300 de zile fără mâncare | Când credința în înfometare este mai puternică decât credința în tine

Lupta cu imaginea de sine poate fi grea. Mai ales când te uiți în oglindă și nu ești mulțumit de propriul tău corp. Te vezi distorsionat, chiar dacă restul oamenilor nu observă nimic greșit la tine. Atunci, pentru a te simți mai bine, apelezi la diverse metode distructive, care, perpetuate și normalizate, ajung să te urmărească și să te afecteze tot restul vieții.

*Notă: numele tuturor persoanelor care și-au spus povestea legată de relația lor cu mâncarea și propriul corp au fost schimbate.

Când avea 12 ani, Alina* și-a dat seama că oamenii observă transformările fizice prin care trece. Era septembrie, iar școala tocmai începuse. Până la acea vreme, se considera a fi un „copil grăsuț”, însă acest lucru nu o deranja atât de tare, pentru că se simțea bine în pielea ei; nu punea prea mult preț pe kilograme și se bucura de copilărie.

Își amintește că în vacanța dintre clasele a V-a și a VI-a fusese activă. Se jucase cu restul copiilor din satul în care a crescut și se plimbase mult cu bicicleta. Asta, crede ea, a ajutat-o să scape de câteva kilograme, dar fără să conștientizeze. Diriginta ei a fost prima care a remarcat schimbarea. „În momentul în care m-a văzut în toamnă, când m-am întors la școală, mi-a spus «vai, ce ai slăbit, ce bine arăți».

La auzul cuvintelor, Alina s-a simțit bine, apreciată, și i se părea surprinzător că cineva din afara familiei sale i-a făcut o astfel de observație. Era mândră de reușita sa.

În următorii doi ani, corpul ei a rămas la fel. Continua să facă mișcare și era mulțumită de felul în care arăta. Asta până la începutul clasei a VIII-a, când una dintre colegele sale de clasă slăbise vizibil mai multe kilograme. „Am admirat-o, toți am admirat-o. Și fiind curioasă am întrebat-o cum a reușit. Mi-a zis că s-a înfometat și că așa slăbești cel mai ușor, că altfel n-ai cum”.

Alina a crezut-o, iar răspunsul i-a modelat următorii zece ani din viață. Greutatea a devenit principala ei preocupare și a început să se înfometeze constant, fără să mănânce nicio firimitură cu săptămânile, pentru stima de sine. „Ea mi-a plantat sămânța asta. Inconștient am preluat ideea și am aplicat-o la mine.”

Acum are 24 de ani și se cântărește de cel puțin două ori pe zi. Nu se privește în oglindă, nu iese prea des din casă, nu poartă pantaloni scurți și refuză toate propunerile de a merge la piscină. Greutatea îi dictează viața.

Prima iubire nu se uită. Nici prima înfometare

Alina era în preajma ședinței foto pentru albumul de final de clasa a VIII-a când a decis să încerce și ea înfometarea. Avea 14 ani, 165 de centimetri înălțime și 62 de kilograme.

„Mă simțeam foarte entuziasmată, până la urmă aveam prima ședință foto serioasă.”

Vorbind dinainte cu fetele din clasă despre ce o să poarte, și-a dat seama că nu era pregătită din punct de vedere fizic pentru evenimentul pe care îl considera atât de important. Voia să arate bine, mai bine decât considera că arată, iar pentru a ajunge în felul în care se imagina trebuia să aibă sub 60 de kilograme.

Înfometarea: Prima oară când Alina a decis să nu mai mănânce o săptămână a fost în urmă cu zece ani, când avea 14 ani. Voia să arate „bine” în pozele de album de la finalul școlii generale.

Cu o săptămână înainte de a fi fotografiată, Alina căuta metode prin care putea să ajungă la greutatea dorită. Voia rezultate rapide. Și-a amintit de discuția purtată cu colega ei, care se înfometase; considera că era ceva rău, nu și greu de realizat. Așa că a început să nu mai mănânce nimic șapte zile.

