Doi ani de război. Marș al refugiaților ucraineni la București. Oamenii au strigat „Putin terorist”. Câteva dintre poveștile lor

Refugiații ucraineni au făcut un spectacol de mimică, în care au arătat cum au trăit și cum trăiesc cei care încă sunt în Ucraina.

Peste 500 de refugiaţi ucraineni s-au adunat, sâmbătă, 24 februarie, în Piața Victoriei, la doi ani de la izbucnirea războiului Rusiei împotriva Ucrainei. În 10 minute, într-un spectacol de mimică, ucrainenii au spus povestea războiului și a dramei pe care au trăit-o.

Sirenele au sunat îndelung în Piața Victoriei, dar nu pentru ca era vreun pericol, ci pentru că refugiații ucraineni au vrut să arate prin ce au trecut înainte să vină în România.

Ucrainenii au adus cu ei pancarte scrise în limba română.

Mulți erau însoțiți de copiii lor, care erau înfășurați în steagul Ucrainei și purtau diverse mesaje anti-război și anti-Rusia. Când au început să sune sirenele din casetofonul portabil mulți ucraineni au început să plângă.

Oamenii aveau steaguri ale Ucrainei şi pancarte pe care scria: „Stop War”, “Stand with Ukraine”, „730 days of bloddy genocide”, „Putin is a terrorist”. Unele mesaje erau în limba română.

Ucrainenii au plecat în marș, cu steagul albastru-galben desfășurat, spre ambasadele Ucrainei și Rusiei.

După ce au terminat spectacolul de mimică oamenii au desfășurat steagul Ucrainei și au plecat în marş către sediul Ambasadei Ucrainei la București, unde au aprins lumânări și au fost întâmpinați de Ihor Prokopchuk, ambasadorul Ucrainei în România.

Acesta din urmă le-a spus că e alături de ei și a asistat când au aprins lumânări și au cântat cântece ucrainene și imnul național.

Ihor Prokopchuk, ambasadorul Ucrainei în România, i-a așteptat pe refugiații ucraineni la București în poarta ambasadei. El avea în vizită un diplomat canadian.

Ultima oprire a fost la Ambasada Rusiei din Bulevardul Kiseleff, unde jandarmii au desfășurat 30 de garduri de protecție „pentru siguranță”. Ucrainenii au strigat „Putin terorist!”, „Slavă Ucrainei!”.

Ultima oprire a fost la Ambasada Rusiei, unde oamenii au strigat slogane împotriva războiului, au cântat imnul național și l-au numit terorist pe Vladimir Putin.

Europa Liberă a aflat câteva din poveștile participanților pe care le puteți citi mai jos, spuse chiar de ei:

Irina Bilous, din Kiev, 40 de ani

Irina Bilous este din Kiev și a venit în România cu băiețelul ei de 11 ani.

„O să îmi amintesc toată viața acea noapte. Pentru că m-am trezit din cauza bombelor și l-am trezit și pe soțul meu, dar el mi-a zis că am avut un coșmar, că nu e niciun război și a încercat să mă calmeze. Dar apoi am auzit toți bombele și am înțeles că e ceva grav.

Și atunci am zis că trebuie să plecăm. Pe 24 februarie eram deja într-un sat de lângă Bucha, dar nu am putut dormi deloc. Și atunci am decis să plecăm din Ucraina. Am condus 24 de ore și așa am ajuns la granița de Vest și pe 4 martie am intrat în România.

Acum deja avem 2 ani aici, lucrez la o mare companie farmaceutică aici. Am învățat limba română și înțeleg mult acum. Cred că am nevoie de această limbă pentru că trăiesc aici. Știu foarte bine ucraineana, dar știu și rusa, în familia mea nu era nicio problemă să vorbim ambele limbi. Dar acum învățăm și românește”, a povestit Irina.

Ruslana Pandkova, din Kiev, 35 de ani

Ruslana Pandkova vorbește românește, a învățat de la soțul ei român - pe care l-a cunoscut în urmă cu un an într-un autobuz.

