FITS 2022. Emil Hurezeanu: Festivalul a deprovincializat până la absurd Sibiul și, prin extensie, România

O corespondență de la Festivalul Internațional de Teatru din Sibiu (FITS 2022), de la Dragoș Vasile

***

L-am întâlnit pe Emil Hurezeanu, Ambasadorul României în Austria, la Sibiu, acolo de unde s-a născut și de unde a plecat să lucreze ca jurist, la CAP Sebeș, apoi ca jurnalist, la secția română a Radio Europa Liberă.

Tema dialogului a fost Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, pe care Emil Hurezeanu „îl chibițează” încă de la primele ediții, însă discuția a divagat, de la bun început, către istoria unui oraș, trecutul unei etnii și „durerea fantomă” care a rămas în urma unui exod.

Reporter: Nu cumva există riscul să vă simțiți prea familiar, prea relaxat, revenind într-un oraș în care se vorbește germana?

Emil Hurezeanu: Nu, nu (râde). În primul rând pentru că nu prea se mai vorbește. Și nu mai sunt obișnuit, în ultimii ani, să aud din cale-afară de multă germană nici la Berlin, nici la Viena. Aici se vorbește germana asta cântată a vienezilor. O germană mozartiană. Dar la Sibiu mă simt exact cum trebuie, pentru că vin acasă și pentru că orașul are resurse care nu țin neapărat de originile lui germane, ci de minereul lui greu de tradiții, de cultură, de încrucișări între germanii și românii care erau aici dinainte și alții.

ES Emil Hurezeanu, ambasadorul României în Austria.

Reporter: Germanii care au plecat în anii '90, când s-a depopulat, încă o dată, Sibiul.

Emil Hurezeanu: Au plecat în mai multe rânduri. Primii au fost sașii din zona Bistriței, care au plecat cu armata germană aflată în retragere, în toamna lui '44. Runda a doua de plecări a avut loc în anii anii '60 și '70, când România stabilește relații diplomatice cu RFG, la 1 ianuarie 1967, fiind a doua țară din Pactul de la Varșovia care semna un astfel de acord, după URSS.

E de notat că pentru Uniunea Sovietică era, pe undeva, normal să aibă relații diplomatice cu țara pe care o învinsese în război, întrucât, până în 1955, încă erau zeci de mii de prizonieri germani în Rusia. Dar relațiile diplomatice dintre București și Bonn nu erau atât de normale, de previzibile, cel puțin la începutul lui '67, mai ales că, dacă aveai relații cu RDG - iar noi aveam, firește - nu prea putea menține un parteneriat diplomatic și cu RFG.

Dar iată că România a reușit asta, printr-o diplomație foarte iscusită, fiind multe beneficii ale acestei relații bilaterale cu RFG, permisă de RDG. Dau un exemplu: prima noastră tehnologizare modernă a fost făcută, începând cu 1968, în parteneriat cu RFG.

Printre efectele pe care eu le consider negative au fost și acele înțelegeri - la început tacite și formalizate abia 10 ani mai târziu, în 1978 - prin care se asigura plecarea germanilor din România, contra unei anumite sume, per cap de cetățean. Pentru germanii cu studii superioare se achita mai mult, pentru ceilalți mai puțin, dar după știința mea suma nu a coborât niciodată sub 8.000 de mărci de persoană.

Reporter: Lăsau cheile la primărie și plecau. Dacă nu le lăsau, nu plecau.

Emil Hurezeanu: Și nu cred că primeau mai mult de 30.000 de lei pe casele din orașe. Dacă aveai norocul să pleci dintr-o casă frumoasă, pe care pusese ochii vreun grangure local sau vreun securist, erau șanse mari să-ți elibereze pașaportul mai repede. A fost un acord oneros, fundamental negativ. Bun pentru germani pentru că ei își repopulau țara, grav afectată, și din acest punct de vedere, în război. Dar pentru noi a fost o mare nenorocire. Nu doar pentru Sibiu. Pentru țara asta, pentru că germanii, asemeni evreilor, au avut o contribuție importantă la modernizarea României.

„Când 1.000 de ani te trezești în fiecare dimineață iobag, e greu să schimbi lucrurile astea”

Reporter: Iar în 1990 a plecat al treilea val.