Cele mai importante au fost primele două, când, în timp ce se cântărea, vedea că numărul kilogramelor scade.

„Atunci a fost fericire maximă și am crezut că asta e cea mai bună metodă de slăbit.”

Făcând parte dintr-o familie cu șase membri în care fiecare avea un alt program, mesele împreună erau rare. Era întrebată zilnic dacă a mâncat și îi mințea pe toți că da. În acest fel a ajuns Alina să scape de 4 kilograme, dar nici așa nu era complet satisfăcută. Pentru ea, greutatea ideală fusese și este în continuare de 48 de kilograme.

„Aveam o prietenă care pentru mine era un etalon, ca ea voiam să arăt. Mi-a zis într-o zi că are 48 de kilograme și în capul meu era «gata, trebuie să ajung și eu la 48». Nu am uitat niciodată numărul ei de kilograme.”

Spre finalul școlii generale, Alina pusese înapoi cele patru kilograme pierdute și nu simțea nevoia neapărată să scape de ele. Până când, în vacanța de vară, a început să vorbească cu un băiat și să aibă parte de prima întâlnire din viața ei.

Considera că trebuie să arate bine, deci s-a înfometat două săptămâni. „Și a doua oară a fost ca prima oară de simplu”, povestește ea.

Nu a fost cazul și atunci când a avut prima întâlnire cu băiatul cu care vorbise. Amândoi s-au plăcut și au început o relație. Văzând că este apreciată, a prins încredere în sine și a început să mănânce, dar nu foarte mult. Voia să-și păstreze greutatea pe care o avusese când l-a cunoscut pe primul ei iubit. Și s-a întâmplat, până când a început liceul.

Spațiul în care stima de sine a murit. «Ce-ai pățit? De te-ai îngrășat așa?»

Fiind parte a unui colectiv nou, Alina se simțea incomod. Crescând la țară, a avut aceiași colegi de la grădiniță, iar schimbarea către o altă etapă nu i-a fost ușoară, mai ales când în noua clasă exista un grup de câțiva elevi pentru care bullying-ul era o normalitate.

La rândul ei, la scurtă vreme după ce a început clasa a IX-a, Alina a devenit ținta unor glume pe baza aspectului și a felului în care alerga la ora de educație fizică, motiv pentru care nu a mai avut vreodată curajul să facă sport.

„Îmi descoperiseră și mie punctul slab.”

Pe parcursul anului, din cauză că era luată în derâdere cinci zile pe săptămână, încrederea de sine i-a fost zdrobită; dacă înainte nu era 100% fericită de cum arăta, dar putea să trăiască cu persoana ei, acum nu mai era mulțumită de nimic din ce făcea. „Mi se părea că sunt o ciudată.”

Prin urmare, după cum era făcută să se simtă și cum se percepea, Alina a început să se streseze constant și a ajuns să cântărească 69 de kilograme. A sesizat schimbarea și se simțea mai rău ca niciodată.

„Când vedeam că tricourile de la uniformă nu îmi mai sunt bune și că hainele vin pe mine ca «prelata pe un tir», cum îmi zicea un coleg, mă simțeam rău. Și chiar dacă, de exemplu, prietenul meu nu-mi zicea că m-am îngrășat, era destul ce se întâmpla la liceu. Chiar eram afectată. Am început să cred că merit să fiu făcută în toate felurile”.

Unul dintre incidentele care au marcat-o cel mai tare și care i-au rămas întipărite în minte până în ziua de azi s-a întâmplat la finalul clasei a IX-a. Era o dimineață de mai, când Alina ștergea tabla. Deja își schimbase aproape întreaga garderobă, din cauză că hainele îi rămăseseră mici. Purta o bluză roz, largă, cu mâneci lungi. „După ce m-am îngrășat, ca să nu mă simt foarte grasă, îmi luam haine mai mari, mă simțeam eu mai lejeră.”

Pentru început, o colegă s-a uitat cu bănuială la ea și a întrebat-o «Ce-ai pățit? De te-ai îngrășat așa?». Alina a ignorat-o, dar câteva ore mai târziu în clasă se răspândise un zvon cum că din cauza greutății acumulate în ultima perioadă ar fi însărcinată.

