Taxa de solidaritate: utopia fiscală prin care PSD înfierează bogații unei țări sărace

Nu e prima dată când PSD propune o de taxă care să fie plătită de românii cu venituri considerate mari. Precendentele măsuri de acest gen au rămas doar în forma tentativei, după ce social-democrații și-au dat seama că implementarea unei politici cu impact atât de mare – nu doar fiscal, ci și social – este foarte greu de realizat.

Acest contraargument este folosit acum chiar de partenerul de dialog al liderului PSD, Marcel Ciolacu. Florin Cîțu, președintele liberalilor, se opune unei astfel de măsuri și spune că dacă aceasta ar fi fost realizabilă, PSD ar fi implementat-o atunci când se afla la guvernare și avea o majoritate confortabilă în Parlament.

Marcel Ciolacu este cel care, în ultimele zile, a vorbit de mai multe ori despre această taxă. Public, ea a îmbrăcat mai multe forme, de la „taxă pe lux”, la „taxă pe bogăție”, sau „de solidaritate”, însă esența mesajului liderului social-democrat a fost aceeași. Persoanele cu venituri mari din România, cei care trăiesc în lux, trebuie să achite o taxă suplimentară pentru a-i sprijini pe cei săraci.

Explicațiile lui Ciolacu

Ce este, însă, luxul? O întrebare la care Marcel Ciolacu s-a îngropat în răspunsuri populiste. De la cei care au iahturi, până la românii care conduc mașini de lux sau care locuiesc în „vile cu piscină”. O altă definiție a lui Ciolacu a fost cea a „produselor care au acciză”. În România, printre altele, produse accizabile sunt alcoolul, tutunul sau electricitatea. Toate bunuri firești pentru majoritatea românilor de rând.

Într-o intervenție de duminică, Marcel Ciolacu a recunoscut că, la acest moment, măsura social-democraților nu are conturate niște elemente clare: cine sau de la ce sumă plătește și cât. Ciolacu a spus însă că o astfel de taxă se plătește „peste tot în lume”. O afirmație falsă.

Potrivit organizației americane Tax Foundation, în decembrie 2020 doar trei țări europene din cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică aveau o taxă pe averea cetățenilor ei. Este vorba de Norvegia, Spania și Elveția. Alte două, Italia și Franța, aveau taxă pentru anumite categorii speciale de active – cum ar fi proprietățile.

Ce ar însemna o astfel de măsură în România?

„Nu ar face decât să taxeze suplimentar munca exact în cazul categoriilor care au o mai bună pregătire profesională”, spune pentru Europa Liberă consultantul fiscal Adrian Bența.

Acesta crede că măsura ar fi una cu iz puternic electoral și nu ar îmbunătăți în vreun fel situația bugetară a României. Dimpotrivă.

„Dacă ai un salariu mai bun înseamnă că ai învățat mai bine, te-ai străduit mai mult, ai rezultate profesionale mai bune. Pare o idee din astea de a ținti un electoral niște votanți cu salarii mici, domnule, lasă-i să-i taxeze pe ăia bogați. În rest, găurile din buget tot găuri rămân, iar dacă banii se duc la sistemul de pensii speciale, atunci nu face decât să aducă un gust amar celor care plătesc aceste taxe”, spune Adrian Bența.

Consultantul e de părere că cei care își plăteau taxele o vor face și în continuare, în timp ce cei care nu o făceau vor găsi noi metode să fenteze fiscalizarea.

Dan Chirleșan, lector al Facultății de Economie și Administrarea Afacerilor de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași este și mai tranșant și cataloghează posibila măsură enunțată de reprezentanții PSD ca pe o formă de populism.

„Ei, când ajung la putere, promit lucruri care oricum nu o să se înfăptuiască. Nu e decât o formă de populism marca PSD, pe care ei nu au pus-o în operă în momentul în care aveau guvernarea cu 60% susținere parlamentare, nu o vor putea pune în operă nici acum, în condițiile unei guvernări cu o anumită fragilitate în susținerea parlamentară. În plus, cei care sunt vizați nici măcar nu își fac probleme. Ei au instrumente să își mute capitalul dintr-o zonă geografică în alta în momentul în care vor simți că trebuie să îl împartă suplimentar cu cei care sunt mai degrabă niște demagogi”, spune Chirleșan.