Emil Hurezeanu: Da. În 1990, după Revoluție, mai rămăseseră, oricum, doar 200.000 de germani. Știți câți erau în 1938? 800.000. Sași transilvăneni, șvabi din Satu Mare - țipțeri, cum li se spunea - și șvabi bănățeni. Permiteți-mi să remarc că în 1938 în România trăiau, de asemenea, și vreo 800.000 de evrei - cea mai mare parte în Moldova și la București, care era atunci a treia capitală europeană ca număr de evrei înregistrați, după Paris și Varșovia.

Or, în 1945, bilanțul - pentru ambele populații - arăta deja cu totul altfel. Revenind: în 1990 mai rămăseseră în România cam 200.000 de nemți și sub 15.000 de evrei (din care cred că mai trăiesc azi în România maximum 6.000). Cât despre șvabi și sași, ei au plecat in corpore la începutul anilor '90. Multora dintre ei - și depun eu mărturie pentru asta - le era frică, se temeau, pur și simplu c-o să se întoarcă repede roata istoriei, din nou, spre comunism, și n-o să mai poată pleca. Așa că s-au urcat în tren sau în avion din ziua în care s-au văzut cu pașapoartele în mână.

FITS 2022. Cea mai spectaculoasă întoarcere a normalității

Reporter: Sunt șanse să se refacă, într-un fel sau altul, populația asta aici, în Sibiu?

Emil Hurezeanu: Nu cred. Nu văd cum. Rămâne, însă, aici ceea ce romanii numeau „genius loci”. Un spirit al locului. În fond, orașele astea - Mediaș, Sibiu, Sighișoara, Brașov - au fost ridicate de coloniștii germani (fie că veneau de pe Valea Rinului sau a Moselei sau a Dunării) pe la 1100 și ceva.

Apoi au intrat și austriecii aici, în 1699, după ce i-au bătut pe turci și i-au silit, prin Tratatul de la Karlowitz, să le cedeze Ungaria, Transilvania, Croația și Slavonia. Transilvania era atunci principat, dar devine, în 1867, parte a Regatului Ungariei. Or, toată perioada asta a fost marcată, cultural și economic, de Austria, dincolo de fondul german care exista deja.

Doar că, vedeți dumneavoastră, aici, la Sibiu, aristocrații locului, spre deosebire de cei maghiari din nordul și estul Transilvaniei, acceptau mai ușor vecinătatea cu românii. Nu i-au transformat în iobagi, cum au făcut grofii maghiari. Știți la ce mă refer - sate întregi de români iobagi, la Cluj, la Satu Mare, în Bihor. Cum spune Cioran: când 1.000 de ani te trezești în fiecare dimineață iobag, e greu să schimbi lucrurile astea.

Reporter: Mie mi se pare că n-a fost ușor nici aici.

Emil Hurezeanu: Noi, aici, la Sibiu, eram vecini contigui cu nemții. Ei aveau satele lor, noi satele noastre. Nu ne amestecam. Și ne lăsam în pace unii pe alții. Ne ignoram, dacă vreți. Nu uitați că românii au voie să intre în această cetate a Sibiului, în care ne aflăm noi acuma, de-abia în 1905! Până-n 1905 nu aveau voie să rămână aici peste noapte. Și reamintesc că abia Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, care era un iluminist, a decis că ortodoxia e religie tolerată.

Dar, ca să revin la această absență despre care vorbim, au nemții un cuvânt pentru asta: „phantómschmerz”. Denumește durerea aceea fantomatică pe care o resimți într-un membru pe care nu-l mai ai.

Or, românii nu-i mai au pe sași, dar școlile lor încă există și funcționează, încă, la standarde germane sau austriece. Cei mai mulți elevi fiind români. Există, așadar, această nostalgie. Nu vreau să insist asupra ei, dar ea dă naștere unor metamorfoze - ca mă refer, desigur, la un fost primar al Sibiului.

„Trebuia să supraveghez recolta vara. Pe cei care o recoltau, mai exact”

Reporter: Spuneați la un moment dat că ați crescut odată cu acest festival la care, iată, ne-am întâlnit. Cum a fost la prima ediție?

Emil Hurezeanu: Eu eram proaspăt avocat la Mediaș. Fusesem repartizat la CAP Sebeș, jurisconsult, unde am rezistat un an. Imaginați-vă: trebuia să supraveghez recolta vara. Pe cei care o recoltau, mai exact, să nu fure, împreună cu un procuror de la Alba. Așa funcționa atunci statul de drept.