„Și eu eram supărată că m-am îngrășat, nici eu nu mă simțeam bine. Dar a fost prima dată când am simțit că s-au adunat prea multe. Am răbufnit și am început să țip”, spunea ea.

După incident, Alina nu a mai avut niciodată mai puțin de 65 de kilograme. Spune că a fost „cireașa de pe tort” care a făcut-o să nu mai aibă niciun gram de ambiție și s-a gândit că nu va ajunge niciodată să fie cine și-a dorit să fie. A continuat să se înfometeze, doar că acum, chiar dacă mai pierde din greutate, nu se simțea satisfăcută și nu vedea vreo schimbare.

„Înainte eram entuziasmată dacă slăbeam un kil' și mă vedeam super faină. Nu mă vedeam perfectă, știam că e loc de mai bine, eram ok eu cu mine, dar acum era altceva. Dacă dădeam jos patru kile și slăbeam, nu mai eram ok. Orice aș fi făcut nu eram mulțumită de mine deloc. Nu mai aveam stimă de sine.”

Extremele nu se atrag, oglinzile nu-ți sunt prieteni și ambițiile te pot doborî

În următoarea vacanță de vară, obiceiul înfometării a devenit o rutină. Alina urma să meargă la mare și, știind acest lucru, nu a mâncat nimic preț de două săptămâni: „Ca să rezist, mai beam din când în când câte un pahar de apă.”

Petrecându-și majoritatea zilelor în casă, într-o dimineață, mama ei a observat că mâncarea a rămas neatinsă. „M-a forțat să mănânc. Eu nu voiam să mănânc absolut nimic. Și până la urmă am mâncat, pentru că nu m-a lăsat în pace. Atât de mult îmi doream să slăbesc, să nu mănânc nimic și să mă țin de înfometare încât după ce m-a forțat să mănânc am început să plâng de nervi că am făcut-o.”

Întoarsă de la mare, Alina și iubitul ei s-au despărțit, iar din acea clipă a început faza mâncatului compulsiv. „Pe bază de supărare, ca să-mi mut gândul de la asta și să fac ceva plăcut, mâncam. Abia în vara aia am început eu să mă îngraș cu adevărat și să nu mai pot să-mi revin.”

Când a început clasa a X-a, greutatea ei era de 73 de kilograme. Din acest punct, nu a mai existat vreo cale de mijloc. În concepția fetei erau posibile doar două scenarii: fie mânca mai mult decât avea nevoie, fie nu mânca nimic.

A ține foame

„De fiecare dată când voiam să fac ceva important pentru mine țineam foame și slăbeam. După, iarăși mâncam și tot așa. Aveam cam șase-șapte kile pe care le tot dădeam jos, le puneam înapoi, le dădeam jos, le puneam înapoi.”

Mâncatul compulsiv: Pe baza bullying-ului de la liceu și a despărțirii de primul iubit, Alina a început să mănânce. Găsea acest lucru reconfortant. Chiar și așa, obiceiul înfometării nu s-a oprit aici. După anumite perioade de mâncat, Alina se înfometa câte una-două săptămâni, intervale în care nu bea nici apă.

De-a lungul acestei perioade, Alina spune că se înfometa câte una-două săptămâni la intervale de două-trei luni, ceea ce înseamnă că aceasta nu a consumat niciun aliment sau vreun lichid aproximativ 300 de zile în ultimii zece ani.

Spune că nu s-a simțit rău aproape deloc, dar în unele dimineți se trezea slăbită, amețită și vedea negru în fața ochilor. Scopul ei, cel de a slăbi, mai ales cu ocazia unor evenimente sociale, o făceau să-și reprime toate dorințele care aveau legătură cu hrana.

„Mă simțeam ambiționată. Știam că, de exemplu, peste o săptămână trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Atunci gata, țineam foame. Dacă nu aveam ceva care să mă ambiționeze, o întâlnire sau ceva, nu reușeam să mă ambiționez.”

