Emmanuel Macron a sosit astăzi în Liban, unde, cum o scrie Le Monde, el va trebui să facă față unei inextricabile serii de blocaje politice.
Pe acest fundal, Le Monde Diplomatique (nicio legătură între această revistă lunară și cotidianul Le Monde) analizează, în numărul său pe luna septembrie, conflictul mocnit din cadrul diplomației franceze, conflict pe care Macron îl duce cu sine în Liban și în care se înfruntă o tabără gaullistă, sprijinită de Macron, care dorește o politică a Franței în Europa separată de cea a SUA și combinată cu o apropiere de Moscova, și o tabără filoamericană, atlantistă și neoconservatoare, pe care Macron o numește „statul profund”.
În urmă cu exact un an, așa cum am semnalat-o atunci imediat, chiar în prima Revistă a presei europene, Emmanuel Macron își surprindea toți colaboratorii și ambasadorii, reuniți în conferința lor anuală, vorbindu-le cu neplăcere despre rezistența pe care i-ar opune-o un « État profond », un “stat profund”. Macron a mers atunci așadar până la a critica, cu totul pe neașteptate, rezistența pasivă și masivă a acelui “État profond” al diplomaților și serviciilor, echivalentul francez al americanului “the deep state” în diplomația franceză (sau chiar al “statului paralel”, atât de drag românilor).
Ceea ce Macron numește l“État profond” pare așadar a desemna un soi de “sectă” diplomatică în sânul ministerului de externe și, la o scară mai mica, în cel al apărării, rebotezat sub Macron “Ministerul Armatelor” Ministère des armées), și anume: diplomați și înalți funcționari care refuză să accepte orice apropiere de Rusia, apropiere dorită de Macron.
Le Monde Diplomatique amintește, în acest ultim număr, și reacția lui Putin de după aceea, când i s-a cerut sa comenteze afirmațiile lui Macron: "Nu știu ce e aceea „statul profund”. In Rusia, avem un stat care se supune președintelui."
Macron în Liban
După interviul șoc, tot din toamna trecută, in The Economist, când Macron a spus că NATO este într-o stare de «moarte cerebrală», el si l-a înstrăinat, printre alții, și pe președintele turc Recep Tayyip Erdogan pe care Macron îl regăsește acum pe poziții opuse atât în Orientul Apropiat cât și în Libia.
Libanul, unde Macron se află astăzi în vizită și despre care am mai scris că este un sistem politic de tip confesional unic în lume, și-a văzut capitala, Beirut, devastată în explozia de la începutul lunii august. Simultan cu sosirea lui Macron, ambasadorul Libanului în Germania, Mustapha Adib, a fost numit prim-ministru după ce a obţinut cele mai multe voturi în consultările parlamentare conduse de şeful statului Michel Aoun. Nous premier Adib a promis deja reforme și un acord cu Fondul Monetar Internațional (FMI) pentru a scoate țara din dezastru. Cârpirea precipitată a puterii libaneze pentru a-l primi pe Macron, comentează în această dimineață Libération.
La rândul său, Macron a spus în cursul nopții, într-un interviu cu site-ul Politico, în drum spre Beirut, că asta este „ultima șansă pentru Liban” și că este conștient că e vorba de un „risky bet”.
În Spania, El Pais îi face un portret noului premier libanez, pe care îl numește un „tehnocrat”, dar cotidianul spaniol comite o mare eroare numind Libanul „o veche colonie franceză” (antigua colonia francesa). Nici Libanul și nici Siria nu au fost „colonii” franceze, ci Franța doar a dispus de un mandat din partea defunctei Societăți a Națiunilor, identic cu cel al Marii Britanii în Irak și Palestina.
De altfel, imediat după teribila catastrofă din Beirut și prima vizită rapidă a lui Macron (pe care unii au calificat-o imediat drept oportunistă) a început să circule o petiție care cere restabilirea unui mandat francez pentru Liban, ceea ce nu pare realizabil legal.
Un taxi pentru Tobruk
O vizită peste Mediterana într-o țară arabă prinsă în tulburări cronice este și cea, astăzi, a ministrului italian de externe Luigi Di Maio la Tripoli și Tobruk, în Libia, fostă colonie a Italiei, de astă dată. La Repubblica scrie că planul dorit de Roma în Libia se numește "autostrada della pace" și conține o puternică latură economică, prin care s-ar facilita revenirea firmelor italiene în Libia.
