Ele au fost de fapt alegeri semi-libere pentru că partidul comunist primea locuri din oficiu în Seim (nu mai puțin de 65% din 460), dar Solidaritatea a câștigat absolut toate celelalte locuri plus toate mandatele din Senat (100 de locuri) cu o singură excepție, un comunist reformator. În august 1989, Polonia a instalat cabinetul Mazovieski. Era primul guvern ne-comunist de la finele celui de-al doilea război mondial, prima țară liberă în Europa Centrală și de Est.
Liderii Sindicatului Solidaritatea, Lech Walesa și Tadeusz Mazowiecki discutând cu autoritățile comuniste în timpul negocierilor Mesei Rotunde. Varșovia/ februarie 1989
7. Criza refugiaților est-germani în Ungaria și Cehoslovacia. De îndată ce regimul lui dictatorului est-german Eric Honecker a permis acordarea de pașapoarte în masă cetățenilor est-germani, vizele erau numai pentru Estul Europei, câteva mii, apoi zeci de mii au luat cu asalt ambasada Germaniei de Vest de la Budapesta, cerând azil politic. Alți est-germani s-au refugiat în ambasada RFG de la Praga, alții porneau pe jos de la frontiera vestică a Ungariei spre Austria, parte a blocului occidental. În jur de 10 septembrie 1989, în urma negocierilor între liderii comuniști reformatori de la Budapesta și guvernul cancelarului Helmuth Kohl, aceștia au fost transportați cu trenul în Germania de Vest. Se estimează că exodul a însumat între 15.000 și 20.000 de persoane.
La 27 iunie 1987, ministrul maghiar de externe, Gyula Horn (dreapta) și cel austriac, Alois Mock, au tăiat sârma ghimpată dintre Ungaria și Austria, la Sopron. Peste câteva luni, traseul va fi folosit de refugiații est-germani ca să ajungă în RFG
8. Căderea Zidului Berlinului. În acest timp, în întreaga Republică Democrată Germană aveau loc frământări și proteste. În ciuda inițiativelor civice din ce în ce mai puternice, regimul comunist falsificase alegerile locale din primăvară. În toamnă, la Leipzig, la rugăciunile de luni, oamenii se adunau inclusiv ca să își exprime nemulțumirile. Când acestea au răbufnit în stradă, într-o demonstrație cu 70.000 de participanți, dictatorul Eric Honecker a cerut șefului STASI să tragă în demonstranți. Acesta și ceilalți lideri comuniști au refuzat, iar în zilele următoare l-au înlocuit pe Eric Honecker cu un lider reformist, Egon Krentz. Acesta a redeschis granițele cu Cehoslovacia. La 4 noiembrie, la Berlin, a avut loc o manifestație cu un circa un milion de oameni cu revendicări politice: pluralism, libertate de exprimare, proprietate privată, liberă inițiativă, etc.
În seara de 9 noiembrie 1989, la capătul unei ședințe lungi, purtătorul de cuvânt al autorităților comuniste, Gunter Schabowski, a fost întrebat de reporteri ce se întâmplă cu granița din mijlocul Berlinului: „E deschisă sau nu?”. Răspunsul ezitant a fost semnalul că zidul a expirat, că motivele care au dus la ridicarea lui nu mai existau. Manifestanții au năvălit prin toate punctele de trecere a frontierei existente în Berlin, spre Vest. Exodul dintre comunism spre libertate a durat zile întregi. Mesajul Căderii Zidului Berlinului a deschis negocierile pentru reunificarea Germaniei, devenită fapt la 3 octombrie 1990.
Căderea Zidului Berlinului. În seara de 9 noiembrie 1989, punctele de trecere a frontierei din oraș au fost asaltate de est-berlinezi. Aici, imaginea Porții Brandenburg, a doua zi.
9. Revoluția de Catifea. De la invazia trupelor sovietice din 1968, Cehoslovacia s-a aflat sub presiunea regimului comunist ultra-conservator al lui Gustav Husak. Opoziția, asociată în 1977, dramaturgului Vaclav Havel, inițiatorul Cartei 77, era puțin numeroasă, strict supravegheată și izolată de majoritatea populației. După venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, gesturile de frondă au început să se înmulțească, fără să capete însă anvergura din Polonia. Totuși, în iulie 1985, la celebrarea Sf. Metodoiu, protectorul slavilor, primatul Moraviei, Frantisek Tomasek, alături de numeroși credincioși, au început să transmită semnale critice puterii politice, sperând că vor fi ajutați de suveranul pontif, polonez. A fost primul moment când anti-comuniștii din rândul intelectualilor au nu au mai fost singuri. Totuși, nici când la semnalele reformiste ale Moscovei, la finele lui 1987, Gustav Husak a renunțat la primul loc în stat, anume la funcția de secretar general al partidului unic, în favoarea mai tânărului Milos Jakes, regimul a rămas la fel de crud și închis. Husak-Kades erau titularii unui regim similar regimului Ceaușescu din România. În 1989, Cehoslovacia „s-a molipsit” de la Ungaria, Polonia și apoi, Germania de Est. Micile manifestații din primăvară, cu câteva mii de participanți, ușor de anihilat, s-au transformat la 25 noiembrie 1989 în ceea ce s-a numit „Revoluția de Catifea” - 750.000 de oameni pe străzile Pragăi demonstrând pentru libertate. Schimbările s-au derulat cu atâta repeziciune încât pe 29 decembrie 1989, disidentul Vaclav Havel devenea președintele Cehoslovaciei.
Stalin purtând înscrisul „Nimic nu durează la nesfârșit”, la una din manifestațiile Revoluției de Catifea de la Praga, din noiembrie 1989
10. Înțelegerea de la Malta. La 4 decembrie 1989, liderul sovietic, Mihail Gorbaciov și președintele american, George Bush sr., s-au întâlnit la Malta. Summit-ul este considerat sfârșitul oficial al Războiului Rece. Liderii Gorbaciov și Bush au promis o pace îndelungată și sfârșitul conflictului ideologic între comunism și capitalism. Ca semn al unui nou început, participanții au primit bucăți de beton din Zidul Berlinului. Relațiile dintre Statele Unite se îmbunătățiseră substanțial în anii precedenți, un punct esențial fiind semnarea în decembrie 1987 a tratatului privind distrugerea rachetelor cu rază medie de acțiune. Urma retragerea trupelor sovietice de pe teritoriile Poloniei, Ungariei, Germaniei de Est, Cehoslovaciei. Întâlnirea de la Malta a fost a doua dintre președinții Gorbaciov și Bush; prima avusese loc la New-York, intermediată de fostul președinte, Ronald Reagan.
George H. Bush, se afla în fruntea Statelor Unite și la momentul dezmembrării URSS, după puciul eșuat din 1991. Aici, la o conferință de presă după întâlnirea cu liderul ucrainian, Leonid Kravciuc, la 6 mai 1992.