Nu numai evenimentele o făceau pe Alina să-și dorească să slăbească; și privitul în oglindă era nociv pentru ea.

„Țin minte în clasa a X-a, după o perioadă în care mâncasem, mă uitam în oglindă dezbrăcată. Mă gândeam «Doamne, ce burtă mare am, ce grasă sunt». Și am zis «gata, nu, eu nu mai vreau să văd burta asta». Și din nou am început o săptămână de înfometare. Mă uitam în fiecare dimineață, ca să văd dacă burta mi se părea la fel de mare. Atunci am ajuns până pe la 65 de kilograme.”

Restul celor doi ani de liceu au trecut destul de greu pentru Alina, care a oscilat constant între mâncat și nemâncat. Bullying-ul pe seama greutății a continuat să fie și el prezent. Într-o excursie făcuse un pariu cu o colegă, pe care îl pierduse, iar pedeapsa ei a fost că trebuia să-i cumpere ceva de mâncare.

„I-am spus că dacă câștigă îi iau o pungă de chipsuri. Și m-am dus într-o benzinărie și i-am luat. Când am ieșit, o altă colegă a început să țipe de față cu toată lumea «Așa, Alina, pe lângă că ești cât o batoză, îți iei și chipsuri». M-am simțit umilită pur și simplu în fața tuturor. Nu am stat să îi dau explicații, pentru că m-aș fi umilit și mai tare.”

A fost una dintre ultimele dăți în care Alina s-a simțit stânjenită, căci coșmarul liceului se terminase. Urma să nu-și mai vadă niciodată colegii care o hărțuiau zilnic, fapt care a relaxat-o și a făcut-o să-și recapete o parte din încrederea în sine. Însă, în perioada de după, una dintre cele mai bune din punct de vedere mental, înfometarea a rămas un obicei.

Două, patru, șase laxative și un post cu apă

Lucrurile s-au agravat însă la distanță de un an și jumătate, când a început pandemia. Cu toate restricțiile impuse, Alina își petrecea zilele în casă și a luat o pauză de la înfometare; nu mai avea pentru cine sau pentru ce să arate într-un anumit fel și s-a îngrășat, iar hainele i-au rămas din nou mici. Se vedea distorsionată din cauza celor aproape 20 de kilograme acumulate și descoperise o nouă soluție împotriva greutății - laxativele - de care avea să devină dependentă.

Vreme de șapte luni, pentru a-și găsi o ocupație, Alina a preluat sarcinile administrative ale afacerii familiei sale și lucra într-un birou, alături de o colegă. Într-o pauză de masă, în august 2020, a aflat întâmplător de la aceasta de existența laxativelor și a efectelor pe care le au.

„Mi-a povestit că a mâncat ceva stricat, că a luat două tablete și că toată noaptea a mers la baie. Îmi spunea că se simte foarte bine. Am întrebat-o ce sunt aceste laxative și mi-a dat și mie două, să le încerc.”

Ajunsă acasă, conform instrucțiunilor primite de la colega sa, Alina a luat două laxative și a încercat să doarmă. Doar că, precum auzise cu puțin timp înainte, și-a petrecut majoritatea orelor din noapte la baie.

„Fiind prima oară când am luat, îți dai seama că au avut efect maxim. Nici nu mi-a păsat că nu am dormit. Mă simțeam foarte bine că au funcționat.”

Dimineața, când s-a cântărit, greutatea îi era modificată. Pierduse câteva kilograme și era mulțumită. „Am zis «gata, am descoperit salvarea mea». Și chiar au fost o perioadă”.

Alina și-a dat seama că laxativele îi sunt de folos pe termen foarte scurt și îi sunt utile doar pentru a da jos kilogramele acumulate cu cel mult câteva zile înainte. Aceasta își dorea să ajungă la greutatea pe care o avea în urmă cu câțiva ani, iar laxativele nu puteau să facă asta.