Scurtă istorie a taxei pe avere

Impozitul pe avere înseamnă o taxare nu doar în funcție de veniturile sau anumite bunuri (cum e proprietatea) unui individ, ci pe toate activele sale. Acestea pot fi banii cash sau din bănci, active din asigurări sau planuri de pensii sau profituri din acțiunile de la bursă sau, mai nou, din criptomonede.

Cele mai multe state europene au avut în istoria lor o astfel de impozitare, însă cele mai multe dintre ele au renunțat, în special la finele secolul XX.

Într-un studiu referitor la taxa pe avere realizat în 2018 de OCDE s-a ajuns la concluzia că multe dintre țări au renunțat din cauza „preocupărilor cu privire la eficiența și costurile administrative ale acestora, în special în comparație cu veniturile limitate pe care tind să le genereze”. Cu alte cuvinte, lăsate neimpozitate, marile averi aveau potențial de a produce mai mulți bani decât s-ar fi colectat prin taxare.

Același studiu, citat de Institutul Cato, mai arăta că țările care avea implementate o astfel de măsură, și care au decis să renunțe la ea, colectau de regulă 0,2% din PIB din ea. Având în vedere veniturile reduse, nu este surprinzător că au avut „un efect redus asupra distribuției averii”.

Norvegia, unele cantoane din Elveția și Spania sunt țări afiliate OCDE care încă mai au o astfel de măsură.

Iată cum funcționează:

• Norvegia percepe un impozit 0,85% asupra averii de peste 1,5 milioane NOK (152.000 EUR sau 170.000 USD) a cetățenilor. cu 0,7% din suma colectată merge către municipalități și 0,15% către guvernul central. Impozitul net pe avere din Norvegia datează din 1892.
• În Spania, impozitul avere este progresiv și variază de la 0,2% la 3,75% pentru averile de peste 700.000 EUR (784.000 USD; mai mici în unele regiuni), arată Tax Foundation.
• Elveția își percepe impozitul net pe avere la nivel cantonal și acoperă activele din întreaga lume (cu excepția proprietăților imobiliare și a sediilor permanente situate în străinătate). Cotele de impozitare și alocațiile variază semnificativ de la un canton la altul. Impozitul net elvețian a fost implementat pentru prima dată în 1840.

Mai jos, un grafic realizat de OCDE cu principalele țări europene care au avut o astfel de taxă și au renunțat la ea

Cazul special al Statelor Unite

Discuția taxei pe avere se poartă în prezent și în SUA, acolo unde președintele Joe Biden își dorește impozitarea persoanelor foarte bogate. Taxa propusă de el s-ar aplica numai persoanelor cu active de cel puțin 1 miliard de dolari sau venituri de 100 de milioane de dolari timp de trei ani consecutivi.

Aceste standarde înseamnă că doar 700 de contribuabili s-ar confrunta cu impozitul suplimentar pe creșterea averii lor, potrivit unei estimări a președintelui Comisiei de finanțe a Senatului, senatorul Ron Wyden, obținută de Associated Press. Ar fi, mai degrabă, o taxare a celor super-bogați, decât a celor bogați.

Ron Wyden are un plan propriu pentru taxarea persoanelor bogate din SUA.

Printre cei vizați ar fi miliardarii din spatele marilor companii de tehnologie, cum sunt Mark Zuckerberg, Jeff Bezos sau Elon Musk.

Sunt dezbătute însă și alte forme de taxare decât cea propusă de Biden. La sfârșitul lunii octombrie, senatorul democrat Ron Wyden din Oregon a lansat un plan de taxare a bogaților, care ar urma să aducă la buget aproximativ 557 de miliarde de dolari în zece ani, potrivit estimărilor preliminare ale Comitetului mixt pentru impozitare.

Conform planului, miliardarii ar trebui să plătească impozite pe câștigurile nerealizate ale activelor tranzacționabile, cum ar fi acțiunile, și să ia deduceri anuale pentru pierderi.

Bridget Crawford, profesor de drept la Universitatea Pace, a precizat pentru MarketPlace că impozitul pe câștigurile nerealizate funcționează astfel: „Dacă am cumpărat Microsoft cu 1 dolar pe acțiune și în prezent valorează 10 dolari pe acțiune, chiar dacă nu l-am vândut, Planul Wyden m-ar impozita pe 9 dolari de câștig. Legea actuală spune: 'Ei bine, Bridget Crawford nu este impozitată până când nu o vinde efectiv'.”