După aceea am reușit să vin aici, întrucât voiam să mă angajez la revista Transilvania. Cam pe-atunci au venit în Sibiu, cu repartiție, Șerban Ionescu, Constantin Chiriac, Virgil Flonda, Florin Anton și soția lui - oameni foarte speciali, talentați, tineri absolvenți, cu excepția lui Șerban, care mai lucrase, pare-mi-se, la teatrul din Piatra Neamț. Ei au venit să joace teatru, iar noi i-am învățat să joace mima, prin diverse curți.

Reporter: Adevărul e că Sibiul în sine, cu toate piețele lui, cu spațiile acelea prietenoase cu spectatorii, pare făcut pentru commedia dell'arte.

Emil Hurezeanu: Da. Și aș zice că aici, la noi, s-a putut improviza tot timpul ceva. Iar orașul, da, părea încă de atunci o scenă uriașă. Ne întorceam de la școală și fumam o țigară pe metereze, pe strada Centumvirilor, ne conduceam colegele acasă, era un fel de interpretare a poveștii într-o scenografie medieavală. Iar lor, actorilor care au venit atunci, le-a plăcut scena asta.

Reporter: Dintre ei a rămas, însă, doar Constantin Chiriac.

Emil Hurezeanu: Da. Și cine e acum Constantin Chiriac? Stăpânul Sibiului! (râde) Oricum, la începutul anilor '90, Chiriac începe această poveste a festivalului. Eu devenisem atunci redactor la Europa Liberă. Până-n '94 am fost. Ați auzit de Europa Liberă, nu?

Reporter: Îmi sună familiar, da. Am și ascultat puțin, ca să fiu sincer.

Emil Hurezeanu: Și, la un moment dat, eram în vacanță la Sibiu și-mi zice Chiriac: „Aș vrea să te chem într-un juriu de selecție a candidaților la Facultatea de Teatru”. Iar eu l-am întrebat: „Sunt și candidate?”. Iar el a zis că da și, cu această frumoasă ocazie, mi-a zis că vrea să organizeze un festival internațional de teatru.

În 1993, când se numea Festivalul Național Studențesc de Teatru, n-am fost de față. Dar am ajuns în '95, iar de atunci am fost prezent, într-o formă sau alta, la aproape fiecare ediție. Dar nu numai atât: am fost cu ei la Bruxelles, unde l-am invitat pe José Manuel Barroso, care era atunci Președintele Comisiei Europene, împreună cu soția, la Faust. Am fost cu ei la Edinburgh, în Japonia și așa mai departe, pentru că m-am asociat festivalului.

Și-mi pare bine că în ultimii ani, de când am și eu o influență oarecum instituțională, ca ambasador în Germania și acum în Austria, am reușit să facilitez venirea la festival a unor regizori importanți și a unor teatre.

Ultima oară se întâmplă acum, la această ediție. Am văzut astă-toamnă o piesă, la Theater in der Josefstadt - care e un fel de Bulandra al Austriei - „Regele moare”, a lui Eugène Ionesco, în regia lui Claus Peymann, care e unul dintre cei mai importanți regizori de teatru din spațiul germanic. Și mi-a plăcut foarte tare și am făcut tot ce mi-a stat în putință să-l aduc la Sibiu, la FITS, unde nu mai fusese.

Reporter: Acum să nu-mi spuneți că dumneavoastră ați adus-o aici și pe Sasha Waltz!

Emil Hurezeanu: Eh, nici chiar așa! La balerine n-am prea avut noroc (râde). Pe de altă parte, trebuie să recunosc că mie mi-a plăcut mai mult Pina Bausch. Revenind la Sasha Waltz, din păcate nu i-am văzut spectacolul - Puterea creației - cu care a venit în festival, dar am zărit-o, deunăzi, într-o cafenea. Și-am rămas împietrit, mi-am tot zis să mă duc s-o salut, dar am renunțat. Cum să mă duc s-o salut pe Sasha Waltz? Dac-aș fi avut cu 30 de kilograme mai puțin și aș fi fost cu 40 de ani mai tânăr, atunci, da, ar fi fost altceva. Poate m-ar fi salutat ea pe mine (râde).

„Nu puteai să mergi la frizer fără să saluți jumătate de oraș”

Reporter: Mă gândesc că aici s-a ajuns. La această situație în care te poți întâlni cu Sasha Waltz, directorul artistic al Baletului de Stat din Berlin, într-o cafenea din Sibiu, fără să ți se pară nimic surprinzător în treaba asta.

Emil Hurezeanu: Da, pentru că, după părerea mea, ceea ce a reușit Constantin Chiriac să facă aici e să deprovincializeze până la absurd Sibiul și, prin extensie, România.