Cântărind 86 de kilograme, decizia de a merge la nutriționist a venit destul de greu și târziu. Deși planul său alimentar a funcționat și a ajuns în mod sănătos la 82 de kilograme, intervalul în care pierduse cele patru kilograme, două săptămâni, o nemulțumea. Voia să slăbească și mai repede. Când s-a văzut cântărind 80 de kilograme, a considerat că de aici se poate descurca singură. Prin înfometare.

A început o perioadă în care Alina alterna cele trei obiceiuri: mâncatul compulsiv, înfometarea și consumul de laxative. Înainte cu o săptămână de Crăciun, în 2020, cu gândul că vrea să arate prezentabil, a început să se înfometeze. De sărbători a mâncat. După, a luat laxative. Nu doza obișnuită de două, ci patru, pentru că efectul nu mai era la fel de puternic.

În prezent, nici patru laxative nu își mai fac treaba în cazul ei și a început să ia câte șase deodată. Asta când simte nevoia să dea jos un număr mai mic de kilograme. Când vrea să piardă șapte-opt kilograme, recurge la metoda extremă.

Abuzul de laxative: A aflat despre ele de la o colegă de birou și le ia când vrea să dea jos un număr mai mic de kilograme. A început cu două pastile, până când a ajuns să tripleze doza. Două laxative nu își mai făceau efectul.

Cea mai nouă dintre ele este postul cu apă, care durează șapte zile: „Când mă înfometam nu mâncam și nu beam. Din cauza faptului că nu mă hidratam ajunsesem să am pete mov pe piele și retenție de apă.” Alina a aflat despre noua formă de a pierde câteva kilograme dintr-un podcast și a vrut să încerce.

În prima zi s-a simțit bine. La fel și în a treia, când spunea, zâmbind, că funcționează. În mijlocul celei de-a șaptea zile, Alina părea obosită. Avea stări de amețeală și deși era în picioare de dimineață, părea că abia se trezise. Vocea ei era slabă și exprima o oarecare apatie.

În decurs de zece ani, Alina spune că s-a simțit rău de foarte puține ori. Singura dată când s-a speriat cu adevărat și a simțit că își pune viața în pericol a fost în urmă cu doi ani. Aștepta la o coadă, când, din senin, a văzut negru în fața ochilor, i s-au înfundat urechile și nu a mai putut să respire.

„Mi-am revenit destul de greu. Am stat, am așteptat puțin, cu gândul că nu se poate să pățesc ceva, că făcusem atâtea chestii și nu pățisem nimic. Mai ales că de data asta și mâncasem ceva înainte. Până la urmă le-am spus unor fete că mi-e rău și m-au așezat pe un scaun, mi-au dat un pahar de apă, un magneziu și mi-am revenit. Atunci m-am panicat cu adevărat și știam care e motivul, știam clar ce stil de viață avusesem în ultima perioadă.”

„Cu fiecare masă mâncată mă simțeam mai urâtă, mai vinovată, mai deprimată”

Pe când avea 12 ani, Miruna* a învățat cum să-și sugă burta și cum să respire în același timp. Nu se considera un „copil gras”, dar avea burtă. La momentul respectiv i se părea că face ceva normal. La 14 ani a încercat prima dietă, iar la 15 ani a devenit bulimică. Credea că a găsit soluția ideală și că se poate opri oricând. Voia să fie frumoasă și să arate ca cei din jurul ei.

„Dar cu cât vomam mai mult și cu cât sentimentul de încredere în mine nu venea, cu atât încercam mai mult sa slăbesc. Oscilam între perioade de nemâncat complet și perioade de foame nestăpânită în care vomam și de șapte-opt ori pe zi. Cu fiecare masă mâncată mă simțeam mai urâtă, mai vinovată, mai deprimată”, spune Miruna.

Ea a fost bulimică zece ani; fizic, și-a distrus dinții, esofagul și sistemul digestiv. Mental, și-a distrus încrederea în sine. Acum, la aproape 30 de ani, încă nu are o relație sănătoasă cu mâncarea.

