Cînd vorbesc de familia regală britanică, prea mulți comentatori se transformă în cronicari de frivolități și arbitri ai celebrității. Realitatea, în genere ignorată, e cu totul alta. Desigur, familia regală trăiește într-un regim de excepție dar asta nu înseamnă doar privilegii și bogăție ci și obligații și norme publice stricte. Acest capitol de îndatoriri e standardul care măsoară calitatea Coroanei. De aici, imaginea și respectul practic unanim față de figura Reginei Elizabeta a II-a.
Fără urmă de îndoială, nu există în Marea Britanie și chiar în lumea liderilor occidentali o figură care să se apropie de prestigiul și admirația ce înconjoară cei aproape 70 de ani de domnie ai Reginei. Din 1952 încoace, Regina Elizabeta e un model de dedicație publică, măsură și discreție. Aceste trăsături menținute acerb și sistematic sînt, de fapt, limitele și virtuțile obligatorii ale vieții în interiorul Coroanei. Și tocmai acest lucru e tot mai puțn cunoscut, înțeles sau agreat de generația crescută în cultul exhibiționismului publicitar al persoanei. Meghan Markle, o actriță americană la limita obscurității, întruchipează cum nu se poate mai exact acest tip de mentalitate.
La intrarea în familia regală, Meghan Markle era o persoană complet străină de uzanțele și obligațiile Coroanei. Nimic nu a eliminat sau diminuat această contradicție, pentru că Meghan Markle nu e doar purtătorul altor valori ci și promotorul lor militant. Coroana a întîlnit în Meghan Markle noul profil public al activismului progresist, ostil oricăror standarde tradiționale și permanent însetat de propria imagine. Conflictul era inevitabil. Noua membră a familiei regale a căutat să își mențină independența, ceea ce înseamnă, în acest caz, un statut dublu și contradictoriu: expunere publică maximă după un program diferit de Coroană dar și subvenții sau alte gratificații asigurate de aceeași Coroană.
Contactul lumii progresiste la modă - Coroană a produs o problemă gravă. Imaginea și atribuțiile clasice ale Monrahiei nu puteau fi menținute într-un regim ambiguu în care Meghan și Harry devin persoane private, fără obligații față de programul Coroanei dar rămîn membri reprezentativi ai familiei regale. Instalarea unei asemenea situații ar fi modificat din interior imaginea, statutul și rolul Coroanei. Regina Elizabeta a intervenit prompt, îndată ce Meghan și Harry și-au făcut publice pretențiile de independență subvenționată financiar și moral de Coroană.
Severitatea imputată Reginei a salvat Coroana de contagiune, mai exact de problema pe care instituțiile tradiționale o întîmpină azi, în nenumărate forme. E vorba de transformarea pînă la restructurare completă sau anulare a unor instituții venerabile, sub pretextul democratizării. Noțiuni, valori și instituții pînă de curînd netulburate au fost renovate radical și, practic, redefinite după o formulă care le dizolvă.
Așa e cazul cu instituția familiei, cu definiția clasică a sexelor sau cu rezultatul alegerilor, ca reper ultim al voinței colective. Coroana britanică a supraviețuit primei întîlniri cu acest curent. Însă istoria acestei tensiuni nu s-a încheiat. Regina Elizabeta a II-a e, evident, un exemplu greu de egalat și viitorul poate aduce o nesiguranță periculoasă în ce privește imaginea și credibilitatea Coroanei. Indiscutabil, Coroana rămîne cea mai populară instituție a națiunii britanice dar asta nu mai e de ajuns. La fel de adevărat, simpatia și fidelitatea britanicilor față de Coroană sînt continuu subestimate și orice schimbare adversă de statut ar adînci ruptura deja gravă între societate și promotorii elitismului moral care fac, azi, agenda.
Articolele din rubrica Agora reprezintă opiniile autorilor.