Constantin Chiriac, directorul Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu și directorul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu (FITS).

Pentru că el a transformat acest festival de teatru care, iată, mai are puțin și împlinește 30 de ani, într-un loc de întâlnire a tuturor congruențelor posibile. Înainte de acest festival, Sibiul era un oraș cu tramvai, cu locuitori care se cunoșteau, aproape toți, între ei, nu puteai să mergi la frizer fără să saluți jumătate de oraș, e drept, cu mulți muncitori veniți de la Vâlcea, la platforma aia industrială din vest, să fim sinceri cu Sibiul, era un oraș cu adevărat de provincie. Mic. Sub 200.000 de locuitori. Cum să-l compari cu Cluj, cu Iași, cu Timișoara?

Dar perioada asta de zece zile în care are loc festivalul transformă Sibiul într-o destinație importantă la nivel global. E mare lucru. Iar asta, să fim sinceri, i se datorează lui Chiriac. Acestei energii neostoite, acestei încrederi nemărginite pe care o are el în ceea ce trebuie să se întâmple aici.

Reporter: Și mai are ceva remarcabil: capacitatea asta de a aduna, la aceeași masă, sponsori - să zicem bănci - care nu se asociază, împreună, la alte evenimente, culturale sau nu.

Emil Hurezeanu: Corect. Pe-asta a luat-o prin contaminare, Constantin Chiriac fiind născut la Prisăcani, în Iași. Deci, e vorba de acest spirit foarte gospodăresc, protestant în fond, de a face afaceri, spirit pe care-l au cei de aici, din Mărginime. Sunt foarte buni negustori.

Or, Chiriac a venit la Sibiu cu sentimentalismul lui moldovenesc - de unde-i vine, poate, și doza aia de idealism, esențială în astfel de întreprinderi uriașe - și s-a lăsat contaminat de acest spirit antreprenorial local, fără de care n-ar fi putut organiza, la modul bugetar, festivalul.

„Măi, copile, cine cântă la voi în casă la violoncel?”

Reporter: Revenind la dumneavoastră, colaboratorul lui Constantin Chiriac, cu toate contribuțiile despre care vorbeam mai devreme, cum vă explicați, domnule Hurezeanu, faptul că încă nu aveți o stea pe Aleea Celebrităților din Parcul Cetății?

Emil Hurezeanu: Păi ce să caut eu acolo? Eu sunt doar chibițul acestui festival. Și nu știu dacă ați observat, dar chiar aici, la o masă alăturată, stă domnul Götz Teutsch, cel mai mare violoncelist al Filarmonicii din Berlin. Or, dumneavoastră trebuie să știți cam care e nivelul Filarmonicii din Berlin. În fond, eu din acest motiv sunt aici, acum: peste câteva ore voi vorbi la dezvelirea stelei lui Götz Teutsch de pe Aleea Celebrităților.

Emil Hurezeanu și Götz Teutsch.

I-am înmânat și o decorație, în numele președintelui Iohannis, acum câteva luni. Este, realmente, un om și un muzician extraordinar. Și vă voi spune o poveste extraordinară despre el. În urmă cu mulți ani, în anii '60, când era încă elev la o școală de muzică, în București, locuia undeva la Sala Palatului, în gazdă. Și vă dați seama că după ore el exersa, seara, la violoncel. Or, dumneavoastră știți cum erau blocurile comuniste: pereți subțiri, ieftini, se auzea tot de jur împrejurul apartamentului. Practic, așa și erau făcute: special să se audă, dacă înțelegeți la ce mă refer.

Reporter: Da. S-a păstrat tradiția asta și-n anii '80. Ca să se audă mai bine cine ascultă Europa Liberă.

Emil Hurezeanu: Exact. Și tot repeta el așa, la violoncel, când bate cineva tare la ușă. Se duce micuțul Teutsch și deschide. Și, pentru că mergea, o dată pe săptămână, să vadă Orchestra „Barbu Lăutaru”, își dă imediat seama cine era la ușă. „Bună seara”, zice doamna. „Măi, copile, cine cântă la voi în casă la violoncel?”. La care ăsta micu' zice: „Eu, doamna Maria Tănase! Dar cum ați ajuns aici, la mine?” Și Maria Tănase: „Păi doar am coborât, că stau deasupra dumitale și nu puteam s-adorm. Dar știi ceva: ești foarte talentat, măi, băiatule, vino la concertele mele și te bag fără să mai plătești bilet”.

Interviu realizat de Dragoș Vasile