„Mereu am o voce care, la fiecare masa, la fiecare poză în care nu arăt bine, la fiecare confruntare cu cineva perceput mai slab, la fiecare comentariu legat de aspectul meu fizic îmi spune să mai vomez doar o dată, să iau laxativele, să nu mănânc câteva zile.”

Pentru a se conforma unor standarde, în timpul școlii generale și Dana* a început să se înfometeze. Mânca din ce în ce mai puțin, iar când o făcea se simțea prost. „Ajungeam să încerc să vomit, dar nu ajungeam în punctul în care și reușeam, deoarece era foarte neplăcut ce făceam. De obicei doar plângeam.”

Auzise de la cineva din grupul său de prieteni de „dieta cu vată”, un lucru care era practicat și de modele. Practic, asta presupunea ingerarea unor ghemotoace de vată, după care urma să bea apă. Astfel nu mai simțea nevoia să mănânce.

În prezent, după patru ani în care a încercat diverse mijloace de a slăbi, Dana a renunțat la obiceiurile nesănătoase, dar are încă unele zile în care se raportează în mod negativ la corpul ei.

Recuperarea se face în pași mici

Specialiștii atrag atenția că înfometarea este o modalitate nocivă de a scăpa de kilogramele în plus, care pot afecta atât organismul, cât și psihicul.

Nutriționistul Alexandru Popa povestește că, privându-și corpul de hrană, o persoană va trece printr-o mulțime de schimbări neplăcute: va dezvolta un deficit de vitamine și de minerale, afecțiuni ale părului, ale unghiilor și modificări la nivelul pielii, va avea probleme hormonale, va pierde din masa musculară, metabolismul îi va scădea, la fel și rezistența la efort, stare generală fiind de moleșeală, oboseală, la care se adaugă și tulburările de dispoziție.

Cât despre consumul excesiv al laxativelor, pe termen scurt, ele pot duce la deshidratare, iar pe termen lung pot altera bacteriile benefice din colon și pot obișnui organismul cu medicamentul. Prin urmare, tranzitul intestinal nu se mai va mai putea desfășura în condiții normale.

Calea cea mai bună către obținerea greutății dorite în mod sănătos, spune nutriționistul, este setarea unor obiective realiste, adoptarea unei diete hipocalorice, care să conțină, pentru început, cu 200-300 de calorii mai puțin decât necesarul, și mișcare.

„Adică să nu dorească să ajungă la o greutate nerealistă sau nesănătoasă. Mă refer aici și la obiectivul în sine, la numărul de kilograme, cât și la durată. Ritmul de scădere în greutate, ritmul normal, este de undeva la două-patru kilograme pe lună”, spune el.

Dintre pacientele adolescente pe care le consultă, psihologul Simona Jeles spune că 60% dintre acestea suferă de o tulburare alimentară. Ea explică faptul că primul pas către vindecarea unei astfel de tulburări este solicitarea ajutorului din partea specialiștilor.

În cazul Alinei, de exemplu, cei 10 ani de înfometare au dus la normalizarea unui comportament nesănătos, de care aceasta s-ar putea desprinde cu greu singură.

„Ea se confruntă cu o credință. Credința faptului că «dacă eu nu procedez așa, o să îmi fie rău, deci o să ajung și mai grasă». Oricât va încerca să opună rezistență, nu o să poată, pentru că va exista mereu credința din subconștientul ei care îi va spune să se înfometeze. O să se întoarcă mereu la momentul din clasa a VIII-a, când a debutat totul”, spune psihologul.

Recuperarea poate fi lungă, deoarece implică pași mici, mai ales când obiceiurile au fost perpetuate un deceniu. Alina spune că nu a cerut ajutor până acum și nici nu vrea să o facă. „Singura care poate să mă ajute sunt eu”, spune ea.

Știe că ce face nu e sănătos. Nu a recomandat și nu va recomanda nimănui vreodată să apeleze la înfometare. Zilele trecute a postat pe rețelele de socializare o poză cu o porție de mâncare. Spune că a început să consume din nou hrană, însă nu se știe cât va dura asta. Pare că e doar o chestiune de timp până se va înfometa iar.