„Prima dată când am auzit bombele dormeam, am zis că visez, că nu poate fi adevărat. Dar până la urmă s-a dovedit că nu visam. Atunci mi-a fost foarte frică pentru copilul meu de 11 ani și am decis să plec, nu puteam să stau acolo.

Eu vorbesc română puțin. Am învățat de la soțul meu român, pe care l-am cunoscut aici, într-un autobuz. Mi-am găsit job aici la un salon de înfrumusețare și e bine. Dar tot vreau să merg înapoi în Ucraina. Îl iau și pe soțul meu.”

Olena Moscolena, din Nikolaev, 37 de ani

Olena Moscolena spune că își va da fetița de 6 ani la școală în România

„Pe 24 februarie eram în casa noastră din Nikolaev. Ne-am trezit în zgomotul bombelor și ne-am gândit că a început războiul. Am stat acolo până pe 8 martie. Apoi prietenii noștri din Camenița Podoliei ( n.r. localitate din Vestul Ucrainei) ne-au invitat să stăm la ei.

Pentru că am stat doar într-o cameră și eram înghesuiți, după două luni am decis să plecăm. Asta și pentru că mama și sora mea erau deja la București. Așa că am plecat la București și încă suntem aici. Fetița mea va merge la școală aici în septembrie. Cred că în următoarea perioadă va fi mult mai clar ce se va întâmpla în Ucraina.”

Dmitri Kuzmenko, din Kiev, 38 de ani

Dmitri Kuzmenko a venit la București chemat de o fostă colegă româncă.

„Noi suntem din Cernăuți. Și ne era frică să nu înceapă războiul. Dar în ziua când a început războiul eram cu soția la Kiev, unde locuim. Trimisesem copiii la părinții mei în Cernăuți pentru că ne era frică să nu înceapă războiul.

Am stat la Kiev până la mijlocul lui martie, când o fostă colegă de la București cu care am lucra la un moment dat în Africa m-a invitat să venim să stăm acasă la ea. Tot timpul mă întreba dacă suntem bine. Am venit pentru că nu aveam nicio siguranță în Ucraina. Aici totul mi se pare că seamănă cu ce aveam în Ucraina, inclusiv mâncarea. Compania la care lucrez eu a decis să deschidă o filială aici și acum stăm aici.”

Oleksandra Sierova, din Kahovka, 28 de ani

Oleksandra Sierova a trăit trei săptămâni de coșmar departe de băiețelul ei, rămas în Ucraina, în timp ce ea era în delegație în Turcia.

„Când a început războiul eram în Turcia, în Antalia, cu echipa de fotbal pe care o susțin, eram într-o delegație cu jobul. Era a doua zi de delegație. Când m-a sunat o prietenă din Herson să îmi spună, am zis că înnebunesc pentru că îl lăsasem pe băiețelul meu de 3 ani. Prima dată am zis că poate are ea niște stări mai proaste pentru că era gravidă atunci. Dar când am văzut știrile mi-am dat seama că are dreptate.

L-am sunat pe soțul meu și el dormea. Am zis atunci că trebuie să ajung acasă pentru băiețelul meu, pentru că soțul meu lucrează în administrație și nu avea cum să plece. Ar fi fost arestat. Dar au fost cele mai grele 3 săptămâni din viața mea. Atât mi-a luat să ajuns înapoi acasă, nimeni nu ne lăsa să ne întoarcem.

Am mers prin Georgia, prin Moscova și apoi am ajuns în Crimeea ca să pot să ajung acasă la copil. Cât am stat acasă a fost cumplit că nu aveam mâncare, iar ocupanții ne controlau tot timpul. Am stat acasă până în octombrie 2022, când am venit în România. Nu mă așteptam să fie așa de bine. Chiar îmi place aici. Sper ca într-o zi să mă întorc, fiul meu își pune dorința asta la fiecare aniversare.”

Îți mai recomandăm 38.000 de copii ucraineni învață în România. Bariera lingvistică este încă cea mai mare provocare a integrării