Guvernul de la Tripoli al lui Fayez Serraj (sprijinit printre altele de Italia și Turcia) este foarte slăbit în urma luptelor fratricide cu forțele rivale, din est, ale mareșalului Haftar, care beneficiază de un important sprijini, mai mult sau mai puțin pe față, din partea Rusiei, dar și a… Franței lui Macron.
Italianul Di Maio va căuta să nu intre în asemenea viespar politic, în care se confruntă, deocamdată doar diplomatic, nu doar Rusia și Turcia, dar și Franța și Turcia, ambele membre în NATO. Cum o scrie tot La Repubblica, Di Maio va căuta să obțină reconfirmarea unor contracte economice trecute, precum acela prin care firma italiană Aeneas va putea să se ocupe de refacerea aeroportului din Tripoli, dar există proiecte precise și pentru o autostradă, precum și pentru rețelele de IT, însă Italia ar dori garantarea condițiilor de securitate.
Corriere della Sera amintește la rândul său că multe din aceste proiecte au fost semnate încă în 2008, de către Berlusconi și Gaddafi. Dar Corriere mai publică și un mesaj al Papei Francisc, care spune că: «gata cu jaful; țările din nord s-au îmbogățit prădând sudul».
Moscova: agresarea unui blogger
La Moscova, Kommersant reia cazul agresării recente a bloggerului, critic al regimului, Egor Jukov, bătut și desfigurat de niște necunoscuți duminică seara. Kommersant preia comentariul purtătorului de cuvânt al Comisiei Europene de la Bruxelles, Peter Stano, care spune că „acesta este un semnal îngrijorător în privința situației presei în Rusia”.
Tânărul blogger (22 de ani) Egor Jukov fusese condamnat în decembrie trecut la trei ani de închisoare cu suspendare pentru „extremism”, o acuzație sistematic adusă în Rusia celor care critică regimul.
Izvestia analizează în acest timp motivele și strategia fostului președinte georgian Mihail Saakașvili, care a anunțat că va părăsi Ucraina, unde primise azilul și unde a ocupat importante funcții (guvernator al Odesei) pentru a se întoarce în politica națională, revenind la Tbilisi. Cum o amintește Izvestia, Saakașvili fugise din Georgia pentru a scăpa de închisoare, după care trebuise să părăsească chiar și Ucraina, în urma conflictului său personal cu fostul președinte Petro Poroșenko. Acesta îi retrăsese lui Saakașvili cetățenia ucraineană, pe care noul președinte Volodimir Zelenski i-a restituit-o. (Cf., despre Ucraina, blogul pe care-l țin zilnic la Europa Liberă: "Ucraina văzută de la Bruxelles".)
Moskovski Komsomoleț analizează o altă evoluție care interesează Rusia: în urma alegerilor de duminică în care opoziția etnic sârbă și pro-rusă pare să fi învins cu un scor la limită, șefii politici ai coaliției învingătoare spun acum că ei nu sunt de acord ca țara lor să participe la sancțiunile împotriva Rusiei. La fel o scrie și Izvestia, care îl citează pe Zdravko Krivokapić, șeful Coaliției pentru Viitorul Muntenegrului (Za budućnost Crne Gore, care reunește socialiști sârbi și extrema dreaptă), acesta spunând: „sancțiunile împotriva Rusiei au fost o greșeală”.
Piketty nu acceptă cenzura chineză
În sfârșit, Corriere della Sera mai scrie și despre surpriza neplăcută a economistului-vedetă Thomas Piketty, al cărui recent best-seller Capital et Idéologie (Paris, Le Seuil, septembrie 2019) trebuia să apară în traducere chineză, însă econoclastul francez a descoperit că o serie de pasaje aveau să fie cenzurate.
Printre acestea (și nu e singurul paradox), cenzorii chinezi ar dori să scoată pasajul în care Piketty propune «înlocuirea proprietății private cu o proprietate socială și temporară» și crearea unui fond de 120.000 de euro pentru fiecare tânăr care împlinește 25 de ani.
Este de o subtilă ironie faptul că țara cu sute de miliardari, însă cu un singur partid, care e China a ajuns să cenzureze cartea unui economist francez ce propune renunțarea la proprietatea privată.